Interviu cu Damian Mereu, general manager CROCO SRL Onesti
– Damian Mereu este un nume cunoscut in Onesti, in judet si chiar in tara. Este patronul firmei CROCO SRL Onesti. Ar fi interesant pentru cititorii nostri ce a facut Damian Mereu inainte de 1994.
– Am fost profesor de educatie fizica 12 ani, la o scoala generala din Onesti, dupa care, in 1992-1994, am avut câteva magazine alimentare si unul de incaltaminte, de fapt niste chioscuri, cum era moda pe atunci. Am vândut papuci de Clujana, eu fiind clujean, ii caram de acolo cu o remorca.
– Sunteti ardelean si ati ramas in Onesti.
– Da, pe atunci erau vestitele repartitii guvernamentale, unde ne trimiteau, acolo mergeam, altfel pierdeam repartitia. Eu sunt din Valea Draganului, o zona foarte frumoasa. Am facut scoala normala la Cluj, liceul tot la Cluj, apoi facultatea la Bucuresti, si iata-ma onestean. Mi-a placut Onestiul. Este un oras cosmopolit, interesant, pe atunci era infloritor, magic pentru un tânar.
Stiksurile câstigatoare
– O fabrica de biscuiti, de sticksuri, intr-un oras al petrochimiei. Unii au vândut petrol, derivati si s-au imbogatit. Cum v-a venit ideea?
– Vindeam tot felul de produse in magazinele mele si eram disperat cu umblatul dupa marfa, la Cluj, la Bucuresti, dupa acadele, tigari, pantofi etc. Am vazut ca mergeau foarte bine pufuletii, sticksurile. Mi-am zis ca ar fi bine sa am eu o linie de productie, sa stau si sa supraveghez, sa fie ceva organizat, sa nu mai umblu toata ziua dupa marfa care se cere. Zilnic eram pe drumuri. Si m-am hotarât. Am adus o tehnologie poloneza, o linie de fabricatie moderna pe atunci pentru sticksuri, acest produs era cautat, in Germania, am vazut, piata era ticsita de acest produs. Nu este unul nou, are o istorie de peste 80 de ani.
– Ati infiintat societatea, care se chema la inceput Madre Pan Com. Nu a fost simplu, a fost nevoie de bani, de munca.
– Sigur. Am cumparat linia de fabricatie, terenul, am construit hala si am inceput productia. Am mers neasteptat de bine. Aveam retete, fiecare apoi le imbunatateste, testeaza piata, vede, umbla prin lume, se informeaza. Muncitori erau in piata, apoi am format noi specialisti. Cel mai greu a fost sa formam oameni pentru sectorul de vânzari, de marketing, nu in productie.
Statul m-a ajutat la pornire
– Era o investitie in municipiul Onesti a carui industrie incepea sa aiba probleme. Cum a fost sprijinita societatea CROCO de catre stat. Am vazut ca in multe tari europene, investitorii, la prima investitie, sunt sprijiniti, au facilitati.
– Un sprijin important, pe care il retin, a fost scutirea de impozit pe profit, ca societate nou-infiintata. A fost de prin ‘92 pâna prin ‘96. A fost un lucru bun. Se adunau banii si puteai sa investesti, sa te extinzi sau sa te modernizezi.
– Startul a fost in 1994. Productia a crescut, am citit pe site-ul firmei ca in 1998 s-a ajuns la 12 tone pe zi, la sticksuri. Nu mai era o fabricuta, Croco era o unitate care trebuia luata in seama pe piata.
– Am investit, am reivestit, am cumparat noi linii de productie, am diversificat productia. Am trecut la productia de biscuiti, sortimentele le-am diversificat, acum am ajuns la 90-92 de tone pe zi. Avem cinci tipuri principale de produse. Sticksurile, vedeta noastra, care ne-a consacrat pe piata ca produs si ca brand CROCO. Au venit produsele dulci Petit Beure si sandvich-urile cu crema, biscuiti tip Eugenia, apoi crackers, biscuitele sarat, ultimul produs fiind Brezel, un covrigel celebru in America, toate ambalate in forme si gramaje diferite.
Am reinventat roata
– Ati dat lovitura pe piata interna si a pornit ofensiva pentru export.
– Produsele noastre se vând in aproape 30 de tari. A fost o munca uriasa, am participat la toate expozitiile, târgurile de profil din Europa si de pe alte continente. Vindem cantitati importante si la export, insa, deocamdata, exportul reprezinta doar 20 la suta din productie, pentru noi ramâne piata interna ca teren de desfacere. Important e ca vindem pe brandul nostru CROCO prin toate marile lanturi de magazine, le stie toata lumea, dar si prin alte firme cu nume in piata, care comanda diferite produse si le vând pe numele si brandul lor. Mai avem insa probleme si la intern, nu avem inca o buna distributie in magazinele mici. Ambalajul este important si era o problema inainte si chiar dupa 1990. Gustul si moda la ambalaje au evoluat. Daca intr-o perioada se practicau ambalaje sofisticate, super-colorate, unele adevarate opere de arta, a venit un moment in care multi producatori, unii foarte cunoscuti in piata, au venit cu un alt concept: eu vreau sa-mi vând produsul, sa-l vada potentialul cumparator, nu vreau sa vând tablouri. Si atunci au aparut ambalaje tip fereastra, transparente, simple, cu produsul la vedere, creste increderea si stimuleaza apetitul, când vezi un biscuite bine prajit, aramiu, cu forme inedite, nu?
– Câti oameni intra in fiecare zi pe poarta de la societatea dumneavoastra?
– La ora asta lucram cu 250 de oameni, din care 180 sunt in productie si restul in vânzari si alte compartimente. Prin 2003 aveam 670 de oameni. Acum facem aceeasi productie cu 250 de oameni. A fost un prost management. Ca la orice inceput nu am avut mintea, ca si alti români de altfel, sa mergem pe caile consacrate, ideal ar fi fost sa ne aducem un manager de afara, care a facut biscuiti pâna acum, de la o mare firma, sa-l platim bine si omul sa-ti faca o fabrica de biscuiti. Noi am crezut ca le putem face pe toate, sa reinventam roata. Si, atunci, s-a apucat profesorul Mereu sa faca si sa conduca o fabrica de biscuiti; a reinventat si el roata. Avem o impresionanta forta de vânzari, din 250 de angajati, 60 activeaza in acest departament, oameni care lucreaza in toata tara, locati acolo. Sunt 35 de merchandisers (lucratori comerciali, pe care ii vedeti in marile magazine, care introduc marfa la raft, o fac vizibila, fac mercantizarea), mai sunt 20 la vânzari, directori de zone, regionali, nationali. Afara, avem relatii directe cu firmele de distributie.
In orice afacere exista o doza de risc
– Ati fost in multe tari din Europa, in America. Ati vazut multe fabrici de profil, care este diferenta, daca este, intre modul nostru de lucru, managementul, cum gândesc ei raportul intre munca, calitate si salariu?
– La ora asta, orice manager român de succes are acces la informatie si fiecare stie ce are de facut. Nu era asa in 1994, dar acum, cine vrea sa faca o fabrica de biscuiti sau de avioane, are capacitate, bani, poate sa le construiasca. Nu acest aspect este foarte important, important este ca respectivele fabrici sa functioneze la parametri. Sincer sa fiu, nu sunt mari diferente ca dotare intre o fabrica de profil din Germania si una din România. Diferente? Da, sunt, mai ales de management, de echipa, de organizare, de fluxuri, de salariu. Un management slab poate sa puna pe chituci cea mai performanta fabrica, fie ea in Germania sau România. Acum imi fac munca din placere, efectiv imi place ce fac, acum nu-mi mai pun problema câti bani fac, este o munca performanta si ca orice munca performanta trebuie sa aduca bani.
– O cifra de afaceri de multe milioane de euro iti da o oarecare siguranta, stabilitate.
– Ok!, insa mereu trebuie sa fii cu ochii in patru, mereu trebuie sa te gândesti la afacere, la oameni, la tine, la familie. Daca firma are probleme, cu siguranta si actionarul va avea probleme, in plan afectiv, sentimental, material, de sanatate. Suntem in criza, insa in mod direct nu ne-a afectat, producem si vindem produse care se cauta, se consuma, in al doilea rând inca mai avem posibilitati de crestere. A trebuit sa apasam pedala, macar de teama crizei. Acum derulam o investitie de cinci milioane de euro, printr-un program structural, la anul este gata. Uitati, in decembrie implinim 16 ani de activitate. Am un sentiment normal. Trebuie sa fiu realist, ca in orice afacere exista o doza de risc, care poate deveni fatala. Seriozitate si cinste. Fara ele, in afaceri si in relatiile de afaceri nu se poate. Tine de civilizatie, de bunul simt. La noi lasa foarte mult de dorit cinstea si corectitudinea. Si nu numai la noi. In afara, insa, sistemul si legea pun stavila unor asemenea comportamente. Mereu trebuie sa fii vigilent, sa ai juristi buni.
Strategie americana
– Am inteles, lucrati 24 de ore din 24. Cu ce isi mai innobileaza timpul patronul de la CROCO?
– Pasiunea mea este vânatoarea, m-a ajutat extrem de mult in reechilibrare psihica, fizica. Imi plac calatoriile, am fost in toata lumea, in calatorii de afaceri, turistice. Am fost in Africa, am participat la un safari. In rest, muncesc.
– CROCO este o afacere de familie?
– Da, asa se procedeaza in toata lumea. Sotia lucreaza in firma, intr-un compartiment. Am o fetita care a terminat ASE la Bucuresti si are deja primele zile de când lucreaza in firma. A inceput de jos, ca merchandiser intr-un magazin. Are carte de munca, face si masteratul, insa am hotarât sa inceapa de la raft, de la vânzari. Am facut un program, va lucra un an la comercial, va trece apoi ca agent de teren, sa cunoasca sistemul, numai asa va putea sa ajunga director de vânzari, manager. Ca sa cunosti, inceputul este acolo jos. Daca va rezista, isi va putea construi o cariera. Daca nu, nu-i neaparat sa ajunga manager in CROCO. Dupa cum vad, dupa cum am mai discutat, o duce gândul si spre regie de film. Vom vedea.
– De unde CROCO?
– Croco vine de la o cafenea din Cluj, cafeneaua unde mergeam când eram liceean, ea functioneaza si acum, mi-a placut numele. L-am inregistrat in 1994, insa am descoperit dupa vreo sase luni ca se pliaza foarte bine si pe produs, poate veni de la crocodil, care este mascota noastra de pe ambalaj, poate veni de la crocant.
– Ce nu v-am intrebat?
– Nu stiu, insa daca tot suntem la final, mi-as permite sa fac un apel la români, la oameni, sa-si doreasca mai mult de la munca, deoarece iti ofera foarte multe satisfactii. Multi nu cred acest lucru, insa noi cei care muncim am inteles, intelegem ca ea ofera multe satisfactii. Oamenii se implinesc prin munca, sunt bune si distractiile, si excursiile, si discotecile, insa toate cu masura, cu foarte mare chibzuinta. Pe fiecare om care vine in Croco il privesc cu bucurie si pentru ca am nevoie de el, dar si pentru ca il vad ca vrea.
– Iesim din criza? Si mai ales când?
– Sigur ca vom iesi. Când? Nu stiu, nimeni nu poate sa spuna o data. Insa sunt sigur ca vom iesi mai echilibrati. Mult mai echilibrati.
Gheorghe Baltatescu
