La Traian, familia Ghenade modelează în ceară spiritul vieții

Dacă vrei, și știi că poți, fă!

La intrarea în comuna Traian, cum vii dinspre Bacău, un tânăr a vrut să-și construiască o casă. Avea familie, copii. I s-a oferit o oportunitate. Să cumpere o bucată de teren. Cei de-ai locului l-au inclus, ca și pe ceilalți, veniți de la oraș să le tulbure liniștea, în rândul veneticilor. Dar la el se uitau cam cu milă. Sceptici, râdeau în barbă. Ce fraier! A luat țeapă! Terenul ăla e o mlaștină! A ajuns groapă de gunoi. Cum să-ți faci casă acolo?  Și totuși, Ovidiu Laurian Ghenade, nu s-a luat după gura lumii. A perseverat în viziunea lui. Soția și copiii l-au sprijinit necondiționat. Au avut încredere, și au pus umărul. Astăzi, după douăzeci de ani, acolo este o mică oază. Prin inventivitatea și măiestria lor, de a crea din lemn, dar, mai ales, din ceară, adevărate bijuterii artistice, au ajuns să fie apreciați de iubitori de frumos, din întreaga lume.

1 de 4

Acasă la familia Ghenade

Aproape de Bacău, cum cobori șoseaua străjuită de salcâmii abia înfloriți, intri în comuna Traian. La nici o sută de metri, pe stânga, locuiește familia Ghenade. Ovidiu Laurian, capul familiei, mă așteaptă la poartă. Stabilisem prin telefon ora vizitei, curios să văd cu ochii mei minunile de care s-a dus vestea, făurite cu artă și migală, aici. Miniaturi în 3D, din lemn și ceară. Mă invită în curte. În față, o casă zveltă cu etaj și acoperiș înalt, în două ape, cum vezi doar în zonele de munte. În dreapta se ridică spre cer, doi cireși și un păr. Li s-a uitat voit măsura. Să fie oare în contrast cu livada de meri pitici, care a intrat pe rod, din stânga? Gazonul din curtea largă și solarul îmi dirijează privirea spre câteva rațe albe. În ghereta protejată de umbră, poziționată strategic, Leuța – un cocker care umblă aiurea dezlegat – veghează acum, înregimentată, ordinea și liniștea verdeții private. Purtătoarele de tuleie, din subordine, patrulează simulând digestia. Protestează de fapt, în mers japonez, că nu renunță la partea cuvenită lor, din iazul cu pește, situat în fundal. Sunt avertizat că mai au un câine, nu rău! Foarte rău! Într-adevăr! Buturuga mică face găuri în pantaloni. Chiar dacă lătrăturile sunt invers proporționale cu dimensiunea. Ghemotocul furios poartă numele Jeny. Dacă n-am nimerit-o cu numele, rămân dator cu un cârlan. Când locuiești la bloc și vezi atâta verdeață, smulgi aripile care au prins rădăcini. Fac cunoștință și cu ceilalți membri ai familiei: soția, mama și copiii, doi băieți și mezina. Dar haideți să aflăm cum au ajuns până aici.       

Începutul

Ovidiu Laurian Ghenade s-a născut în Bacău, în zodia Vărsător, 28 ianuarie. A împlinit 48 de ani. „Am copilărit de fapt în Comănești. Într-o comunitate de mineri. Foarte frumoasă. Eu o vedeam ca pe o stațiune, la poalele muntelui Corobanu. Eram toată ziua pe dealuri. Bunicu’ m-a îndrumat. El mi-a stârnit pasiunea de a lucra în lemn. Era tâmplar, prin tradiție, de patru generații. Patru clase, dar știa de «Pi șî trei șî paișpe» când îl supăra cineva. A avut 9 copii. Nașul meu de botez era și el un adevărat meseriaș, ca tâmplar. De la care am învățat ulterior foarte multe. Eu ca formare nu sunt tâmplar. Îmi doream altceva. Noroc că am avut niște dascăli adevărați, pentru vremea aceea, la Școala Generală Nr.5, de lângă biserică. M-am înscris să dau la Liceul Militar, la Craiova. Visul meu era aeronautica. Cam greu! Se intra acolo cu suflu sistolic. Trebuia să ai susținere. Mama, singură, nu avea putere financiară. Am stat două săptămâni. Am gustat din armată! examenele se dădeau mai înainte. Așa că am luat dosarul și l-am depus în Bacău, la Liceul Nr.1, IRAv, în 1986. Nu s-a pus problema să nu intru. Acolo am făcut primii doi ani aeronautică, și în treapta a doua am ales profilul electrotehnică. Am fost al cincilea pe listă. Se făcea carte! Când eram în clasa a XI-a a venit Revoluția. Și de atunci a început bulibășeala. Am terminat Electronică -Automatizări. După Bacalaureat, armata! Am făcut-o la Parașutiști. Mama se mutase între timp în Bacău. A obținut un apartament pe Lalelelor. Eu m-am retras la Comănești. Bunicul slăbise, nu mai avea comenzi pentru tâmplărie. Am preluat eu, pasiunea muncii lui . Și dă-i!” Tânăr, energic, s-a pus pe treabă. Și-a făcut prieteni, a început să prindă comenzi. Să mai învețe ce înseamnă tâmplăria. Bineînțeles, la nivelul de atunci. Nu erau unelte, utilaje performante. După un timp, în 1994, la o nuntă, pe 5 mai, o întâlnește pe viitoarea soție, Nicoleta.

„Ne-am plăcut! Ne-am mai contrat, ne-am mai nu știu și. Ne-am dat o întâlnire. După o săptămână i-am zis: «Măi, stai cam diparti! Din Lăloaia la Gârmești? Am luat-o acasă!» După o săptămână. În 20 august, am făcut cununia civilă. La sfârșitul anului, nunta. Mai vorbeau unii… Băi! La voi așa repede? Într-o săptămână? Le răspundeam și eu: Dacă nu riști, nu bei șampanie! Și-au trecut 26 de ani!” Nicoleta, supărată că nu poate aprinde focul în soba de afară, din locul amenajat pentru grătar, pentru că vântul trimitea fumul înapoi pe coș, spre bucătăreasă, auzise ultima discuție. „Să știți că este un familist convins! Fac focul în casă!”   

Cum s-a mărit familia?

Mi-a plăcut că la amintirile pe care le-am stârnit, narate de Ovidiu, a participat toată familia. Fiecare cu o completare, cu un detaliu. Erau bucuroși să-și amintească. Parcă eram de acolo, povestind și eu câte ceva. Am realizat de unde vine această empatie, când mi-au arătat fotografii vechi, galerii foto arhivate. Sunt urmașii unei familii numeroase, dar unită. Când vezi adunați la o masă lungă, patru generații, care se iubesc, se respectă, se ajută… toată stima!  Au o gândire sănătoasă privind educația copiilor. „Eu cât am un ciocan la brâu, mă descurc! Nu le-am impus, dar nici nu i-am încurajat să plece. Fiecare să-și caute scopul în viață. În funcție de înclinații, pasiune. Când faci ceva ce îți place, vin și recompensele. Să nu se uite cu invidie, că unii au mai mult și nu merită: Apa curge la fel și printr-un robinet din aur, și printr-unul obișnuit.”

„Pe cât de greu era, pe atât de fericiți eram!”

Ale valurilor tinereții! „Primul copil, după căsătorie, Gabriel Ioan. Să fie și o zi onomastică. S-a născut în Comănești, în 1996. Când a împlinit el cam 6 luni, prin intermediul unui vecin, de la o firmă care avea nevoie de meseriași, m-a contractat patronul la care lucrez și acum. Să-i fac o lucrare. Avea o casă în construcție, la Traian. Bunicii lui erau de acolo. S-a bucurat și la ce preț i-am cerut. A durat lucrarea o lună și ceva. Argeaua, lambrisatele, tot ce a avut din lemn pe acolo. După care îmi propune să lucrez la el. Mă gândeam? Minele începeau să se închidă. Comăneștiul urma să fie declarat Zonă defavorizată. Tot tineretul a început să plece. Așa am început să lucrez la el. Ne-am mutat la mama, la Bacău, într-un apartament de 26 mp, cu frigider oltenesc. Aveam promoroaca întâi în casă și după aia afară. Făceam naveta la Traian. Aveam mașină care ne prelua. În 1998 a venit George. Începuse să ne cam strângă casa. Noi 4, cu mama 5!  I-am spus patronului, lucram deja de 2 ani la el, că nu se mai poate. Mă retrag la Comănești. Am ceva teren acolo, cu toate că nu se prevedea nimic bun în zonă. Mi-a propus să căutăm un loc de casă la Traian. Că știe pe cineva care are de vânzare un teren. Când mi l-a arătat… era o baltă, groapă de gunoi. Dar eu când l-am văzut, deja vedeam în minte altceva. Locul era mărginit de 2 drumuri, Pârâul Morii era drenat, trecea mai la vale pe sub pod. Eram la diferență mare de nivel față de Siret. În 2000 am început demersurile pentru achiziționarea terenului. Am plecat de la mama într-un apartament cu chirie, pentru că nu se mai putea. În 2002, am terminat cu toate actele. Eram proprietar. În 19 martie am săpat temelia. Am căzut de acord cu Nicoleta, unde să batem țărușul. Pe 29 octombrie am dormit prima dată în casă. Dar nu se putea numi casă. Era turnată placă doar pe jumătate din ea. Făcusem doar bucătăria și baia, pe care o foloseam ca dormitor. Ne-am mutat toți. Între timp, în anul ăla, mama, văzând că s-au stricat toate treburile, s-a hotărât să plece în Italia. Visul ei era să vadă Roma. A lucrat acolo 10 ani. S-a sacrificat pentru noi. Și ei i-a fost greu până s-a adaptat. I-a fost greu să se adapteze și când a revenit în țară. Să mă credeți!  Pe cât de greu era, pe atât de fericiți eram!” Au urmat ani de muncă. În loc să facă garduri, cu banii aceea au cumpărat și plantat copaci. Multă voință, ambiție. Când alții cumpărau hectare, ei plăteau pentru pământ, ca să niveleze terenul. Veri cu arșiță, ierni cu zăpadă de 2 metri. Au săpat iazul nu pentru distracție. A fost o soluție pentru drenajul apei. După ce terenul s-a mai așezat, s-au trezit că a crescut stuf și au venit să facă pui, găinuși de baltă, stârci, rațe sălbatice. L-au mai populat și cu pește. Au durat aproape 7 ani, până când casa mult visată să fie aproape gata. Au vândut castraveți grădinarilor, care aveau tradiții vechi aici, oferindu-le răsaduri produse în solar. „Etajul l-am construit după vreo 2 ani, și acoperișul. Deci s-a finalizat așa: ne-am mutat aici în 2002, Alexandra a venit pe lume în 2004. De asta acum, nu m-aș mai muta nicăieri, pentru că a devenit obicei. Dacă mă mai mut odată, mai facem unul mic!”

Artistul și creația. „Nu toate muștele fac miere”

1 de 5

Soția lui spune, în glumă, că dacă stau la țară, „Ovidiu s-a plafonat”. Și el, ca un artist, nu o contrazice. Vine cu idei noi. A tot încercat, din copilărie, să afle ce i se potrivește.

„Mama nu mi-a interzis să fac ceva, niciodată. Cum îmi cumpăra o jucărie, eu o demontam toată. Nici n-apucam să mă joc cu ea. Era mai greu să o fac la loc. Dar nu se supăra.”

„De mic mi-a plăcut fotografia. L-am cunoscut pe Nea Gheorghe Spulber. Era pictor naiv. Lucra la mină și făcea pancarde, de astea, de propagandă. Câtă soluție am tras pe nas!!? Developam. Tăiam la ghilotină, în camera obscură. În Comănești era un singur magazin, Foto-Sport, de unde puteai cumpăra filme. El avea un laborator improvizat. La vremea aia… Vă dați seama!” Altă încercare: „Mi-ar fi plăcut să cânt. Am încercat clarinetul. În școala generală. Era un profesor, Pricopie îl chema. Venea pe jos, de la Comănești la Lăloaia. Suferea de artrită. Făcea câte o oră. Putea veni și cu autobuzul. Ajungea, acorda instrumentele. Făcuse el acolo o trupă. Eu nimic! Îmi pocneau degetele. Trebuia să mai arestez câte o clapă! Îmi dădeau de la școală instrumental, să exersez acasă. Dar urechea nu mă ajuta. Până la urmă, cu degetele o mai scoteam la capăt. Mi-am zis: Băi! Nici asta nu merge! Trebuie să mă apuc de altceva. Nu toate muștele fac miere.”

„Calculatorul, altă pasiune, a devenit deja o unealtă”

A încercat altceva. Doi ani de zile s-a apucat de acvaristică. A umplut casa de acvarii, unde reproducea speciile rare. A studiat fenomenul la modul cel mai serios: „Acum, dacă mă duc în piață, știu să port o conversație cu ăla care vinde pește. Nu mă mai poate aburi. Le mai țineam. O frumusețe. O splendoare. Mult de muncă și chin pentru familie.” A renunțat.

 Așa că s-a apucat de bricolaje. Să facă matrițe pentru obiecte mici. A făcut rost de materiale compozite, din care să creeze forma, care rezista la turnare, până la temperaturi de 350 grade. De la ipsos până la plumb. Așa a creat primii pitici… pitici, din ipsos. „I-am provocat și pe copii. Să le picteze ochii, obrajii. N-aveau răbdare. Alexandra a făcut clasele 5-8, la Liceul de Artă. Avea toate sculele acelea de modelat pentru lut. Le-am folosit eu. Nu eram…? Nu…?! Nu se lega. Și într-o zi am topit niște ceară. Vreo 600 de grame. Hai s-o turnăm! Și când am văzut ce frumos a ieșit, m-am gândit ce matrițe trebuie să mai fac? Ceara se lucrează cel mai bine la temperaturi de 58 -62 de grade. Culoarea ei diferă, în cadrul aceluiași lot, în funcție de cum se răcește. Volumul ei se mărește, se contractă. Nu e simplu”.

În căutare de idei

 „Pitici și lumânări face toată lumea, din parafină. Cum recunoști ceara naturală? Una că e lipicioasă. Apoi mirosul! În timp, face o brumă pe ea. Bruma cerii se numește. Când ai dat cu palma pe ea, rămâne un luciu pe urmă. Dacă stă la soare, se albește.  În magazine sunt rafturi cu borcane de miere, din sticlă, cu etichete de tot felul. Atunci mi-a venit ideea! Miere adevărată, în borcănașe și capac tot din ceară. Acolo trebuie să stea! Sau turnată în mici carafe, cu bețigașul pentru degustare, tot din ceară!  Asta se întâmpla în august, 2018.”. Poți să pui în ele polen, propolis. Multă migală, dar se merită. Se păstrează în mediul lor natural. La unele modele, interiorul trebuie scobit manual. La turnat în forme, soția și mama îl ajută.

Mama, Aneta Sofran, pe numele de fată, și-a împlinit visul de a ajunge la Roma. Este o adevărată enciclopedie. „Mi-a plăcut Istoria! Să citesc. Când a apărut în librării Istoria Civilizațiilor, am rămas fascinată de acest oraș.  Capitala unui imperiu. Fotografiile statuilor, fântânilor, Columna, Amfiteatrul, Vaticanul, istoricul lor, le aveam în minte. Când am ajuns, în sfârșit la Roma, problema era că le știam, dar nu știam unde să le găsesc? Dar am avut timp, în 10 ani!” Revenită acasă, postura de ghid nu o împiedică să facă această treabă delicată, alături de Nicoleta. Lucrează împreună, modelând ceara fierbinte. Gama de forme s-a diversificat. Mărturii pentru evenimente, amfore. Ai produsul, trebuie și marketing. Care sunt potențialii clienți? La ce preț poți vinde, ca măcar munca să fie echivalată? „Orice pasiune trebuie întreținută. Mănâncă valoare materială?! Am ieșit timid pe piață.” O completează Ovidiu. „Am mai pus pe internet. A început lumea să audă. Ne-a auzit și doamna Viorica Marcu, care este din zonă.  Ea ne-a apreciat, ne-a încurajat, și după aceea ne-a și susținut. Prin fundația pe care o conduce, Vaseliadele Traian . «Măi, dacă voi stați așa, nu vă știe nimeni!». Și ne-a împins puțin de la spate. A vorbit la un supermarket, fără să știm, și în decembrie, la intrare, cu tricolor pe borcănașe, aveam un mic stand.” Anul trecut au participat la 3 evenimente, și au fost foarte bine apreciați. Anul acesta? Asta e!

Și-au deschis o pagină de promovare: Din ceară- Dăm bun gust mierii

Refugiul în atelier

Când vremea este nefavorabilă, Ovidiu Laurian Ghenade se refugiază în micul lui atelier de inventică. Și-a confecționat singur dispozitive simple, din materiale aflate la îndemână, care la rândul lor să realizeze alte componente, mai complexe. Odată asamblate, execută aceleași operațiuni de finețe, similare mașinăriilor de firmă, care costă mii de dolari. Cum e să-ți faci singur un SNC?  O mașină controlată prin calculator. Imaginația caută tehnica. Un mecanism care să elimine timpul pierdut, cu munca brută. Artistul are misiunea de a ajunge la esență. El este cel care știe ce vrea. Oferă bucurie, prin intermediul unui obiect migălos lucrat, care dăruit, să ofere la rândul lui bucurie. Să nu uităm că a absolvit cu brio, un liceu de elită. Mă opresc aici! Oamenii m-au primit cu inima deschisă, m-au pus la masă, și eu dau din casă. Sunt sigur că vom mai auzi de familia Ghenade, la cât de multă perseverență și creativitate există.

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"