Duminică, 1 noiembrie, unul dintre cei mai importanți și respectați oameni de fotbal ai Bacăului schimbă prefixul
Februarie 2020. Cu alte cuvinte, acum o lume. Înainte de pandemie. Înainte de războiul din Ucraina, de Trump 2.0, de „turul doi înapoi”, de Iran și de Hormuz. În februarie 2020, înainte ca lumea să se schimbe, luând-o complet razna, „Deșteptarea” l-a intervievat pe unul dintre cei mai importanți și respectați oameni de fotbal ai Bacăului, Gheorghe Poenaru. Cadrul îl constituia o rubrică sportivă cu lipici, „(S)PORTretul săptămânii”. Întrebările erau standard, iar cea de final cerea intervievatului să spună cum s-ar vedea la 70 de ani. Răspunsul celui de care se leagă ultimele rezultate remarcabile ale Bacăului fotbalistic la nivel de seniori a fost scurt, dar plin de substanță: „Măcar ca acum”. Anii au trecut, iar Ghiță Poenaru a rămas același om principial, hâtru, popular și cu o inimă bună și largă cât să încapă în ea toată această lume care s-a dat rău de tot peste cap. Duminică, 1 noiembrie, „Po-e-na-ru, Ghiță Poenaru!” împlinește 70 de ani. Prilej pentru un nou dialog. Și pentru o urare: să ne trăiești sănătos, nea Ghiță, și să fii în continuare ca acum! Măcar ca acum.
-Nea Ghiță, de unde începem?
-De la Balonul de Aur decernat săptămâna aceasta lui Harry Kane. Mă bucur că i s-a acordat și consider că l-a primit pe merit. Mbappe și Yamal au tot timpul din lume să-l ia, dar pentru Kane era, cred, ultima ocazie. Și cea mai potrivită în sensul că nu i s-a făcut cumva vreun favor; a avut un sezon foarte bun și la club și la națională.
-De la Harry Kane, Bayern și Balonul de Aur crezi că am putea trece la… Steaua Mizil și, să zicem, Zmoleanu și Mărgărit?
-Putem și să nu crezi că m-ai prins descoperit. Te referi, probabil, la începuturile mele ca antrenor. Era după Revoluție, iar conducerea divizionarei B Aripile, actuala Aerostar, unde activam ca fotbalist cu vechi state de serviciu, mi-a propus ca, odată cu trecerea lui Mircea Nedelcu pe banca echipei fanion a orașului, Sport Club Bacău cum se numea pe atunci, să preiau manșa „aviatorilor”. Ca antrenor-jucător. Și da, unul din primele meciuri în această nouă postură, dacă nu cumva chiar primul, a fost la Mizil.
-Dar numai ca antrenor.
-Da, pentru că nea Mircea Nedelcu, care a fost mentorul meu, m-a sfătuit să nu amestec lucrurile: „Ghiță, tu nu ești Mircea Lucescu. Și nici eu. După fiecare meci trebuie să faci o analiză cât mai corectă în ceea ce privește jocul echipei. Fiind și jucător, lucrul ăsta nu va fi cu putiință pentru că în teren vei fi concentrat în special la ce ai tu de făcut. În plus, dacă se întâmplă să joci prost, te vei expune în fața celor care, în loc să-ți fie elevi în primul rând, vor continua să te privească în calitate de coleg”. Cuvinte sfinte pe care l-am ascultat cu….sfințenie.
-Cum a fost trecerea la Petrolul Moinești?
-Uite că o povestesc acum pentru prima oară. E de film! În vara lui 1992 Mircea Nedelcu a revenit la Aripile cu Vasile Panait ca „secund”. Am fost păstrat și eu în staff, nea Mircea, cu care aveam o relație deosebită, spunându-mi că nu vrea să renunțe la mine. Numai că nu eram deloc în largul meu. Teoretic, eram al doilea antrenor secund, dar practic simțeam că nu prea contez. Îmi doream să antrenez, iar șansa a fost ca nea Nicu Vătafu, căruia îi datorez, de asemenea, enorm, să mă propună celor de la Moinești. Debutul la echipa moineșteană s-a făcut chiar la un amical cu Aripile. Și, culmea, fără ca cei de la Aripile să știe că eu am preluat Moineștiul. Am mers „închis” și nu am spus nimic nimănui până în ziua meciului, atunci când am fost prezentat noii mele echipe în vestiar. Cei de la Aripile au aflat-o de-abia când s-a dat drumul la joc, văzându-mă pe banca adversă!
-De curiozitate, mai ții minte rezultatul, nea Ghiță?
-Petrolul Moinești a câștigat cu 1-0, însă eu nu am avut niciun merit. Nici nu cunoșteam foarte bine echipa.
-Echipă care activa în campionatul județean, corect?
-Foarte corect. Am luat-o de jos, din județ și, cu excepția unui singur sezon, am mers din promovare în promovare până în liga secundă. Sau, cum se numea atunci, Divizia A pentru că primul eșalon purta numele de Divizia Națională.
-Cu Petrolul Moinești ai cochetat în mai multe rânduri cu pozițiile fruntașe ale Diviziei A, care aspirau la Divizia Națională.
-Așa este, dar, ca să fim corecți, nu aveam cum să ne propunem promovarea în prima ligă, deși aveam o echipă bună la Moinești. Să nu uităm că în acele vremuri, mă refer la finalul anilor 90, județul Bacău avea nu una, ci două reprezentante în primul eșalon: FCM Bacău și FC Onești. Asta să o spunem pentru cei mai tineri. Sau pentru cei care nu-și mai amintesc.
-Nu ai ajuns cu Petrolul Moinești în prima ligă, dar lucrurile bune făcute la Moinești te-au propulsat în prima ligă, la FCM Bacău. Mai întâi ca secund al lui Florin Halagian. Dăm timpul înapoi până în vara lui 1999?
-Eu zic să-l dăm și mai înapoi. După promovarea din 1996 a Petrolului Moinești, Dumitru Sechelariu, primarul Bacăului și omul numărul 1 al FCM Bacău în acele vremuri, a venit în mai multe rânduri la meciurile noastre din liga secundă. După un astfel de joc, m-a oprit și mi-a spus: „Într-o zi te voi aduce antrenor la FCM Bacău”. Iar ziua aceea a venit în vara lui 1999. Așa cum aminteai, am fost adus mai întâi ca secund al lui Florin Halagian. Știam că nea Florin este un om destul de dificil, prin urmare am ținut să am o discuție cu el pentru a ști din start dacă și în ce condiții mă acceptă. Am fost la el acasă, la București, pentru că ne aflam în pauza competițională, iar în primă fază țin minte că mi-a spus: „Ghiță, îmi place de tine, dar nu cred că vom putea colabora bine. Ești exact ca mine: căpos”. Atunci i-am spus următorul lucru: „Nea Florine, eu știu să mă adaptez cerințelor, dar pretind un singur lucru: respect. Dacă mă respecți, te voi respecta la rândul meu”. A fost momentul în care Armeanul s-a ridicat de la masă, a bătut palma cu mine și mi-a zis: „Gata, să știi că vom face treabă bună împreună”.
-Dar nu ați colaborat decât o etapă, prima din campionatul 1999-2000. După acea rundă de debut, în care Bacăul a remizat, 1-1 la Brașov, Hala a plecat.
-Exact, dar vreau să-ți spun un lucru: în cele două luni și jumătate cât am lucrat împreună, am învățat enorm de la Halagian. Când am aflat că pleacă, mi-au dat lacrimile. Eram oarecum în cumpănă deoarece responsabilitatea era foarte mare. Dumitru Sechelariu și Gheorghe Chivorchian, care era președintele clubului, m-au liniștit, spunându-mi că totul va fi bine și că au încredere maximă în mine. Debutul mi-a dat și el încredere: egal acasă cu campioana Rapid, antrenată de Mircea Lucescu. Iar primul care m-a sunat după meci a fost chiar Halagian: „Bravo, copile, vei face carieră”. Nu mai eram demult un copil, dar cuvintele lui mi-au mers la inimă.
-Asta nu te-a oprit ca în toamna respectivă să-l ții în șah pe Armean, la el acasă, la Pitești: 1-1. Cu un gol marcat de…
-De Giani Căpușă, pe care Halagian îl mazilise și pe care eu îl readusesem la echipă.
-Apropo de carieră: meciul de referință rămâne cel cu Dinamo, din primăvara lui 2002, cu golul de CNN, din foarfecă, a lui Cursaru și cu acea victorie cu scorul de 4-2 care ținea Bacăul în cursa pentru Cupa UEFA. Dacă te-ar întreba cineva cum ai descrie atmosfera de atunci ,ce ai răspunde, nea Ghiță?
-Cred că nu aș da niciun răspuns. I-aș recomanda să privească filmările care s-au păstrat pe youtube. Imaginile de atunci fac mai mult decât toate cuvintele de acum. Numai că nimic, nici filmările și nici cuvintele nu pot reda cu exactitate starea de euforie pe care eu, jucătorii și toți oamenii care au umplut atunci stadionul „Municipal” am trăit-o la acel meci pe care bine l-ai numit de referință. Și nu am să uit niciodată cum, urcându-mă în loja stadionului la finalul partidei, regretatul Dumitru Sechelariu, la care am ținut ca la un frate și care a ținut la mine ca la un frate, m-a luat în brațe zicându-mi ceva ce m-a emoționat foarte tare: „S-a întors băiatul acasă”.
-Plecasei cu un an mai devreme, în vara lui 2001, după barajul cu dus-întors pierdut cu Farul Constanța și aveai să pleci din nou în acea primăvară, la nici trei săptămâni după acea victorie cu Dinamo.
-Iar în iarna lui 2009 m-am întors încă o dată, pentru un nou capitol. FCM Bacău se afla în liga secundă, în zona retrogradării. Situația era complicată și s-a considerat că experiența mea poate ajuta.
-Și a ajutat.
– Într-adevăr, după un sezon de primăvară în care totul a mers ceas, am încheiat pe locul 6. Iar în clasamentul strict al returului am fost pe 3, devansați doar de cele două cluburi care au promovat în liga întâi și pe care noi am reușit să le învingem: Ceahlăul lui Florin Marin și Ploieștiul lui Șumudică. Mă gândeam că vom putea ataca și noi promovarea în A anul următor, mai ales în vara lui 2009 că Primăria preluase FCM-ul și anunța lucruri mari. Numai că, după cum se știe, pe finalul ediției 2009-2010, municipalitatea a decis să retragă, în mod total nejustificat, echipa din campionat, retrogradând-o la masa verde în C. Un act absolut rușinos. Am considerat că este o datorie de onoare să rămân alături de echipă și de Dumitru Sechelariu, revenit ca unic finanțator, iar după numai un sezon am readus-o pe FCM Bacău în Liga 2. Acea reușită din 2011 a fost una care i-a provocat lui Seche o foarte mare bucurie. Cu atât mai mult cu cât promovarea a fost obținută contra echipei Primăriei, Sport Club, care beneficia de o finanțare mult superioară FCM-ului. Noi am fost singuri împotriva tuturor, dar faptul că am făcut lucrurile cu cap, cu inimă și cu suflet a înclinat balanța de partea noastră și a suporterilor noșrtri.
-Aminteam de barajul pierdut cu Farul, așa că ar fi bine să amintim și faptul că în sezonul 2000-2001 ce a dus la baraj, i-ai promovat în prima ligă din C pe Cursaru, Bădoi, Florin și Marius Croitoru, din B pe Baciu și Codreanu, l-ai aruncat în luptă, la doar 16 ani, pe Andrei Cristea și l-ai făcut pe Raț, împrumutat de la Rapid, să joace meci de meci. Asta după ce, în sezoanele precedente ai lansat jucători ca Trofin, Axinte și Apostol. Dacă ți-aș cere să-mi spui care au fost cei mai buni jucători pe care i-ai pregătit sau jucătorii la care ai ținut cel mai mult ai putea să-mi răspunzi?
-Știi bine că nu. Nu ar fi principial. Eu am ținut la toți jucătorii mei, iar pentru mine toți jucătorii au fost buni. Sigur că apar preferințe, este inerent; suntem oameni, nu mașinării. Și sigur că atunci când promovezi un jucător de la juniori sau din ligile inferioare încerci să-i oferi un plus de protecție pentru a nu claca la primele dificultăți, dar să știi – și de fapt o știi pentru că mă cunoști bine- nu am avut niciodată o manieră preferențială de a-mi privi elevii. Am convingerea că nici tu și nici cititorii tăi nu mi-o veți lua în nume de rău și veți înțelege motivele pentru care refuz să răspund la această întrebare, altfel una cât se poate de firească.
-Atunci, te rog să-mi satisfaci o altă curiozitate: cum vei sărbători duminică împlinirea a 70 de ani?
-Asta e ușor: cu familia, care rămâne cea mai de preț pentru mine și cu prietenii. Dar nu va fi nimic special pentru că de regulă nu–mi place cine știe ce să-mi aniversez ziua de naștere.
-Un cadou special?
-Un cadou special a venit deja. A venit de la fostul meu jucător, Fane Apostol, care m-a invitat în Belgia pentru a merge pe data de 23 noiembrie la meciul de Champions League dintre Bruges și Liverpool. Voi onora invitația alături de nepotul meu cel mare, Tudor, care are 19 ani și este în ultimul an de liceu.
-Nea Ghiță, pe finalul discuției noastre am să te rog să-mi spui: cum vezi viitorul fotbalului băcăuan? Mă refer, în principal, la FC Bacău, la al cărei proiect demarat de Cristi Ciocoiu ai contribuit încă de la bun început, în toamna lui 2014.
-Academia a crescut frumos, drept dovadă numeroșii jucători pe care i-a lansat în toți acești ani și rezultatele obținute la diferite categorii de vârstă. Echipa mare practică un joc productiv și atractiv, fiind în contact cu zona play-off, așa că în plan strict fotbalistic lucrurile se așează bine. Din păcate, absența unui stadion funcțional la nivelul unui oraș cu pretențiile și posibilitățile Bacăului condiționează foarte mult viitorul. Eu sper să se găsească resurse în acest sens. Și fiindcă tot am purtat această discuție având ca pretext cei 70 de ani ai mei, îți mărturisesc cu toată sinceritatea că sper din tot sufletul să prind ziua aceea în care să o văd pe FC Bacău jucând în prima ligă la ea în oraș, pe un stadion modern, care să ne facă cinste. Și- de ce nu?- să putem retrăi seri de poveste, așa cum a fost acel 4-2 de neuitat cu Dinamo, din primăvara lui 2002.
