– Domnule profesor, vom începe acest interviu cu o reproducere de pe bandă, dacă sunteți de acord, cu o afirmație făcută de dumneavoastră, într-un alt interviu, în 2004, publicat tot în ziarul Deșteptarea. Sunteți de acord?
– Da, numai că aș vrea să vorbim mai puțin de politică. Eu am împlinit deja 80 de ani, mi-am dat demisia din PNL în 2004, despre care am vorbit atunci. Asta nu înseamnă că nu sunt la curent cu ceea ce se întâmplă în județ, în țară, în organizația liberală din Bacău, însă am devenit un observator critic. Ia să auzim.
„…După o experiență traumatizantă de 50 de ani, am procedat la reactivarea Partidului Național Liberal în Bacău, la începutul anului 1990, însă am spus-o și o spun și acum: societatea românească nu este pregătită pentru o pură politică liberală. Este nevoie, în primul rând, de o unitate națională, o unitate a poporului, de o politică social-democrată și apoi liberală. Liberalismul face carieră în Europa, după mulți ani de acumulări.
Eu fac deosebire între ceea ce se cheamă omul politic și politician. Din păcate, din nefericire, noi avem, aproape în toate formațiunile politice, mai mulți politicieni decât oameni politici. Omul politic este luptătorul pentru o idee, pentru o doctrină, pentru un program. Vă amintesc de Kogălniceanu, de Cuza, de Brătieni.”
– Vă mai mențineți și acum, în 2010, aceste afirmații?
– Le mențin și le întăresc. Îmi pare rău să spun, dar liberalii, conducerea de la nivel central, conducerile de la nivel local nu sunt în stare să facă un program coerent, care să scoată țara din acest marasm, din criza în care ne aflăm. Au oameni, sunt persoane care pot construi, pot face proiecte pentru țară. Nu vreau să mai fac alte nominalizări, partidul știe mai bine pe ce fundament stă, însă se opresc doar la vorbe.
O să spună lumea că Jean Ciută a fost atâția ani în partid și acum ne critică. Dar eu cred că o critică serioasă, argumentată, poate aduce idei noi, idei novatoare. Mulți dintre cei care fac parte din PNL au impresia că nu mai au nimic de învățat; poartă steagul, emblema și sunt liberali.
Cu voia dumneavoastră, am să vă redau o discuție din Parlamentul interbelic între marele istoric Nicolae Iorga și Ionel Brătianu. Pentru băcăuani, Ionel Brătianu era inginer; el a făcut, printre altele, calea ferată de la Bacău la Piatra-Neamț. La o discuție aprinsă pe un proiect de lege, Iorga, un savant de talie universală, nu prea suferea să fie contrazis și i-a spus lui Brătianu că nu are ce învăța de la el, un inginer.
Calm, Ionel Brătianu i-a replicat:
„Domnule profesor, eu am de învățat de la oamenii pe care îi cunosc, chiar și de la un copil, de la un bătrân. Eu am făcut România Mare, domnule profesor, dumneavoastră ați condus țara câteva luni. Știți ce aveți de învățat de la mine? Echilibrul, măsura, domnule profesor, pe care dumneavoastră le pierdeți în iureșul politic.”
Măsura și echilibrul, domnule Băltătescu, nu trebuie să ne părăsească în politică, în economie, în viață. Politica nu se face în cer, se face aici, printre oameni, indiferent dacă suntem liberali, democrați, țărăniști sau mai știu eu ce. Trăim în alt secol, în alte condiții istorice și economice.
Liberalismul înseamnă inițiativă, deschidere, curaj, libertate de acțiune, încurajarea inițiativei private, investiții, sprijinirea clasei mijlocii.
– Vă răscolesc amintirile, trecutul apropiat. Aveți carnetul de membru al PNL cu numărul 4. Ce s-a întâmplat în 2004, de ce v-ați dat demisia din partid?
– Eu am fost două legislaturi consilier județean din partea PNL. Nu știu dacă îmi manifestasem dorința de a mai candida, erau deja destui tineri în partid, cum era și normal, doreau să se afirme.
Am văzut însă că începuse să se lucreze cu alte „măsuri” și chiar mi s-a spus:
„Domnu’ profesor, domnu’ Ciută, dar dumneavoastră nu aveți bani. Uitați, au venit oameni care ar dori să candideze.”
„Dacă așa se pune problema, dacă au venit alții, eu mă retrag”, le-am spus. „Rămâneți cu ei.”
Și am plecat.
Însă în sufletul meu am rămas mereu liberal. Bunicul meu a fost primar liberal, tatăl meu a fost primar liberal, răs-bunicul meu a fost, la fel, primar liberal, iar un nepot de-al meu este primar în comuna mea.
Și au mai fost și altele, pe care nu le mai amintesc acum.
Era prea mult să mă învețe pe mine liberalismul oameni care nu știau nimic despre faptele liberalilor. Am considerat că este mai demn să mă retrag decât să asist la transformarea unei doctrine într-o simplă competiție de interese.
Pentru mine, liberalismul nu a însemnat niciodată funcții, avantaje sau beneficii personale. A fost o convingere moștenită din familie și întărită de experiența unei vieți întregi. De aceea, chiar dacă am părăsit partidul, nu am renunțat niciodată la valorile în care am crezut.
Am rămas atent la ceea ce se întâmplă în viața publică și în organizația liberală din Bacău, însă din postura unui observator. Uneori, privind din afară, vezi mai clar lucrurile decât atunci când ești implicat direct.
Au trecut ani de atunci, dar cred și astăzi că politica trebuie făcută cu respect față de oameni, cu onoare și cu credință într-un set de principii. În momentul în care acestea dispar, rămân doar interesele, iar politica își pierde rostul.
– Din 2004, în organizația județeană liberală, în cea municipală, nu-i pace, nu-i liniște. Schimbări în conducere, demisii, trădări, excluderi, declarații belicoase, o incoerență în programe și obiective.
– Sunt la curent. Citesc zilnic presa, mă uit la televizor, stau de vorbă cu mulți oameni. I-am urmărit, însă, nu vă supărați, nu vreau să-i comentez. Nu-i bine ce se întâmplă.
Am să vă dau doar două exemple. M-au mai chemat, chiar după demisie, să le vorbesc despre liberalism și despre liberali. M-am dus de vreo două ori, însă i-am rugat și eu ceva și de acolo m-am supărat și mai tare.
Le-am spus că stau în casa lui Mircea Cancicov, liberal, ministru, om politic de vază al Bacăului, care are o statuie la intrarea în parcul ce îi poartă numele. De un an și jumătate îi rog să repare soclul. Au căzut niște plăci de marmură, altele abia mai stau. Nimic nu s-a întâmplat. Să nu mai spun că personajul a avut și ochelari, iar acum nu mai are nimic.
Le-am spus că m-am supărat foarte tare. Aveți primar liberal, viceprimari liberali, șefa de la Parcuri este liberală. Cum este posibil?
Nu, nu-i interesează. Este rușine. Rușine mare.
Ce le-am cerut? Să îngrijească un monument, un bust al unui om, al unui înaintaș. Nu vreau să fiu rău, însă mulți nici nu știu cine a fost Cancicov.
– Domnule profesor, de ce nu reușesc liberalii să treacă de 15 la sută în preferințele alegătorilor?
– Nu au o conducere competentă, nici la nivel local, nici la nivel central. Nu mă puneți să dau nume, că nu-i frumos din partea mea. Asta-i, spus verde în față.
Și încă un aspect: ce fel de prestanță, ce fel de încredere să mai aibă oamenii în ei dacă fug de la un partid la altul, revin, pleacă din nou? Sunt liberali din conducere care au trecut pe la cinci-șase partide. Știți dumneavoastră mai bine cine sunt.
Unii se vând prea ușor.
Eu cred, sunt convins, că dacă nu ești credincios unei doctrine, unui crez politic, te poți apuca de altceva. Traseism, cameleonism… păcat de oamenii care se duc la vot.
Am avut un elev la liceu patru ani și nu am putut să-i pun un șase la istorie. Nu învăța. Și acum este în Parlamentul României și discută Legea Educației!
Pentru mine, politica înseamnă consecvență. Înseamnă să rămâi fidel unor principii chiar și atunci când îți este greu. Dacă schimbi partidul după interes, după funcție sau după împrejurări, atunci nu mai vorbim despre doctrină, ci despre oportunism.
Iar oamenii văd aceste lucruri. Poate nu întotdeauna imediat, dar le văd. De aceea încrederea se câștigă greu și se pierde foarte ușor. Politicienii ar trebui să înțeleagă că respectul alegătorilor nu se obține prin declarații, ci prin caracter și prin fapte.
– Suntem în criză, în criză economică, de idei, financiară…
– Opriți-vă! Este o criză mentală, de mentalitate. Nu-i criza economică cea mai gravă, nu-i adevărat. Nu suntem noi, România, cu atâtea resurse, într-o criză economică. Este indusă.
Gândiți-vă. Și în perioada interbelică ne dorea Europa, Europa industrializată, să ne țină aproape. Nicolae Iorga s-a opus. „Europa nu ne dorește binele, dorește binele ei”, ar fi zis marele istoric și am impresia, să nu greșesc prea mult, că și acum se întâmplă la fel.
Am intrat în Europa. Mare bucurie! Polonia, Ungaria, Cehia și alte țări au știut să-și negocieze mai bine aderarea. Noi am acceptat tot, fără condiții.
Noi am adus Europei, lumii, mari servicii: în cultură, economie, diplomație, dar și în domeniul militar. Noi ne băteam cu turcii și Europa chefuia, dansa.
Noi ce facem acum? Pe cine am trimis la Bruxelles? Păi cum să fim respectați?
Mai întâi trebuie să ne respectăm pe noi înșine, să ne respectăm poporul, tradițiile și istoria. Votul se dă pe doctrină, pe program, pe om.
Ne trebuie tot 50 de ani ca să ne reabilităm mentalul, ca electorul român să fie ce a fost: un om onest, cinstit, muncitor, sănătos la minte.
În ultimii ani am observat că se vorbește foarte mult despre bani, investiții, fonduri, strategii economice și prea puțin despre caracter, educație și responsabilitate. O națiune nu poate progresa doar prin măsuri economice. La baza tuturor transformărilor trebuie să stea omul.
Dacă omul își pierde reperele morale, dacă nu mai are respect pentru muncă, pentru școală, pentru adevăr și pentru comunitate, atunci nici cele mai bune programe economice nu vor da rezultate.
România are resurse, are oameni inteligenți, are tradiții și are o istorie care ar trebui să-i dea încredere. Problema este că nu reușim întotdeauna să valorificăm aceste atuuri.
De aceea spun că principala noastră problemă este una de mentalitate. Schimbarea trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi: cu felul în care ne raportăm la muncă, la responsabilități, la familie, la școală și la țară.
Numai atunci vom putea vorbi despre o adevărată însănătoșire a societății românești.
– Să trecem la un domeniu foarte drag dumneavoastră: învățământul. Ce se întâmplă, domnule profesor, în învățământul românesc de nu o mai scoatem la capăt? Avem câte o reformă pe an.
– Degringoladă, o degringoladă.
În perioada interbelică se făcea carte. În socialism s-a făcut carte; dacă dădeai primele zece pagini la o parte din câteva manuale, se învăța carte. Era disciplină, ordine, nu se făcea politică în școli.
Astăzi, din păcate, învățământul românesc pare să fie într-o permanentă stare de experiment. Se schimbă programe, se schimbă manuale, se schimbă regulamente, iar profesorii și elevii sunt nevoiți să se adapteze mereu unor noi reforme.
Școala are nevoie de stabilitate. Educația nu poate fi construită de la un an la altul, în funcție de schimbările politice sau de ambițiile unor miniștri care doresc să lase în urmă o reformă cu numele lor.
Eu cred că marile probleme ale învățământului nu țin numai de programe și manuale. Țin și de disciplină, de respectul față de profesor, de respectul față de carte și de muncă.
Când profesorul nu mai este o autoritate morală în comunitate, când elevul nu mai este încurajat să citească și să învețe, iar familia nu mai sprijină școala, apar inevitabil probleme.
Am fost profesor o viață întreagă și am văzut generații întregi de elevi. Pot spune că talent și inteligență au existat întotdeauna. Diferența o făceau seriozitatea, disciplina și dorința de a învăța.
Școala românească a dat oameni de valoare în toate domeniile. De aceea cred că soluția nu este să demolăm tot ce a existat înainte, ci să păstrăm ceea ce a fost bun și să adaptăm sistemul la vremurile noi.
Educația trebuie să formeze nu doar specialiști, ci și caractere. Fără această dimensiune morală, orice reformă riscă să rămână doar pe hârtie.
– În afară de politică, ce mai face profesorul Jean Ciută, la 80 de ani? Data trecută nu am avut timp să discutăm despre viață, despre hobby-uri.
– Mă plimb, fac piața, îngrijesc trandafirii, citesc și scriu. Nu pot să mă lipsesc de lectură. Acum s-au dezlipit oamenii de carte, de lectură și este păcat; niciodată nu mai poți recupera timpul pierdut.
Mai pierd timpul cu televizorul, discut cu prietenii, cu foștii colegi de partid care mai trăiesc. Am vrut să las moștenire nepoților și familiei mele câteva cărți. Le-am scris cu dragoste, cu aplecare pentru adevăr. Nu sunt capodopere, însă sunt pline de viață.
„Apicultura în Moldova medievală. Străveche îndeletnicire românească” – aproape zece ani am lucrat la ea și nu m-am referit numai la Moldova actuală, ci la Moldova Mare.
„Bahna-Neamț – străveche așezare de răzeși”, o carte scrisă în colaborare cu profesorul Ion Mitrea. Bahna, comuna mea natală, care înainte de război se numea Vasile Gheorghe Mortun, este locul unde m-am născut și am crescut. Acolo sunt rădăcinile mele și am vrut ca și copiii, și nepoții mei să cunoască istoria acestei așezări.
Să vă mai arăt una: „Din școli și cărți învățate și-napoi la lume date”. Prefața acestei cărți este semnată de un fost elev al meu, Gogu Iorga, director de școală, inspector și autor, la rândul său, de cărți.
„Reverberații memoriale sau Jurnalul vieții mele”, o carte autobiografică, după cum spune și titlul. Vorba lui Neculce: „Cine îi va da crezare, bine va fi, cine nu, tot bine va fi”.
„Deceniul liberal băcăuan 1990–2000” o consider o mică contribuție la istoria recentă a liberalismului din Bacău. Sunt lucruri care nu trebuie uitate.
Am lucrat și lucrez la o istorie a mortuneștilor, începând cu Vasile Gheorghe Mortun. Scriu articole la diferite publicații și sunt președinte de onoare al Societății de Istorie și Retrologie Agrară.
Dar, să nu uit, mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să public aceste cărți: fiicei mele din Italia, SIF Moldova, Editurii Diacon Coresi din București și tuturor celor care au crezut în aceste proiecte.
Pentru mine, scrisul a fost o datorie. Am simțit că experiențele, cercetările și amintirile unei vieți nu trebuie să se piardă. Fiecare carte a însemnat ani de documentare, de reflecție și de muncă.
Istoria nu este doar o succesiune de date și evenimente. Ea înseamnă oameni, comunități, tradiții și valori. Dacă generațiile viitoare vor găsi în aceste pagini măcar câteva răspunsuri despre trecutul lor, atunci munca mea nu a fost zadarnică.
Cartea rămâne, până la urmă, una dintre cele mai trainice forme prin care un om poate lăsa ceva în urma sa.
– Ce vă face familia? Sunteți un om împlinit, un bunic fericit.
– Da, soția are ceva probleme, însă mergem înainte. Am trei copii, trei fete.
Teodora este medic în Italia, la Roma. Are o fetiță în clasa a II-a. A muncit mult, a făcut din nou facultatea în Italia și și-a construit acolo o carieră frumoasă.
O altă fiică, Cristina, este profesoară de istorie la București.
A treia, Bristena, tot în București, lucrează la o societate comercială. A terminat Chimia, însă a părăsit învățământul. Are doi copii, o fetiță și un băiat.
Eu sunt un om norocos. Am o soție care m-a iubit și m-a ajutat în viață, pentru care îi mulțumesc. Copiii se mândresc cu mine. Am mulțumit și mulțumesc mereu părinților care m-au crescut și Domnului că m-a ținut în viață până acum.
Sunt Cetățean de Onoare al Bacăului, mă bucur pentru fiecare zi, pentru fiecare clipă din viață. Și nu-i puțin.
Ca la școală: notele profesorului Jean Ciută
– Ca la școală, domnule profesor. Ce notă dați Parlamentului?
– 6,50, cu indulgență.
– Președintelui țării?
– Fac un comentariu. Nu este un om rău, însă nu a reușit să pună în aplicare ce și-a propus, ce ne-a promis. Nota 5,75.
– Organizației liberale din Bacău?
– Nu, nu mă puneți într-o situație dificilă. Să le dea nota băcăuanii. Nu-i mai bine?
– Consiliului Local? Primăriei?
– Le dați voi, presa, în fiecare zi câte o notă. Eu le dau, tot cu indulgență, nota 7.
La finalul unei vieți dedicate școlii, cercetării istorice și comunității băcăuane, profesorul Jean Ciută vorbea despre familie cu aceeași căldură cu care vorbea despre elevii săi, despre cărți sau despre locurile natale. Dincolo de istoricul, profesorul și omul politic cunoscut de generații întregi de băcăuani, rămâne imaginea unui om împăcat cu drumul său, recunoscător pentru cei apropiați și convins că adevărata moștenire a unui om se măsoară prin ceea ce lasă în urmă.
Interviu realizat de Gheorghe Băltătescu.
