– Dragule, Soarele răsare pentru toți muritorii din același loc, îi luminează deopotrivă pe toți, așa cum a sugerat Dante?
– Vezi tu, îţi percep ispititoarele interogaţii ca pe nişte ,,cântece de prieten” în cea mai bună tradiţie a spiritului ţâşnit dinspre Camoes, de unde şi sprinteneala mea nefirească în a-ţi răspunde conştiincios, de la înălţimea unei vârste biologice ajunse la apogeu, dedate unei uşoare stări de lenevire intelectuală, de jeomanfişism molatico-mioritic, deşi, ai spune tu, vârsta nu se măsoară niciodată în păr albit şi dinţi căzuţi, ci, mai degrabă, cu gri-ul fotografiilor mişcate de trecerea unui timp dizolvat în apele tot mai înceţoşate ale visului (care suntem!), pe deplin circumscris oniricului resimţit ca proiecţie mistico-transcedentală… Ce să zic?!?… Îngustimea cuvintelor doare! Cine vede Soarele, trebuie să vadă şi Întunericul! Chestia cu Soarele nu-i decât o… păţanie a fiecărui individ, în parte. (OARE?!?). Dacă te-nvecinezi prea mult cu ideea de Soare, te arzi, dacă te depărtezi nechibzuit, rişti să îngheţi…

– La Berzunți, unde faci legea superbă a metaforei, pentru nație, Soarele are hachițele lui?
– ,,Vatră veche de români, Berzunţi poartă în nume o rezonanţă ciudată, ceva ca un hârşâit de lamă damaschină pe un talger croit din aurul agatârşilor… ”, aşa gândeam eu mai hăt, când mi-am asumat autoexilul cel de toate zilele, după o peregrinare iniţiatică de vreo nouă ani prin ,,turcitul Bucureşti”. Mulţi m-au privit ca pe-un ciudat! Habitatul cu irizări istorice incredibile riscă uneori, într-o democraţie bolnavă, să devină republică separatistă, locul în care, uneori, fauna se ia la trântă cu geografia… În detrimentul celei din urmă… Mai recent, s-au tăiat pădurile multiseculare, că nu mai găseşti nici crengi să faci o coadă de topor. Noroc cu cele vechi, noduroase, viguroase şi de nădejde. Care s-au mai şi puit… Nu sunt născut aici, aşa cum apare, eronat, în unele referinţe. Aici am deschis ochii spre Soarele mai-nainte pomenit şi spre Lumina Lumii. Ziceam cândva: ,,Ca nicăieri în altă parte a Moldovei de Jos, ţăranii berzunţeni reuşesc să modeleze din elementele culturii populare locale herbul lor inconfundabil pe are îl poartă cu mândrie şi indiferenţă la curgerea convulsivă a timpului”. Asta, ca să vedem pe unde păşim! Tatăl meu (odihnească-l Dumnezeu!) a făcut apostolat în acest sat însemnat şi cu bune şi cu rele, mulţi ani, eu deprinzând buchea cărţii, din casă. Ştiam şi citeam literele pe la patru-cinci ani, ba chiar le şi scriam – (nu m-a-nvăţat nimeni!). La şase ani citeam Robinson Crusoe, reţineam pasaje întregi pe de rost, trăiam cu frenezie scenele ,,tari”, mă credeam părtaş la acţiune, aventurier sadea, ce mai… Mare decepţie mai târziu, când am aflat de pronunţarea ciudată în engleză a numelor atât de dragi mie! Nu-ţi mai spun de bogata literatură sovietică aflată din belşug pe masa, pe patul şi, mai ales, pe sub patul tovarăşului învăţător, nemembru de partid şi, colac peste pupăză, cu părinţii neînscrişi la întovărăşire, într-un sat cu origini transilvănene… Să vezi mai pe urmă prigoană! Cu metafora în vârf de condei te naşti. Şi nu-i vina ta, ca scriitor, că porţi în ursită meşteşugul scripturii. Uneori, un blestem, o corvoadă! Unul singur este Creatorul şi eu nu fac decât să-i execut porunca. După mine, nu există scriitori mari şi mici. Toţi se legitimează, mai ales, prin ceea ce nu scriu. Absolut toţi sunt plămădiţi din aceleaşi ape heraclitice ale Himerei, potrivit intenţiei Marelui Arhitect. Societatea este aceea care, potrivit canoanelor, ,,pompează” (non)valoare în ,,desaga” ipochimenului. În mânuţa noastră tremurândă de emoţie curge necondiţionat metafora, ca expresie a stării de graţie. Asta este Poezia: starea de graţie! Chiar de nu mă-ntrebi, îţi spun că mai mult rup, decât scriu. Prefer să scriu puţin, dar inspirat. Cele mai multe însăilări minunate le port cu mine, le-nvălmăşesc în minte şi-n suflet, le pierd, nu regret, vin altele… Mă-nspăimântă grafomania! În toate trebuie să fie o măsură!… A propos de unii confraţi…

– Care este cel mai ticălos dușman al ființării tale: Timpul, Omul, Tu?…
– Scitul filosof Anacharsis spunea cam aşa: ,,Cine sunt duşmanii oamenilor? Ei înşişi!” Aferim zic şi eu şi, totuşi, mă teleportez, spre nuanţare, pe cele meleaguri mioritice şi-mi spun of-ul cu obidă valaho-carpatină: ,,Vino, mândră, şi-mi ghiceşte/ De ce codru-ngălbeneşte…” Un şcoler cuminte, sudios şi cu note bune la purtare (nu ca mine, în juneţe!) ar spune, pe nerăsuflate, spre bucuria profului, că „iată, lungoarea şi tristeţea codrului sunt surprinse în spirala ciclică a metamorfozelor fără leac, circumscrise precis în mişcarea cuminte a Trecerii fără de început și sfârşit…” … Pe când eu, omul, (scris cu minuscule!), unicul, inconfundabilul, irepetabilul, încerc, în zadar, să dialoghez cu Timpul, să-l înduplec, să-mi mai ia din spaime. Nu fac decât să intru în panică şi mai mult, uitându-mă cu groază spre hăurile thanatos-ului! Codrul şi Omul… fraţi vitregi întru eternitate. Natura, potrivit legilor nescrise, străbate (ca şi prin compunerile elevilor!) melancoliile toamnei, rigorile iernii, bucuria germinţiei primăvara şi vara, adică se lasă pradă infinităţii atent programate în computerul tragismului şi al renaşterii cosmice, pe când eu, clipa de zâmbet amar în Potirul Domnului, în nonsinonimie cu infinitatea, cunosc doar steriotipia minunată a unui singur ciclu plenar: – al naşterii, al fiinţării şi al morţii. La ce bun că asist de peste o jumătate de veac la măreaţa jeluire stelară a naturii, dacă, zilnic, constat neputincios jalnica-mi desfrunzire înscrisă încă de la venirea pe lume în sfânta trinitate a ornicelor cu care Destinul ne măsoară destrămarea – ale Cosmosului, Vieţuirii şi Sinelui…

– Leibniz zicea că trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Parcă te văd un pic aruncat cu ghearele la beregata lui…
– Spirit enciclopedic, Leibniz pendulează între ştiinţele exacte şi filosofie cu dezinvoltura magicianului atins de aripa geniului, transfigurând substanţa ,,monadei” până la mărinimia revelării dogmatice. De aici şi ideea continuităţii şi evoluţiei naturii sub semnul coerenţei universale atent supravegheate de Divinitate. Nihil sine Deo, am zice şi noi, repetându-i spusele, adică semnătura lapidară şi profund înţelenită în spaţiul gândirii filosofice germane, inscripţie sine qua non, descoperită în copilăria mea până şi pe centironul soldatului bavarez trimis să moară la Oituz, departe de ţară, în cele două mari carnagii mondiale. Sincer, nu-i ţintesc beregata! Din câteva motive. Nu prea suntem contemporani, el putea să bea, la vremea aceea, apă nefiltrată din Dunărea albastră, eu, astăzi, nu, deşi disponibilităţile imaginarului pot crea premisele necesare schematizării unei proiecţii atemporale abisale, care să presupună şi să impună o istorie unificatoare în structura unei epoci cu aparenţă de prezent istoric perpetuu. Noi trăim alte mizerii, alte Gherle şi Canale, mult mai sofisticate!… Încă nu mi-am văzut Dosarul… cu multe file… Sunt încă în putere şi n-aş vrea să-i frâng spinarea vreunui prieten… Cu scuipatul dispreţului, vezi bine! Şi eu cred în Arhitectul Universului, făcătorul Cerului şi al Pământului! Porunca a şasea mă opreşte să jinduiesc la beregată de om-filosof, mai cu osebire. Dacă îmi impun un scurt ,,zbor deasupra unui cuib de cuci” dedat metempsihozei, văd c-am dus-o şi mai rău… Ce ne-am face dacă n-am muri? Am venit cu mâinile goale şi vom pleca având mâinile goale… În rest… A quoi bon?

– Cioran zice că lumea asta trebuia zămislită oricum, numai așa cum este ea nu…
– Nu ştiu dacă i-a convenit, vreodată, ceva! În sensul comun, şters, al existenţei umane, se-nţelege! Auzi, colea: ,,În copilărie, eram un ateist vehement, şi asta e încă puţin spus. Când, la masă, se spun ea vreo rugăciune, mă ridicam şi ieşeam imediat…” Atenţie! Spune ,,ateist”, nu „ateu”! După cum se vede, şi lui Cioran i-a dat Dumnezeu cuvântul, ca să-şi ascundă gândul. Chiar dacă nu se prea omora el cu cele bisericeşti. Ascultă-l cum voroveşte, vădit hotărât să ne aburească: ,,Urăsc scrisul şi am scris foarte puţin. De cele mai multe ori, nu fac nimic. Sunt cel mai inactiv om din întregul Paris. Numai o curvă fără clienţi este mai trândavă decât mine”. Cică să-l crezi pe cuvânt! Doar Dumnezeu ştie ce era în sufletul său! Mai ales că francezii, cu trecerea anilor, i-au binecuvântat hălăduirile prin spaţiile materiale şi spirituale ale Galiei celtice şi… l-au adoptat sub numele de …,,Sioran”! Pronunţat în hiat! Numai lui i se putea întâmpla asta! ,,Dezertorului” din limba română… Mă simt răzbunat!

– Dac-ar fi ceva de cârpit la amărâta noastră existență, unde-ai pune câteva petice?
– Întrebarea vine târziu. Te faci că uiţi că am venit pe lume în secolul trecut. Atunci chiar că mai merita să scoţi agenda şi să notezi: Absurdul, Adevărul, Amarul, Arta, Bătrâneţea, Bucuria, Bunătatea, Caracterul, Cunoaşterea, Demnitatea, Educaţia, Fericirea, Iertarea, Iubirea, Inima, Înţelepciunea, Libertatea, Moartea, Nefericirea, Mlaştina, Nobleţea, Patria, Părinţii, Prietenia, Revelaţia, Singurătatea, Sufletul,Temerea, Visul. Pe-atunci nu puteau intercepta ei, cât gândeai şi sufereai tu… Acum te urăsc pentru că nu eşti ca ei şi cu ei… Şi totuşi, îţi răspund, dar mai pe de lături: ,,Mi-ai spus aproape şoptit/ – proletcultismul este/ cea mai ieftină dintre religii/ (ca şi dragostea de altfel)/ în numele gloatei poţi înjunghia/ firul de iarbă căutându-l/ pe Marx printre butoaie cu rom / – numai el îţi va trece/ hauhaul prin răni – numai el/ îţi va alina tristeţea/ rânjind cu traista în băţ/ slinul sublim al unui surtuc/ peticit – desigur asigurarea la ADAS/ precum ţi-a fost hărăzit./ Parcă ziceai ceva de-o hazna?”…

– Spune-mi două vorbe despre himera care ți-a hărțuit cel mai mult spiritul…
– Imposibil să dau un răspuns pertinent la rugămintea venită de pe buza unei fântâni, de sete arsă, fără să apelez, din nou, la bunul meu sfătuitor indian: ,,Ce crezi că este al tău astăzi, a fost al altcuiva ieri și va aparţine altcuiva mâine”. Cred c-am fost un copil nedorit când am păşit lutul ăstei întâmplări vremelnice. De când mă ştiu, ,,închis în carnea mea preferată”, m-am aplecat asupra întrebărilor lumii, încât mă şi mir cât mai suport ,,strângerea unsuroasă de mână/ a lui Iuda…” Un incurabil Don Quijote, alias Irimia cel cu oiştea-n gard (variantă românească!). Să fiu sigur că nu ratez nicio nefericire, mi-am confecţionat singur o bucată de gărduţ pe care o port mereu spânzurată de oiştea iluzorie a carului dăruit mie de hoţomancele ursitoare. Şi fac, astfel, cu voia Domniei Tale, trimitere la ,,Omul cu umbra zdrobită”: ,,Noaptea a spart o sticlă de parfum – aproape/ luna poetului îşi aruncă/ umbra prin lume – … se face uitare/ înger negru de absenţă…vă rog/ să nu mai credeţi aceste versuri/ sunt pură minciună… a lor e minciuna…/veţi spune/ ai mei sunt săracii plângând…/… gâturi de lebădă se bălăcesc/ în cerneală cu emoţie/ atunci poemele mele sunt semne de/ întrebare…” Şi, dacă tot invoc neajunsul de a mă fi născut (poet?!?), mărturisesc o sfântă prăbuşire de statui înscrisă pe richter-ul celui mai crâncen cutremur sufletesc zămislit vreodată de simţirea românească: „MĂ SEACĂ LA INIMĂ”!


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

3 COMENTARII

  1. Sunt vorbe alese ale unui mesager, INGER, ce simte ca timpul s-a oprit! Sa mergem la mormantul parintilor si sa ne ingropam alaturi de acestia! Drum bun, poet al satului berzuntean!

LĂSAȚI UN MESAJ