Sărăcia nu are ideologie

La finele anului trecut, Consiliul municipal al orașului american Portland (Oregon) aproba o taxa specială pe salariile directorilor companiilor listate la bursă și din care orașul să finanțeze programe sociale pentru oamenii străzii.

Taxa va fi aplicată salariilor care depășesc de 100 de ori salariul mediu al unui muncitor și se va încasa de la începutul anului viitor. Orașul se așteapta să încaseze 2,5 milioane de dolari pe an iar inițiatorul ei crede că va descuraja companiile să plăteasca salarii disproporționate directorilor lor. Conform hotărârii Consiliului, daca salariul este mai mare de 100 de ori decât salariul unui muncitor, compania va plăti o suprataxă de 10% din taxa pe afacere datorată orașului, iar dacă se depășește de 250 de ori, suprataxa ajunge la 25 de procente.

E America, țara capitalismului dar măsura pare una comunistă. Sau nu? California a adoptat o măsură similara în 2014.

Exista o discuție care este evitată în România: cea despre nivelul salariilor. Opinia oficială a fost, până acum ceva de genul “Nu întreba!”. Nu e de mirare, de vreme ce guvernele de până acum au decis că România poate prospera numai dacă ține salariile mici și, astfel, atrage investitorii străini. Mai mult, orice încercare de a deschide un dialog despre acei 40% dintre cetățeni aflați sub limita sărăciei, este acoperita de sloganurile despre “leneși” și “asistați social”.

Sărăcia, în România, este temă ideologică și mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat supapa numita “munca în străinătate”, care ne-a salvat de plata a peste trei milioane de indemnizații de șomaj.

O măsură precum cea adoptata de Consiliul municipal din Portland este imposibilă în România pentru că nu avem nici suficienți CEO cu lefuri atât de mari și nici managerii nu prea sunt plătiți cu salariile din SUA. Dar se pot găsi alte soluții.

Înainte de toate, însă, trebuie deschisă discuția. Trebuie deschis un dialog sincer despre sărăcie și despre cauzele ei. Pentru că iarăși am ajuns în situația din perioada interbelică în care țările din jur o duceau mai bine decât noi. Trebuie să învățăm că nu există nici rețete sigure dar nici nu trebuie să ne declarăm limitați de constrângeri ideologice. “Mâna invizibilă” care ar fi trebuit, după Adam Smith, să regleze piețele nu acționează decât în condițiile ideale ale cărților de economie politică; realitatea e puțin altfel!

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"