Crescut la oraș, lângă gardurile marii platforme industriale din Onești, dar cu bunici și rubedenii la țară, sunt un fel de hibrid, corcit între căruță și mașină. Nu mi-e teamă de cal, dar nici confortabil nu mă simt cu unul alături, iar în trăsură, pe oriunde mai văd așa ceva, nu mă urc decât din curiozitate.
Sunt, însă, fascinat de apariția unei trăsuri printre bolizii din orașe ori mai ales din stațiuni – pentru că mai ales pe acolo le mai vezi, oriunde în lume.
Sigur, unii au văzut trăsuri în centrul Vienei sau al Parisului și ar spune „Iată, la alții se poate. Altă cultură, altă civilizație!”. Au, desigur, dreptate. Dar să fie clar, astăzi despre calești și trăsuri se mai vorbește ca despre personajele din povești sau, pentru a reveni în cruda realitate, ca despre cărți versus tehnologia din tablete și telefoanele mobile.
A reînvia trecutul, fie și prin unele simboluri ale acestuia, este o dovadă de tratare inteligentă a prezentului și, mai ales, a viitorului. Prin anii ’80 ai secolului trecut, în Bacău au apărut caleștile. Circulau duminica, prin centrul orașului. Pentru cei mai tineri imaginea era una fascinantă, pentru cei mai copți era o întoarcere în timp, o nostalgică revenire la anii tinereții. A fost numai o încercare, de atunci nu s-au mai văzut trăsuri au calești prin oraș. Cu vreo trei ani în urmă, într-un oraș mai mare, mai „turistic” și cu o patină a trecutului mai accentuată, în Brașov, au apărut, de asemenea, trăsuri. N-a ținut mult nici acolo. Lumea de astăzi nu mai e obișnuită cu ele diurn. Trăsura încurcă circulația, murdărește strada, rămâne doar un element de decor.
E greu să-i facem loc pe stradă, nici pentru biciclete nu suntem încă în stare să croim câteva piste urbane. Dar ce frumos ar fi să le avem din nou prin oraș, să comandăm ca acum o sută de ani: „La bulivar, birjar, la bulivar!”.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
