interviu cu Geo Popa, director al Centrului International de Cultura si Arte „George Apostu” Bacau
– Geo, vom incepe dialogul nostru nu de la prima ta iesire la rampa, de la primele aplauze pe scena, as vrea sa discutam intâi despre participarea ta la Revolutie. Dupa câte stiu, ai iesit printre primii in balconul Prefecturii, atunci, pe 22 decembrie 1989. Câte zile, luni, ai fost seful judetului?
– As fi vrut sa nu mai vorbim despre aceste lucruri, dar daca ma intrebi, am sa-ti spun ca trebuie facuta o disctinctie foarte clara. De obicei mi se atribuie functii pe care nu le-am avut. Eu am fost presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale si am fost, apoi, presedintele Consiliului Judetean Provizoriu de Uniune Nationala. Acestea au fost functiile pe care le-am avut in administratia judetului, incepând din 22 decembrie si ajungând pâna la sfârsitul anului 1990, când am parasit scena administratiei locale si am venit ca director al Centrului International de Cultura si Arte “George Apostu”, infiintat atunci. Au trecut 20 de ani, ani pe care-i sarbatorim zilele acestea, impreuna cu prietenii nostri.
– Unde erai pe 22 decembrie? S-au spus multe atunci si acum despre o parte din cei care au intrat in fostul sediu al Comitetului Judetean de partid.
– O sa-ti raspund la intrebare cu un aspect pe care nu l-am relatat pâna acum. Pe 20 decembrie, seara târziu, eram in Bucuresti, unul din baietii mei avea o problema medicala si a trebuit sa merg la un spital din Bucuresti. Am parcat masina in aproprierea CC, pe o strada, insa un militian mi-a spus: “Tovarasul Popa, ar fi bine sa parcati masina pe o alta strada, mâine are loc un miting si nu cred ca o sa mai puteti pleca de aici”. Am ramas surprins: de unde ma cunostea acea persoana, de unde imi stia numele? Era o atmosfera sinistra, strazile goale, o liniste suspecta, ca aceea de dinaintea furtunii, si un militiam imi spune “domnu’ Popa…”. Când am venit cu baiatul de la spital, incepusera sa traga, eram in zona Teatrului Nottara, când am dat si eu piept cu uslasii. Noaptea târziu, venind spre Bacau, am ascultat Europa Libera la un prieten din Racaciuni, iar dimineata am ajuns in Bacau, aveam o repetitie, insa nu s-a mai tinut, se anutase ca incepuse Revolutia la Bucuresti. Cu niste prieteni din teatru, am iesit in strada, am inceput sa cântam Desteapta-te române!, nu stiu ce ne-a venit, deoarece nu stiam decât doua strofe, si am plecat spre sediul CJ al PCR. Asta a fost, restul se stie.
– S-au gasit destui care sa arunce piatra.
– Domnule, as vrea sa mai adaug ceva foarte important pentru mine. S-au spus multe, s-au scris multe, multe adevaruri, dar si multe minciuni, delatiuni, aiureli, care m-au ranit foarte tare. Eu poate ca am o constitutie mai puternica si am reusit sa trec peste multe mizerii care s-au spus despre mine. Dar a spune ca am confundat scena teatrului cu scena lumii, cu scena politica mi s-a parut prea mult. O spun acum, in premiera, dupa 20 de ani, ca o replica la ceea ce a scris un domn profesor intr-o carte: nu, nu am facut niciodata asemenea confuzii, iar viata mea a fost una plina, cu multe suisuri si coborâsuri, cred ca am facut si greseli, o viata care nu s-a petrecut numai pe scena, iar eu nu am confundat niciodata scena cu viata.
– Multi dintre colegii tai de balcon au ajuns politicieni, deputati, senatori, oameni de afaceri, prefecti, inalti functionari de stat. Nu ti-a placut politica sau s-a intâmplat altceva?
– S-au intâmplat mai multe lucruri. Nu stiu cât si câte as putea sa le pun acum in discutia asta intr-o ordine si intr-o logica fireasca, cred insa ca la momentul acela n-am avut dimensiunea unui om care sa se poata detasa cu totul de viata, pentru ca politicul inseamna in acelasi timp si o detasare de viata, de propria ta viata, politicul arde o parte din umanitatea ta. N-am avut aceasta putere sa plec pe drumul lui Dinu Paturica. Pe de o parte, pe de alta am fost si “ajutat”, au existat oameni in jurul meu care, cred, acum, ca s-au temut de posibila mea ascensiune politica. Si atunci m-au “ajutat” sa nu pot sa urc pe aceasta scara. Si in al treilea rând, cred ca in momentul acela nu aveam organ pentru politica, cum spunea Constantin Noica, daca nu ai acel organ nu poti sa faci ceva, nu poti sa construiesti ceva. Eu am, din familie, vocatia de constructor, dimensiunea de a cladi. Probabil ca locul acesta unde ne aflam m-a ales pe mine si nu eu pe el. Aici era nevoie de un om care sa se daruiasca, sa aiba inteligenta necesara pentru a construi, sa se inconjoare de oameni care sa-l ajute, sa faca pasul pe drumul spre suferinta, drumul vietii este unul al suferintei, din care noi pastram, de fapt, bucuriile, incercam sa uitam ceea ce nu vom putea uita niciodata.
– In acel entuziasm inca nestins, in Bacau a luat fiinta o organizatie a revolutionarilor, ai fost presedinte. Ce s-a intâmplat, nu te mai vad in prim-planul ei, observ o detasare fata de aceasta institutie.
– Intr-un dialog intre doi mari oameni de spirit ai lumii, unul dintre ei a pus o asemenea intrebare, iar celalalt a raspuns “nu-mi place sa vorbesc despre ceea ce nu-mi place sa vorbesc”.
– Când ai preluat functia de director al Centrului International de Cultura si Arte, denumire la care tu tii foarte mult, chiar daca Ministerul Culturii a vrut altfel, nu te-ai gândit ca vei pierde scena?
– Jucam la vremea aceea in teatru, aveam roluri, aveam public. Nu, atunci nu m-am gândit ca voi parasi scena, scena clasica a unui teatru. Dupa ani, totul s-a degradat, am plecat vreo sase ani, dupa care am revenit, apoi am avut perioade in care nu am mai fost solicitat la Teatrul din Bacau, am jucat pe scena Teatrului Mic din Bucuresti. Acum sunt iar plecat, plecat mai mult de nevoie, da, de nevoie, pentru ca efectiv mi se interzice urcarea pe scena bacauana. Nu sunt numai eu in aceasta situatie, mai sunt si alti actori, multi daca vrei parerea mea. Este ceva absolut de neinteles, care tine atât de pozitionarea administratiei locale, cât si de cea a teatrului. Teatrul din Bacau nu mai exista din cel putin trei motive. Unu, nu mai exista locul, cladirea este aproape distrusa, un loc pe care il gasesti cu greu in Bacau, nu mai exista o trupa, trupa este desfiintata in intregime, oricine mi-ar spune altceva il contrazic cu argumente foarte solide si, nu in ultimul rând, nu are un program, da, nu are un program. Cei care conduc acest teatru acum n-au invatat inca ce inseamna sa administrez o institutie de cultura, o emblema a orasului, ceea ce a dus la situatia dezastruoasa a teatrului din Bacau.
– De unde vine Geo Popa?
– Eu sunt, cum ti-am spus, fiul unei familii de constructori, tatal meu, bunicul meu au fost constructori, iar când am spus ca ma duc la teatru, am primit ceea ce credea tata ca merit, o plama, eu trebuia sa dau la Politehnica din Timisoara, insa m-am razgândit si am intarat la teatru. Am rupt lantul. Sunt din Galbeni, Filipesti, din acelasi loc unde cu 30 de ani inaintea mea se nastea Radu Beligan.
– Centrul International de Cultura si Arte este un brand al Bacaului, este un nume cunoscut in tara si peste granite. Cine are interesul sa tulbure linistea, fenomenul, creatia din acest spatiu?
– Oamenii mici, oamenii lipsiti de dimensiune culturala, oameni lipsiti de spirit, indivizi care nu vad nimic altceva in viata decât a cumpara si a vinde, persoane care isi limiteaza dimensiunea existentei doar in patratul mârlaniei, al lipsei de civilitate, de cultura. Ei sunt operatorii darâmarii, ai delapidarii actului cultural. Ei nu obosesc niciodata. Din fericire, alaturi de mine au fost oameni care m-au sprijinit in demersul meu, de a valorifica un spatiu, de a valorifica opera unui mare artist cum a fost si este George Apostu. Sunt 20 de ani de când ma lupt ca acest centru sa capete dimensiunea creatiei si operei lui George Apostu, alaturi de mine fiind prietenii mei din Academia Româna, profesori universitari, oameni din lumea artelor, critici de arta, sculptori, muzicieni, actori. A fost o lupta a rezistentei prin cultura. Dupa parerea mea, la nivel local nu exista constiinta pastrarii, sustineii si promovarii unor astfel de institutii, pentru ca toata lumea vede in aceste locuri o modalitate de a face bani, profit. Terenul de la Centru este o posibilitate de câstig, este in centrul orasului, cadrul natural este un argument pentru tot felul de afaceri imobiliare. Când vorbim de cultura, excludem profitul material. O repet mereu. Am fost in Belgia, am urmat doua masterate, am vazut si am retinut aceste lucruri. Eu pentru ce lupt? Pentru idei, pentru viata, pentru fericire, pentru copiii mei. Vreau sa-mi finalizez lucrarea de doctorat si sa scriu o Carte Alba a acestei institutii. Eu am fost, cum spun americanii, un bun pierzator, dar am invatat tot timpul, nu m-am asteptat sa primesc ceva gratis.
– Cine crezi ca se ocupa de cucuta, cine umbla cu ea?
– Cei care sunt linistiti, odihniti, si multi dintre ei vor ramâne odihniti tot timpul; ceea ce ma doare este faptul ca unii sunt din zona pe care eu o cultivam. Asa-i lumea, asa-i viata, insa am alaturi de mine oameni, fara de care eu nu as putea nici sa respir. Eu ma duc catre ei, ei vin catre mine si din aceasta intânlire explodeaza un superb moment cultural al Bacaului si al tarii denumit Simpozionul National de Estetica, o intâmplare cu totul unica in spatiul cultural românesc si sud-est european, care isi desfasoara lucrarile chiar in aceste zile. Iata lucrurile care ma anima pe mine. Aici se editeaza si se tipareste o revista, Vitraliu, apreciata de intreg spatiul cultural românesc.
Eu imi asum existenta, nu pot fara asta, eu sunt un om care am trait si care traiesc si caruia ii place sa traiasca. Puternic, profund, nu mi-e teama de viata, sunt multi care se tem de viata, aici este locul desavârsirii, acest drum plin de suferinte, pe care gasim si spinii si florile. Eu, in momentul de fata vorbesc de solidaritate. Solidaritatea nu se poate fara reactie, ea nu este in bucatarie, solidaritatea este in gând, dupa aceea in idee si apoi in fapte. Noi trebuie sa fim atenti ce construim, de ceea ce construim acum vor beneficia cei care vor veni. Eu chiar cred in ceea ce spun, cred in durabilitate.
Gheorghe Baltatescu
