A fost o vreme urata, apasatoare, ploioasa, de parca era desprinsa din poezia lui Bacovia. Se parea ca asculti pustiul si gandul zbura spre locuintele lacustre. Mie mi-a sarit insa in minte si un scurt poem bacovian cu tenta sociala, in care versurile suna cam asa, citez aproximativ, din memorie si le insir "prozaic": eu sunt un monstru printre voi, urzind un dor de vremuri noi, si-n lumea asta abia incap, dar am sa dau curand la cap. Ei, cam asa se-ntampla si acum, cand multi sunt aceia care nu-si mai gasesc locul intr-o lume tot mai straina si ostila. Si chiar daca nu sunt monstri (in poezie era o figura de stil), si-ar dori, oricum, vremuri noi, si nu s-ar da in laturi pentru asta sa dea unora la cap, vinovatilor pentru dezastrul in care am ajuns. Ceea ce n-ar fi bine, fiindca violenta naste violenta. Dar vinovatii trebuie identificati si trebuie sa plateasca. Numai ca asta e teribil de greu la noi. Toti arunca pisica moarta in ograda celuilalt si arata cu degetul in alta parte. Desi noi avem un proverb foarte graitor despre cainele care moare de drum lung si prostul de grija altuia. Se vede insa ca oamenii nostri politici nu se pricep la paremiologie. Dar oare la ce se pricep? In mod cert, la bolmojirea lucrurilor si la adancirea starii de haos. Cand ii vezi si ii auzi, ai senzatia ca asisti la joaca unor copii debili mintali, care tot striga "ba tu, ba voi!" si chestia asta cu asumarea raspunderii (vai ce grav, ce serios suna!, realitatea fiind alta, in fapt) e tot o gogorita. Pentru ca niciuna dintre masurile preconizate de actualul guvern nu dovedeste minimum de simt de raspundere vizavi de soarta oamenilor si a tarii. Jaful si abuzurile continua, risipa banilor publici fiind joaca preferata a unora dintre cei care au in mana painea si cutitul. Auzim de salarii aberante, de femei de serviciu si soferi platiti regeste fata de oamenii care si-au ros ani de zile coatele pe bancile unor scoli inalte si au profesii de mare importanta sociala. Nu am nimic, Doamne fereste, cu meseriile respective, dimpotriva, ii respect pe toti cei care muncesc in mod cinstit pentru a-si cistiga traiul. Dar niste criterii logice de repartizare a veniturilor trebuie sa existe, totusi! Iti mai ajung apoi la urechi stiri despre sume fabuloase aruncate pe apa sambetei pentru niste investitii aiuristice, te stai si te crucesti (ca tot incearca unii alesi „sa se puna bine” cu Dumnezeu, alocand fonduri insemnate pentru lacase de cult, pictura bisericeasca, etc.- iarta-i Doamne, pentru ipocrizie!) intrebandu-te cum de sunt posibile asemenea aberatii cand tara arde. Sunt mult prea multe anomalii in Romania. Si ele ne imbolnavesc pe toti, ne alunga orice chef de viata. Desi viata e tot ce ne mai apartine, singurul nostru drept inalienabil, ca altele ne sunt mereu luate cu japca. Furate, de fapt, la modul cel mai dureros, ca intr-o operatie fara anestezie.
Carmen Mihalache

Ieri am venit acasa incarcata de iasomie. Am trecut prin piata sa-mi iau niste capsune de Satu Mare si o bucata de cas (asa imi manifest eu solidaritatea, cumparand produse romanesti) si am vazut o batranica de care mi s-a facut mila. Avea un brat mare de flori si te ruga insistent sa iei cateva, aratandu-ti cat de bogate a facut buchetele si imbiindu-le sa le mirosi. I-am dat cat mi-a cerut, nu m-am tocmit deloc. Oare la iarna ce va mai vinde, ma intrebam. Acum mai sunt flori, se mai incropeste o legaturica de verdeata, dar astea se vor termina. Ca vara nu-i ca iarna, nu-i asa? La iarna nu stiu cum vor rezista sarmanii nostri batrani de care te izbesti peste tot si ai caror ochi poarta in ei atata tristete, ca te cutremuri. Nu ai cum sa ramai insensibil, indiferent la privelistea asta. La ce lipsuri, umilinta si chinuri le este supusa batranetea, de care nu scapa nimeni, de altfel! si in coltul strazii mele e un batran in baston care se tot invarteste pe langa treptele unei cofetarii, mai scoate o gramajoara de fructe la vanzare, niscaiva floricele, mai cara niste ambalaje, ca sa castige si el cativa banuti. Are o disperare muta in ochi, nu intinde mana sa ceara, isi cauta mereu de treaba, dar il simti cat e de ratacit in lumea asta tot mai urata si ticalosita. Si cred ca nu intamplator, tot zilele acestea, cand se iau hotarari de o duritate si un cinism atroce, mi-a cazut sub ochi un fragment din romanul “Nu exista tara pentru batrani” de Cormac McCarthy, publicat intr-o revista literara. O carte rascolitoare (a fost si ecranizata, in 2005, de fratii Coen, intr-un film de Oscar), cu adevaruri crude, in care oamenii traiesc intr-o infricosatoare lume de granita, dominata de un rau straniu, si mor violent. Dupa jaful banilor publici, tolerat de autoritati, acum s-a trecut la masuri care pun in pericol existenta unor largi categorii de oameni, si asa defavorizati de un sistem inechitabil, haotic, preferential, discretionar (avem cel mai inegal sistem de distributie a veniturilor din Europa). Si suntem avertizati ca pot urma masuri mult mai radicale. Ce poate fi mai radical decat a fi sau a nu fi? Aceasta-i intrebarea. Cum Dumnezeu, in aceste conditii, se mai poate vorbi despre “protejarea resursei umane”? si cum se mai poate sa apari in fata oamenilor, “sa zambesti” (cu zambre) si sa afirmi ca nu ai nimic de pierdut? Nu-mi place populismul ieftin, propagandistic, mintea mea gandeste in termeni liberali, dar din partea inimii, orientarea mea e de stanga. Sunt pentru protectie sociala si pentru un trai decent, omenesc, al tuturor cetatenilor unei tari cu pretentii de civilizatie si europenism. Nu numai “cancerul bugetar” are nevoie la noi de tratamente aplicate urgent, ci si cinismul nemasurat al celor care sacrifica, in primul rand, pe cei slabi si neajutorati.
Carmen Mihalache

Sunt de cateva zile la Buzau, la Gala Vedetelor. A fost o vreme mohorata, ploioasa, cu un vant taios, de noiembrie. Meteorologii spun ca de vina e norul acela de cenusa vulcanica din Islanda. Iar un gust de cenusa am avut in toata saptamana asta. Nu m-am mai bucurat pe deplin, ca in alte dati, la un festival de teatru. Desi am vazut spectacole bune, interesante, si un public iubitor, dornic de teatru. Orele de teatru erau ca o bresa in timp ca o evaziune, pentru ca in rest eram cu ochii la televizor si in ziare sau vorbeam cu colegii despre starea noastra actuala atat de precara, de ingrijoratoare. Incercam sa nu ne abandonam unui sentiment de disperate si sa gasim in noi puncte de reazem.
Si ne-a ajutat, in cele din urma, tot teatrul. Miercuri eu am ramas in camera de hotel sa urmaresc mitingul si comentariile reporterilor de la fata locului. M-au urmarit mai ales, figurile oamenilor in varsta, a pensionarilor necajiti care se adunasera acolo, in piata.
Cata disperare si neputinta era intiparita in trasaturile fetelor lor marcate de timp! Iar seara, la teatru, am vazut,, parca in prelungirea zilei, o piesa celebra a lui Samuel Beckett, „Sfarsit de partida”.
Cu actori mari de la Teatrul Bulandra, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Razvan Vasilescu, Mihai Constantiniu, reuniti sub bagheta regizorala a lui Alexandru Tocilescu.
Un spectacol despre batranete, decretitudine, infirmitate, desperare si singuratate. Cu doi batrani, parintii lui Hamm, care isi duc traiul ce le-a mai ramas in doua pubele. Si totusi, pentru cei care stiu teatrul lui Beckett, in sensul profund al literei sale, in tesatura textului, se gasea o minunata lectie de demnitate. In ciuda degradarii exterioare sau chiar in pofida acesteia, omul, ne transmite dramaturgul irlandez, trebuie sa-si infrunte destinul potrivnic si sa-si traiasca viata cu demnitate.
Atata vrem si noi. Sa putem duce o viata normala, decenta, fara spaime. De foame, de frig, de saracie. Care, toate dezumanizeaza, il coboara si il umilesc pe om. In piesa lui Beckett, personajul principal spune un banc. E vorba in el despre un lord care se duce la un croitor ca sa-i faca o pereche de pantaloni. Si prima oara, croitorul ii spune ca nu i-a iesit bine turul, a doua oara slitul, spoi mansetele, si-l tot amana, pretextand ca mai are de lucru. La care, lordul se infurie si-i zice cum Dumnezeu a facut toata lumea in sase zile. Da, dar nu vezi ce lume!, i-o intoarse croitorul, pe cand eu am facut o strasnica pereche de pantaloni! Ei da, ca lumea-i imperfecta, chiar daca e lucrare divina, nu-i o noutate. Dar si atat de stricta, de corupta, de plina de inselaciune, lacomie si hotie ca la noi, mai rar! De douazeci de ani, unii au trait, s-au indestulat furand, ca-n pampas, fara sa dea socoteala nimanui. In timp ce oamenii onesti se tot adanceau in nevoi, in saracie. De aceea acum s-au trezit, in sfarsit, si isi cer dreptul lor la o viata demna.
Carmen Mihalache

Viata asta nu e gluma, nu e vis, e abis, vorba unui poet. Si parca nicicand nu am simtit mai direct acest adevar. Ne pravalim vertiginos, ne-nfundam, ne ducem in gol. Am vrut sa fim liberi si nu am stiut ce sa facem cu libertatea noastra. Stiti ce zicea un cersetor care de ani de zile doarme sub cerul liber? Sunt liber in ultimul hal! Cam aici se poate ajunge, nici macar nu-i greu, conditiile sunt din ce in ce mai prielnice.
Nu ne-am vandut tara (vorba vine, pentru ca s-a intamplat ce e mai rau, dincolo de reactiile emotionale si de parada cu "patriotismul", cei isteti lucrand strict in folosul lor), dar am dat-o pe mana unor iresponsabili. Asta ca sa ma exprim cat mai literar si elegant cu putinta. Pentru ca vorbe grele se arunca acum din belsug, de parca insultele si vociferarile ar rezolva ceva. Spun asta cu tristete, intelegand nevoia oamenilor de a rabufni, de a numi raul, fiindca le-a ajuns cutitul la os in situatiile limita pe care le traversam, dar nu pot sa nu ma gandesc si la faptul ca lucrurile e bine sa se rezolve pe calea ratiunii. Dar mai are romanul macar mintea cea de pe urma? Ramane de vazut. Ca s-o dam si pe gluma, totusi, ca disperarea nu-i tocmai productiva, poate ca ar fi trebuit ca ai nostri guvernanti sa intre in legatura cu batranul indian trecut de 80 de ani, care e un fenomen, din moment ce sustine ca de 7o de ani traieste cu aer si meditatie. Numai piele si oase, el are, cica-se, o gaura in cerul gurii. Cu cine comunica pe acolo, cu ce energie e alimentat, numai el stie. Dar, daca si-ar vinde secretul guvernatilor nostri, acestia ar fi, cu siguranta, fericiti. Ar implementa "metoda" si nu ar mai avea probleme cu oamenii care striga ca vor muri de foame. De, ce sa fac si eu ? Umor negru, de spanzuratoare, ca altul nu am la indemana in context.
Ca sa schimb nitelus subiectul, desi toate drumurile duc tot spre ce ne doare mai tare, am sa-l citez aici pe academicianul Eugen Simion, prezent saptamana trecuta la Bacau pentru decernarea titlului de Doctor Honorius Causa al Universitatii "George Bacovia". El spunea ca: "nu-mi plac oamenii eminenti care rateaza, imi plac oamenii eminenti care-si duc proiectele pana la capat". Cata nevoie am avea de astfel de oameni! Nu neaparat eminenti, dar care sa-si vada corect, eficient de treaba lor, sfintind locul pe care il ocupa. Ca de amatori plini de suficienta si infumurare, de guralivi incompententi care tot agita planuri, programe de iesit din criza, nerealiste, neviabile, aiuristice, daca nu tampe sau de-a dreptul cinice, suntem satui.
Carmen Mihalache

Nu-mi plac oamenii care au pareri definitive. De altfel, stiu bine (am simtit-o de multe ori in chip direct) ca numai prostii sunt dominatori. Cei inteligenti pot fi concesivi, relaxati, lasand, de fiecare data, ceva de la ei. Vorba cuiva, pe care o reproduc pentru ca-i adevarata si haios spusa: "Desteptii se impart in mai multe categorii. Prostii, in schimb, nu se impart, ei doar se inmultesc". Dezolanta realitate, de necombatut! Cand simt o teribila oboseala ascultand pretentiile prostilor si cand sunt saturata de obraznicia lor fara margini, caut ceva care sa ma vindece de rau si de urat. Si ma bucur de orice mica descoperire care ma ajuta sa ies dintr-o stare "naspa" (aici platesc tribut argoului juvenil, simpatic si expresiv, uneori). In weekend, de pilda, imi ingadui luxul sa cercetez programele tv, sarind peste tampeniile telenovelistice, doar-doar oi gasi ceva care sa ma amuze, sa-mi aduca o tara de aer proaspat. Asa am dat peste un serial istet si cat se poate de agreabil si pilduitor. In traducere romaneasca el a capatat titlul "Barbatii, un rau necesar", in original el numindu-se Men in trees, adica "Barbati in copaci". Unde, unde sa fie acel locsor in lume in care ei sa fie de zece ori mai multi decat femeile? Ei bine, e vorba despre un orasel tocmai din Alaska, Elmo. Acolo ajunge, printr-o intamplare nedorita a sortii, Marin, o autoare de mare succes monden din New-York. Aflata in pragul unui matrimoniu, tanara plina de sarm, recunoscuta specialista in relatii umane, in cele de cuplu, in special, afla cu stupoare ca logodnicul ei o insala. Chiar sub ochii ei. Cumplita ironie! Cea care scrie carti de psi-help, dand sfaturi practice de viata celorlalti, se trezeste brusc intr-o totala deruta si in pragul depresiei. Hotarata sa iasa din nenorocita si penibila situatie, Marin, temerara de felul ei, luand in piept adversitatile sortii, pleaca la un capat de lume, in Alaska. Vrea sa-si promoveze ultima carte in Elmo si are acolo intalniri pline de haz cu cititorii, cu diversi oameni. Si, mai cu seama, are revelatia ca se poate trai altfel, deschis, sanatos, onest, curat, nu ca in mediul artificial si agitat al societatii newyorkeze. Sunt in serial scene de umor delicios, peripetii pline de culoare si de invataminte. In Elmo, oamenii se aduna la bar, in orele libere, si comenteaza tot ce se petrece in oraselul lor, punand la cale diverse lucruri. Au o viata dura, aspra, muncesc mult, dar au si o multime de bucurii simple, marunte. Si mai presus de toate, in acel tinut atat de friguros, prin contrast, ei sunt calzi, prietenosi, solidari, sarind in ajutorul semenilor. Marin, interpretata de Anne Heche, o actrita fermecatoare prin naturalete, spontaneitate, simtul umorului, se integreaza micutei comunitati, facandu-se utila, in felul ei. Se angajeaza la radioul local, consiliind cuplurile in deriva. Face in continuare o serie captivanta de descoperiri, incepe sa simta gustul vietii in natura, leaga prietenii adevarate.Traieste din plin, depaseste situatiile dificile, le lasa in urma si merge mai departe. Sunt multe lectii de viata in acest serial de buna calitate, amuzant, cu umor inteligent, reconfortant.
Carmen Mihalache

Cum vremurile sunt cat se poate de tulburi, ticaloase, as putea spune, e musai sa ducem o viata prudenta, sa ne schimbam comportamentul si sa ne facem planuri. Pe termen scurt si mediu, cu conditia sa ne tinem de ele. Si e bine ca in calculul pe care ni-l facem sa luam in considerare si un posibil esec. Din pacate, nu reusim intotdeauna ceea ce ne propunem, pentru ca fiinta umana nu se conduce numai dupa ratiune, asa cum ar fi ideal. Natura noastra e duala, emotiile si instinctele impingandu-ne, adeseori, spre luarea unor decizii pripite, care se intorc impotriva noastra, cu urmari greu de suportat. Lipsa ratiunii naste monstri, dupa cum o stim. Cu multa vointa insa, mai ales atunci cand situatia e grava, putem obtine un self-control mai puternic. Iata ce spune un specialist ca trebuie facut in actiunea de a indeplini un plan conceput pentru iesirea dintr-o criza personala, de plida: sa ne impartim pe etape programul hotarat, sa vorbim despre acest lucru familiei si prietenilor, pentru a beneficia de sprijinul lor si pentru a constientiza mai precis un eventual fiasco, sa ne aducem constant aminte de ce avantaje am putea obtine, sa ne oferim cate o mica recompensa cand am strabatut o etapa si sa tinem evidenta progreselor inregistrate. Cei care au procedat in acest fel, ne asigura psihologii experimentati, au castigat batalia cu ei insisi, izbutind sa-si modifice felul de viata, sa aiba un alt gen de comportament. Unul pozitiv, motivant, datator de incredere. Merita sa-i ascultam, in fond, nu avem nimic de pierdut.
Pentru cei care traiesc in cuplu e nimerita, oricand, o imbunatatire a relatiei lor. Dar putini sunt aceia care se pot lauda ca detin secretul mult doritei armonii conjugale. Am admirat, dintodeauna, din zbuciumata si colorata noastra viata artistica, un formidabil cuplu de actori. Amandoi talentati, niste monstri sacri ai scenei si filmului romanesc, pe numele lor Mariana Mihut si Victor Rebengiuc. In timp ce pe prima pagina a ziarelor vezi mereu stiri despre scandaluri amoroase, despartiri cu cantec, cu nabadai, divorturi urate, cu dezvaluiri vulgare, rafuieli publice si umflate pretentii materiale, cei doi minunati artisti au o casnicie de 43 de ani. Intrebat cum de au rezistat atata vreme, Victor Rebengiuc a raspuns, razand: "Domnule, secretul este sa nu auzi intotdeauna ce spune celalalt. Si sa nu vrei sa-i raspunzi cu orice pret la nivelul si la tonul cu care iti spune ceva! Trebuie sa intelegi ca sunt perioade mai dificile cateodata si asta e, ne-am inteles foarte bine pana la urma, pentru ca toate micile dispute pe care le-am avut au sfarsit in veselie, ne-am amuzat, asta a fost!" Da, e frumos asa, dar cati sunt in stare de "mestesugul" asta afurisit de greu?
Carmen Mihalache

Nimic nu este mai important pentru un copil decat un invatator bun si profesori adevarati, de vocatie. Daca are parinti iubitori si dascali daruiti, din el va iesi, cu siguranta, un om intreg. Stiu ca profesorii sunt iarasi pe “metereze”, au fost in greva generala. Nu sunt respectati, asta e clar, sunt mereu dusi cu vorba, inselati. E urat tot ce se intampla de cativa ani la noi, si nu sunt semne ca lucrurile ar putea sa se indrepte curand. Vorbind despre profesori, mi-au rasarit in minte niste fraze citite intr-o publicatie culturala, in care era descris Solomon Marcus. Un savant fermecator, un profesor extreme de iubit de catre discipolii sai. Solomon Marcus a implinit luna trecuta 85 de ani, iar fata lui e intinsa si zambetul nelipsit. Se uita la tine foarte direct, iar ochii mici, din spatele lentilelor groase, sunt foarte vioi si clipesc marunt. Un fost elev al sau spune ca domnului profesor ii place sa-si aminteasca de bucuriile din copilarie. Si apoi, de primii pantaloni lungi, luati in primire de la fratele mai mare (a crescut intr-o familie de oameni modesti), moment in care a simtit ca nu era vorba doar despre o schimbare de haine. “Era golul, o trezire dintr-un vis despre care stia ca fusese frumos, cu totul diferit de realitate si pe care stia ca nu-l va mai putea recupera vreodata. Incepea agonia copilariei. Timpul se spargea in trei.” Dar Solomon Marcus, autorul (printre o multime de carti de mare valoare) volumului “Jocul ca libertate”, nu a uitat niciodata candoarea, prospetimea si starea speciala de uimire in fata lucrurilor, proprii copilariei. E un mare savant, matematician si lingvist, cu spirit ludic, cu umor imbelsugat, cu simtul ironiei fine, intelectuale, detectand, cu voiosie, paradoxurile gandirii. A ramas un copil mare, placandu-i jocurile in care combina cifre sau litere, simboluri, si in care inventeaza metafore. Singura sa grija importanta, la varsta atinsa, e sa-si pastreze intacte puterea de munca si bucuria. Pentru ca mai are multe lucruri de spus. Intrebat fiind care este secretul energiei sale debordante, al optimismului sau molipsitor (ce lucru formidabil sa intalnesti astfel de oameni!) Solomon Marcus a raspuns ca el este un om fericit, avand un secret foarte simplu: “sa simti ca altii au nevoie de tine”. “Nu vad ce-ti poti dori mai mult”, a adaugat.
Carmen Mihalache

De regula, cartile de memorii si jurnalele trebuie citite cu un anume grad de circumspectie. Pentru ca autorii n-au cum sa fie altfel decat subiectivi si tentati sa foloseasca diferite masti, deghizamente, chiar daca pretind ca scriu in numele adevarului. Sunt apoi inclinati sa fie ingaduitori cu sine (ceea ce e perfect omenesc si verosimil) si sa arunce totul pe seama dusmanilor sau adversitatilor sortii. Sinceritatea pe care pretind ca o au poate fi pusa deci oricand sub semnul indoielii. Si totusi sunt jurnale care nu sufera de aceste neajunsuri, de mistificari si de narcisism, fiind concepute de autorii lor intr-un scop mai curand terapeutic, pe langa cel de marturie implicita (despre o epoca si oamenii ei, despre laboratorul propriu de creatie, etc). Un astfel de jurnal a publicat, recent, Constanta Buzea, cunoscuta poeta (de mare valoare) si fosta sotie a lui Adrian Paunescu. Nu intamplator am specificat conditia ei de fosta partenera de viata a unui scriitor care a facut multe valuri, surprinzand adesea prin cinismul lui brutal. Pentru ca in paginile ei de jurnal, tocmai asta face Constanta Buzea, descrie infernul casniciei cu un individ de un grobianism naucitor. In timp ce barbatul avid de celebritate (in stare de orice compromis moral pentru a obtine recunoasteri oficiale, privilegii si onoruri) traieste totul cu o uriasa lacomie vitala, sotia lui, fire tacuta, rezervata, observa, analizeaza, dar mai ales, sufera. Este incredibil ce calvar a traversat aceasta femeie delicata, de o sensibilitate aparte, inzestrata din plin cu talent literar, dar si cu cel matern, pentru ca a fost o mama desavarsita, care s-a sacrificat pentru cei doi copii ai sai. Numai dragostea nesfarsita pentru ei a sustinut-o in toiul chinurilor domestice, inumane de-a dreptul, la care era supusa. Sunt scene in cartea intitulata “Crestetul ghetarului. Jurnal 1969-1971” (Editura Humanitas) care starnesc oroare prin cruzimea lor. Pentru ca e aproape incredibila gramada de josnicie si mizerie stransa intr-un singur om, numit Adrian Paunescu, asa cum apare el in urma lecturii jurnalului. Egocentric, imoral (la putin timp dupa ce sotia sa a nascut, acelasi lucru il face si amanta), sadic, meschin, de un egoism atroce, agitat incontinuu, violent, facand rispita de urlete, in fine, cu un comportament incalificabil de bruta incapabila sa ofere iubire, tandrete, intelegere umana. Iata un strasnic portret de poet! De-ti vine sa-ti iei campii, sa nu mai auzi in veci de un astfel de specimen. Si totusi, Constanta Buzea l-a iubit pe acest om, l-a admirat pentru talentul si energia lui debordanta, l-a servit si l-a ajutat, in cariera si in viata, cu devotiune. In ciuda infernului trait, poeta are puterea sa vada si partile de lumina, dar mai ales, are forta de a se salva prin literatura. Cea atat de umilita altadata, si-a luat o extraordinara revansa, in disputa scriitoriceasca dintre cei doi fosti soti, ea fiind invingatoarea. Ultimele ei volume de poezie sunt mari izbanzi, iar “Crestetul ghetarului” e considerata cartea anului 2009 de catre cei mai buni critici literari. Ar fi pacat sa n-o cititi.
Carmen Mihalache

Romanul nu se dezminte, hazul de necaz capatand proportii grotesti in ultima vreme. Cum la ordinea zilei este scandalul cu medicii de familie, care au iesit si ei in strada, clamandu-si nemultumirile, Academia Catavencu (pe faza, ca intotdeauna) publica o caricatura de un umor macabru. Desenul reprezinta un doctor care spune ca nu mai elibereaza retete compensate, avand-o in fata pe doamna moarte echipata cu nelipsita-i coasa, aceasta raspunzandu-i cu cochetarie: “ma rasfatati, e un gest aproape la fel de frumos ca un diagnostic gresit”. Sa rada cine poate. Oricum, ar fi un ras incremenit in stop-cadru. Pentru ca, dupa cat de greu au ajuns sa traiasca, romanii au uitat sa se bucure cu adevarat, si binecuvantata veselie eliberatoare a cam disparut din obisnuintele lor.
Apropo de nemultumiri. Sa stiti ca ele sunt foarte la moda si prin alte parti de lume, dezvoltate, nu emergente ca noi. Da acolo-i mai mult moft decat realitate. De pilda, citesc ca multi francezi bogati si-au vandut proprietati uriase pentru a se muta in Maroc, la Marrakech. Sunt, in genere, cupluri in varsta, care au parasit Monaco si Saint-Tropez, sustinand ca acolo nu mai e de trait. Iar ciudatenia vine din faptul ca nu doar taxele si impozitele i-au alungat din acele locuri superbe, ci o anume stare de rau fara nume, care actioneaza ca o perfida otrava. Din randurile scrise de un diplomat roman care cunoaste bine Franta dar si Marocul, inteleg ca, la ora actuala, cam tot francezul e invadat de un “rau presant, insuportabil”. Dupa cum va spuneam insa, cei avuti gasesc usor solutii de evadare si consolare. Cica in Marrakech vezi destul de multi pensionari, vaduvi sau divortati, care au agatate de brat niste aratoase, exotice demoazele marocance de abia iesite din pubertate. Ele, fetele, au argumente cat se poate de evidente pentru orientarea lor. Profitabila, desigur, lucrativa. Si nici batranii domni nu cred ca se plictisesc, oferindu-si o deosebit de placuta “medicatie.” Ferice de ei ca pot sa-si permita astfel de compensatii si nu se lasa cu totul prada starii de nemultumire insidioase de care au fugit. Mai trist e cand nu ai scapare dintr-o situatie, n-ai solutii si nu te mai ajuta nici proverbialul haz de necaz. Desi, in ultima instanta tot la el e mai sanatos sa apelam, scotocind prin resurse si rezerve interne. Cine nu gaseste reteta de compensare launtrica, ajutandu-se singur, in primul rand, nu prea are sanse de supravietuire intr-o lume iesita din tatani, dereglata, haotica.
Carmen Mihalache

In teatru, despre actorii care au roluri nesemnificative, fiind doar niste aparitii care rostesc un minim de cuvinte, se spune ca duc tava. Asta in timp ce la „masa” stau personajele principale, cele care declanseaza, prin actiunile lor, conflictul. Cum pe scena vietii cu totii suntem actori, am imprumutat expresia din titlu din limbajul teatral, ea parandu-mi-se foarte expresiva. De fapt, am gasit-o formulata ca atare intr-o „cronica a pesimistei”, semnata de o comentatoare subtila, buna eseista si scriitoare, Ioana Parvulescu. Ea vorbea acolo despre un lucru indeobste cunoscut, si anume despre fascinatia exercitata asupra noastra de personajele negative din literatura, teatru, film. Acestea sunt construite mult mai bine, au carnatie, sunt convingatoare, pe cand personajele pozitive sufera de o anumita inconsistenta, parand chiar neverosimile. E ca un facut, pozitivii nu ies bine in scris, nu te seduc, nu-ti raman intipariti adanc in memorie, asa cum se intampla cu tipii rai, mult mai reliefati. Exista, din fericire, si exceptii, eu ma gandesc la Don Quijote, in primul rand, dar si la seraficul printul Miskin, ales si de autoarea amintita spre ilustrarea unei mari reusite scriitoricesti. Numai un geniu ca Dostoievski, profund cunoscator al abisului din om, putea scoate la iveala asa un diamant. Printul lui are o bunatate fara de margini, incat ceilalti il socotesc, pur si simplu, un idiot. In schimb, brutele, smecherii, escrocii, „durii” par inteligenti, si spunand asta revin la lumea actuala, parasind terenul fictiunii. Daca o sa va uitati de jur imprejur, veti vedea ca acesti indivizi domina scena vietii noastre de zi cu zi. Ei sunt „vedete”, despre ei se scrie la gazeta, in tabloide, ei apar in permanenta la toate emisiunile, beneficiind de o publicitate deliranta. Raul este „in prime time”. Cine e un om normal, corect, care traieste firesc, onorabil, si mai face si lucruri bune, n-are nicio sansa sa ajunga o persoana cunoscuta, „celebra”. Ramane un anonim, ba chiar poate fi considerat un fraier, un neadaptat la aceste vremuri in care miza e pusa pe mizerie, scandal, pornografie. Binele apare ca neinteresant, se trece peste el cu cea mai mare usurinta si indiferenta. Nu „vinde” nicio stire, nu face atractiva nicio emisiune. Desi nu-i deloc obisnuit, nu e banal, asa cum este raul, care se tot lateste si ne invadeaza spatiul vital. Cred ca daca ne-am comporta responsabil, ar trebui sa cautam cu lumanarea faptele bune, modelele reale, cele demne de lauda, de admiratie, facandu-le cunoscute celor multi. Intr-un alt tip de spectacol, care ne-ar ajuta sa privim lumea cu alti ochi, dincolo de murdaria ce ni se tot arata, binele n-ar mai trebui sa fie doar un personaj de figuratie care sa duca tava, ci ar merita un rol mai acatarii.
Carmen Mihalache

Corupti au fost, corupti sunt inca, si-or fi cat neamul omenesc (si romanesc, evident), uite-asa am tot putea canta cat ne tine gura. Daca nu vine cineva important si zice sec: “ciocu mic”. Oricum, degeaba ne-am raci gura, pentru ca lucrurile nu se schimba. Suntem din nou in atentia Comisiei Europene care semnaleaza lipsa de rezultate in actiunea de combatere a coruptiei. Actiune care, ni se spune ferm, ar trebui sa fie “prioritate nationala”. Nefiind astfel, ramanem sub monitorizare. Si cica-i mai bine asa, dupa cum declara Monica Macovei, europarlamentar si fost ministru al Justitiei, domnia sa cunoscand din interior sistemul. Astfel ca-si poate permite sa spuna cu un ton categoric: “justitia nu merge”. Imparatul e gol, asadar, o stim dintr-un basm, dar unde-i sunt hainele, de ce nu le are? De ce nu putem trai in siguranta, stiind ca exista o dreapta cumpana? De ce nu avem liniste si nu ne simtim sub protectia unor legi bine intocmite si respectate in litera si spiritul lor? Pentru ca orice om cinstit asta-si doreste. Pe simplii cetateni ii deranjeaza insa, in primul rand, lucrurile care-i vizeaza in chip nemijlocit. Adica ei ar vrea sa poata circula fara teama pe strazi, sa nu fie victima furturilor, a inselaciunilor, a violentei. Coruptia de la nivel inalt e prea departe de omul simplu. La ea au acces numai persoanele sus-puse. In ceea ce ne priveste pe noi, oamenii obisnuiti, cred ca o alta problema ar trebui sa ne preocupe. Si anume, felul nostru personal de a ne raporta la ce e legal si ce nu este, la ce e bine si ce e rau. La atitudinea noastra vizavi de tot ce ne inconjoara. Cati dintre noi isi mai amintesc expresia “asa ceva nu se face”, care functiona ca un cod moral asumat launtric? Si aplicat in consecinta. Nu cumva am devenit lasatori, indiferenti, exagerat de permisivi, inchizand ochii la multe nereguli constatate pe propria piele? Din oboseala, din lehamite si neincredere ca se mai poate face totusi ceva, ca raul poate fi starpit, am ajuns sa ne retragem intr-un soi de carapace, vrand sa ne crutam nervii, sanatatea si asa precara, mereu amenintata de stresul in care traim. Sunt atatea lucruri incorecte, atatea smecherii, matrapzlacuri ce se petrec si cu ingaduinta noastra, intr-un soi de complicitate. Atitudinea civica este o raritate la noi, asa cum este si simtul comunitar. Ce nu ne atinge direct, nu ne intereseaza, indeobste, ne descurcam noi, cumva. Desi acest comportament este daunator si ne afecteaza modul de trai, ne complacem in lancezeala vesnicului lasa-ma sa te las, impamantenit la noi. Nu ne-ar strica o primenire a felului de a vedea si a gandi lucrurile. Si un refresh, o reimprospatare a vechilor precepte morale, incepand cu “asa ceva nu se face”, pentru ca nu tot ce este omenesc incape in legi si norme.
Carmen Mihalache

Revin, dupa cum am promis, cu povestea cuplului Simone Signoret-Yves Montand, pus la incercare de aventura actorului cu faimoasa Marilyn Monroe. Cei doi s-au cunoscut pe platourile de filmare, dar s-au imprietenit si in viata particulara, familiile lor fiind vecine de palier intr-un bungalow din Hollywood. Simone il admira mult pe sotul lui Marilyn, celebrul dramaturg Arthur Miller, dar nu i-a placut piesa lui intitulata “Caderea”, publicata dupa moartea nefericitei actrite. Pe care toata lumea o transformase intr-un poster intai, si apoi intr-un mit. Vazuta de aproape, in intimitate, asa cum a putut sa o faca Siomne Signoret, Marilyn “avea chipul si infatisarea celei mai frumoase taranci din Ile-de-France, asa cum de secole au fost ele cantate”. Venea de la filmari si se repezea la baie, aparand apoi demachiata, fara gene false, cu picioarele goale si imbracata intr-un capotel scurt, din matase artificiala, albastru-violet cu buline albe. Nu mai avea suvita sofisticata de pe frunte, ci un simplu mot foarte nostim. Iar “radacina parului de acolo, pufos ca al unui copil mic, era mult mai recalcitranta la decoloratia platinata decat radacina parului de pe restul capului ei blond”. De aceea, Marilyn detesta rebelul ei mot carliontat. Dupa cum se stie, de altfel, era plina de complexe. Ii spunea lui Signoret: “Uita-te si tu, toti cred ca am niste picioare lungi, frumoase, dar am genunchii in X si picioare scurte”. In fine, cele doua femei devenisera prietene la catarama, “se blonzeau” impreuna, in fiecare sambata, cand sosea, tocmai de la San Diego, o batrana coafeza, mare mestera in arta oxigenarii, care se ocupase, pe vremuri, si de coafura lui Jean Harlow. Bucatariseau impreuna, in joaca, sotii lor, foarte mandri de neveste, fiind rasfatati cu bunatati, cu tot felul de paste excelent preparate. Inconjurata, in viata ei profesionala, numai de oameni rauvoitori, interesati, care-i bagasera in cap ca nu este o actrita buna, Marilyn nu avea amintiri frumoase din timpul filmarilor. Spre deosebire de Simone care avea o tolba plina de intamplari amuzante, “de minunata complicitate, ca intre scolari, ca atunci cand esti copil”. Iar Marilyn o punea sa-i spuna povesti, traind toate spaimele si amaraciunile personajelor. Cunoscand-o atat de bine in fragilitatea ei, Simone a putut chiar sa inteleaga sensul aventurii blondei cu Montand. Ea crede ca Marilyn a trait pentru prima oara minunata complicitate de pe platou, filmand cu Montand. Si ca atunci cand cei doi au ramas singuri (Signoret a plecat la Roma, sa filmeze, iar Miller era la New York, cu treburi), lucrand impeuna, traind sub acelasi acoperis, au impartit “ singuratatea, spaimele, umorul, amintirile din copilaria lor de copii saraci”. Admirabila femeie, cata forta, intelepciune, generozitate si noblete, am putea spune. In realitate, pe Simone Signoret a durut-o foarte mult aventura lui Montand, si apropiatii ei spun ca suferinta isi infipsese adanc gheara pe chipul ei care, de atunci, s-a schimbat foarte mult. Ca intreaga ei infatisare. De parca, ar fi imbatranit brusc. Dar, femeie inteligenta si demna, ea credea ca “este trist si idiot la culme” sa fie compatimita.
Carmen Mihalache

O frumoasa carte a tradus doamna profesoara Elena Bulai, “Nostalgia nu mai e ce-a fost”, aparuta recent la Editura Curtea veche, in seria “Femei celebre”. O traducere cursiva, limpede, eleganta, pastrand ideile, imaginile, emotia si verva unui text in care curg, ca apele unui fluviu, bogatele amintiri ale unei actrite franceze de exceptie, Simone Signoret. Devenita, la un moment dat, sotia lui Yves Montand, ea povesteste in volumul ei de memorii o multime de intamplari din spectaculoasa lor viata. Au avut amandoi mari cariere artistice, Simone Signoret fiind prima actrita franceza care a primit Premiul Oscar pentru rolul lui Alice din “Drumul spre inalta societate” si au avut o orientare politica de stanga, exprimandu-si net atitudinea, in diverse ocazii. Au facut chiar o vizita mult mediatizata, la Moscova, s-au aratat incantati de regimul comunist, zis “democratic”, chiar daca, in timp, si-au dat sema de eroarea lor, mai ales dupa tragicele evenimente din Ungaria, din anul 1956. Dincolo de orbirea lor stangista, au fost niste mari artisti, fermecatori ca oameni, generosi, altruisti. Iar Simone are un farmec unic si un umor nebun cand evoca diferite evenimente importante si cand face portretul unor personalitati celebre cunoscute in peregrinarile lor prin lume. La Moscova, de pilda, a petrecut cu Montand un revelion la Kremlin. Si Simone relateaza cum, la miezul noptii, si-a sarutat, pe intuneric sotul, simtind apoi cum o mana i s-a asezat pe umar. Lumina aprinzandu-se in acel moment, l-a vazut pe proprietarul mainii, nimeni altul decat Nikita Hrusciov. Care s-a ridicat de pe scaun si a sarutat-o apasat pe gura in fata celor 2990 de invitati. Apoi, pe la trei dimineata, Hrusciov si un alt demnitar de rang foarte inalt s-au pus pe dans. “Bateau din picior si se lasau pe vine, ca niste tarani tineri din Ukraina. Un cerc de ambasadori din lumea occidentala, bateau ritmic din palme, ca in Seherezada, ca sa-i incurajeze”. Nostim, nu? Cand te gandesti de ce erau in stare astfel de oameni in alte imprejurari, te apuca fiorii. Ca un contrapunct ironic la aceasta scena hazoasa si frusta, Simone povesteste o alta noapte de Anul Nou, de la Hollywood, de data aceasta, cand cine credeti ca i-a cerut voie lui Montand sa danseze cu sotia sa, cerandu-si scuze, in acelasi timp, pentru ca schiopata putin? Nimeni altul decat Gary Cooper.Cata delicatete la superbul actor! Iar Simone isi aminteste cu mari delicii cum a petrecut primele minute ale anului 1960 “in bratele foarte caste ale celui mai frumos barbat din lume”. Unele dintre cele mai captivante pagini ale memoriilor actritei sunt cele despre experienta de pe platourile americane si prietenia cu Marilyn Monroe. Sa vedeti cu cata inteligenta, intelegere superioara si umor chiar, traverseaza o femeie si jumatate, cum s-a dovedit a fi Simone, o perioada neagra din viata ei. Cand toata lumea o compatimea pentru aventura lui Yves Montand cu diva blonda de la Hollywood. Dar despre asta, data viitoare.
Carmen Mihalache

Mi se pare cat se poate de evident ca majoritatea zdrobitoare a jurnalistilor autohtoni inteleg expresia Breaking News in cel mai literal mod cu putinta. Adica ei trebuie sa dea musai numai stiri dintre acelea care-ti fac zob urechile, iti sparg timpanele la propriu. Nici ca le pasa de sanatatea noastra, de vreo minima idee de igiena mentala, si continua intr-un chip revoltator sa ne furnizeze numai senzationalisme ieftine, infestate de toxine. Astfel ca poluarea morala a societatii noastre, si asa bolnava, vai de capul ei, creste pe zi ce trece, cu efecte tot mai corozive. Se supraliciteaza stiri in chip artificial, se manipuleaza informatia, realitatea aparand deformata in urma minciunilor, intereselor si a relei-vointe a unora. si daca va uitati pe portalurile de stiri veti observa cat este de suburbana, tembela, proasta, vulgara si agresiva comentarea diverselor evenimente, culminand, aproape in mod invariabil cu atacurile directe la persoana. Cat despre bloguri, ce sa zic? Ai senzatia, citind pe ici-colo cate ceva, ca ai nimerit intr-un ospiciu unde fiecare monologheaza pe limba lui. Or, asta nu-i comunicare, ci exact opusul ei. E o palavrageala goala in pustiu. Fiindca, si asta se stie de mult, soarta unei vorbe depinde de urechea care o asculta.
Dar sa parasim tinutul accidentat al reactiilor neadecvate si al nervosilor fara noima, al producatorilor de trivialitati in serie, al insilor obscuri, frustrati, doldora de complexe si care nu au cum sa iasa din propria mizerie, infundandu-se in ea tot mai rau.
Sa trecem si la un alt subiect, ca ne obliga in acest sens chiar calendarul. Ma refer la data de 8 Martie, Ziua Internationala a Femeii.
Ocazie in care toata media s-a ingramadit sa publice, sa dea pe post materiale despre doamne si domnisoare. Articole, emisiuni, unele mai reusite, altele, un fel de ghiveci de prost gust. S-a spus o gramada de banalitati, de truisme. Ca de obicei, gandurile mi-au zburat in alte parti, dupa ce mi-am luat portia de actualitate si de plictiseala, totodata. Am vazut cat de obsedate sunt multe femei de trecerea timpului si de ravagiile facute de acesta, cum se straduiesc (supunandu-se uneori la adevarate suplicii) sa mai imblanzeasca aceasta cruda realitate a varstei, a anilor ce se tot adauga, si mi-am amintit de ceva. De relatarea unei tinere scriitoare care s-a dus intr-o vizita la doamna Christinel, vaduva lui Mircea Eliade, pentru ca se documenta asupra operei acestuia. Vizitatoarea povesteste ca a ramas uluita vazand cum gazda ei, care trecuse de optzeci de ani, isi pastrase comportamentul degajat al unei femei cochete si tineretea spirituala. De la ea a invatat ca „o femeie inteligenta, calda si eleganta in toate clipele vietii, este o femeie fara varsta, sau mai precis, ca varsta, pentru o femeie in special, este o notiune absolut fluida”. Depinde de dumneavostra, doamnelor, sa primiti si sa apreciati aceasta invatatura, la randu-va. Pentru ca o sa va fie de mare ajutor.
Carmen Mihalache

Tot auzind vorbindu-se luna asta de sarbatori dedicate iubirii, de Sfantul Valentin si de Dragobetele nostru, ocazii in care s-au facut petreceri, surprize, cadouri, mi-am zis ca e cazul sa fiu si eu in trend cumva. Asa ca m-am aruncat asupra unui roman de Hemingway, “Pentru cine bat clopotele”, ca sa recitesc cateva pagini tulburatoare despre dragoste. Si anume acelea in care tanara Maria ii marturiseste lui Pilar (batrana tiganca aspra, viguroasa, patimasa si mult incercata de viata) ca si-a petrecut noaptea cu Ingles, simtind cum se topeste pamantul, si ca putea muri fericita in acele clipe. Iar Pilar i-a spus ca niciodata pamantul nu se topeste mai mult decat de trei ori in viata in momentele acelea, cand un barbat si o femeie devin o singura fiinta, iar pentru cei mai multi oameni nici macar odata. Atat de rar e sentimentul acela cotropitor. Si mi-am mai notat si vorbele lui Ingles, la despartirea de Maria, inainte de a pleca intr-o lupta unde stia ca va muri: “Atata vreme cat va exista unul dintre noi, vom fi impreuna. Fiecare in parte suntem noi doi”. Tare de tot, batranul lup de mare Hemingway, scriitor urias! Recitind pasaje din carte am revazut mental si scene din admirabila ecranizare cu Gary Cooper, Anna Magnani si Ingrid Bergman. Iar marti seara, pe Cultural, am dat de un alt film cu Ingrid Bergman, “Va place Brahms?, unde era vorba despre un triunghi amoros, cei doi barbati din viata eroinei fiind jucati de Yves Montand si Anthony Perkins (absolut delicios, de un farmec nebun). Ma uitam la figura atat de fina, distinsa a actritei si chiar ca nu-mi venea sa cred ca ea a fost in stare sa-i scrie regizorului Roberto Rossellini o epistola de un strasnic umor si desavarsita parsivenie feminina. Lucru sesizat de amicul meu Bogdan Ulmu in cel mai recent jurnal teatral al lui, in volumul IV, recent aparut, si din care citez. Asadar, ia sa vedeti cat de ingenios s-a autoinvitat Ingrid in filmul (si viata) marelui regizor: “….Daca va poate fi de folos o actrita suedeza care vorbeste foarte bine engleza, nu si-a uitat germana, dar se face mai greu inteleasa-n franceza, iar in italiana nu stie sa spuna decat ti amo, sunt gata sa vin sa filmam impreuna!” Grozava femeie, bravissima!
N-am ratat zilele astea nici savuroasa comedie romantica “E tare complicat”, unde era pus in scena un altfel de triunghi amoros. Meryl Streep e o comediana incantatoare, subtila, plina de sarm, evoluand in rolul unei femei divortate care se lanseaza intr-o aventura cu fostul sot. Iar situatiile care decurg de aici sunt teribil de incurcate si de tot hazul. Fosta sotie inselata cu o tipesa foarte tanara, actuala consoarta a ex-ului ei, ajunge sa traiasca ipostaza de “cealalta femeie”, dar nu ca sa-si ia revansa, ci dintr-o pura intamplare. Cei doi (oameni trecuti binisor de 50 de ani, cu copii mari, cu fata in ajun de nunta) se intalnesc la o petrecere a unor prieteni comuni, unde s-au distrat copios si au cam pierdut sirul paharelor, trezindu-se apoi in acelasi pat, dupa o fierbinte noapte de amor. Divortati, dar impreuna. In fine, complicatiile curg suvoi, odata cu hohotele de ras. Jane, eroina filmului, nu-si va reface viata tot cu fostul sot, in pofida tentativelor disperate ale acestuia, dar recunoaste ca el face parte din ea pentru totdeauna. Asa cum e si firesc dupa ce doi oameni traiesc mai bine de doua decenii impreuna si au copii. Filmul e tonic, inventiv, simpatic, si nu e deloc moralizator, desi tine in mod vadit cu valorile traditionale. Nu-l ratati! In rest, va doresc sa va bucurati de dragoste si de o primavara frumoasa!
Carmen Mihalache

Ce altceva au de facut cercetatorii decat sa mai descopere cate ceva care sa ne starneasca mirare? Recent, ei au dat de veste ca au depistat inca un hormon in corpul uman. Cu ce credeti ca “se ocupa” acesta? Ei bine, el ii determina pe oameni sa fie mai sociabili si sa vada partile placute la semenii lor. Indivizii care poseda un astfel de hormon minune sunt mai deschisi, prietenosi, agreabili, cooperanti, indatoritori, socializand foarte usor. Asadar, pe langa feromonii aia nastrusnici, responsabili cu activitatea si atractia erotica, iata inca un frate de-al lor pus pe treaba buna. Ducand mai departe isprava cercetatorilor pomeniti mai sus, s-au gasit repede-repejor si niste intreprinzatori care sustin, nici mai mult nici mai putin, ca sunt pe cale de a fabrica un spray ce poate inlocui poznasul hormon. Daca nu l-au si scos cumva pe piata. Oricum, pe la noi n-a ajuns. Si e mare pacat, pentru ca spray-ul respectiv, odata pulverizat, are niste virtuti extraordinare. Cica te face deodata mai bine dispus, in stare de a relationa cu ceilalti la modul agreabil, destins, cordial. Va imaginati cum ar fi sa vezi in jurul tau numai oameni amabili, prietenosi, surazatori? si nu morocanosi, pufnind si trantind mereu, gata sa te insulte, sa te repeada cat colo, de sa-ti piara cheful de orice. M-a amuzat inca un lucru la cele auzite si relatate pana acum. Faptul ca literatura, fictiunea, inspira viata reala. Exista un superb roman a lui P. Süskind, intitulat “Parfumul”, care contine o extraordinara metafora cu mai multe si subtile sensuri. Cartea e un fel de thriller gotic, personajul principal, Grenouille, fiind un tanar urat la chip, ca o broasca (de unde si numele lui), orfan, sarac, neiubit de nimeni. El uceniceste pe langa un vestit parfumier, ii fura mestesugul si toate secretele, visand sa creeze el insusi un parfum nemaipomenit. Si anume, unul care sa-l faca iubit de toti oamenii. In fine, el devine un asasin feroce, vanand numai fete tinere si frumoase, din prospetimea pielii lor extragand o pretioasa esenta care va sta la baza unei licori fantastice, parfumul care atrage iubirea tuturor. Dar, in finalul povestii sumbre, sangeroase, ciudate, Grenouille, care imprastie efluvii speciale, starnind adoratia multimii, este sfasiat de catre aceasta. De unde se vede ca nici prea multa iubire nu-i buna, si ca de la sublim la grotesc, de la vis la cosmar nu-i decat un pas. Sigur ca eu am simplificat aproape nepermis de mult povestea, care e profunda si are multiple semnificatii, implicatii filosofice. Voiam sa spun ca nimic artificial, niciun truc inventat, fie el cu cele mai bune intentii, nu rezolva neputinta unor oameni de a fi placuti, amabili, iubitori, prietenosi, calzi, la modul firesc, sincer. Iar la noi sunt o multime de indivizi posaci, plini de fiere, de ura, biliari hranindu-se sistematic din adversitati. Pe acestia nu-i poate ajuta niciun spray minune. Ei raman incruntati, acri, isterici, vindicativi, vicleni si resentimentari, invidiosi, scandalagii, raspandind o duhoare grea. Care strica si urateste peisajul in care traim cu totii.
Carmen Mihalache

"Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu sunt fericit decat cand iubesc, si nu iubesc decat cand sunt iubit cu tandrete". Afirmatia ii apartine criticului literar Nicolae Manolescu si este facuta in "Viata si cartI – Amintirile unui cititor de cursa lunga", cea mai recenta aparitie editoriala a sa. E acolo un ultim capitol in care vorbeste despre el insusi, mai precis, despre viata lui sentimentala si femeile iubite. si trebuie sa va spun ca am fost placut surprinsa de marea delicatete care reiese din aceste randuri. Nu sunt propriu-zis niste confesiuni, nu ni se dau amanunte picante, doamne fereste, ca e supraproductie de asemenea marfa ieftina, ci totul e infatisat cu maxima discretie si decenta. Manolescu nu face parada de virilitate, nu-si aroga o aura de Don Juan, etalandu-si cuceririle. Dimpotriva, spune ca a ras cu pofta cand i-a auzit pe unii tratandu-l drept mare seducator. Recunoaste ca exista in el un côté féminin, explicandu-si astfel nevoia de tandrete, si precizeaza, cu umor, ca el a fost mai degraba sedus decat seducator. Adica nu lui i-a apartinut initiativa, ci femeilor. Si asta pentru simplul motiv ca, erotic, se considera un timid. Avand aceasta fire, e normal sa fi detestat aroganta masculina, machismul afisat. Adica genul de cuceritor infumurat, dominator, cinic, brutal, ca Ragaiac a lui Gib Mihaescu sau ca personajele din romanele lui Nicolae Breban sau Petru Popescu. tine insa sa precizeze ca "latura lui feminina" nu a incheiat niciodata un parteneriat cu latura de masculinitate a femeilor. A ocolit, ca urmare, tipele agresive sau acaparatoare. Cum era de asteptat, gustul sau de intelectual fin s-a indreptat spre un tip de femeie inzestrat cu inteligenta, cultura si multa sensibilitate. Vorbind despre femeile iubite de-a lungul vietii (prezente in carte doar cu initialele numelui), Manolescu se analizeaza cu luciditate si fara pic de partinire, asumandu-si partea de vina pentru fiecare dintre esecurile sentimentale. Spune, de pilda: "Pe A. (prima sotie, si mama lui Andrei, baiatul lui cel mare, n.m.) am facut-o nefericita pentru toata viata". Si noteaza, in continuare: "La douazeci si cinci de ani, cand s-a nascut primul meu copil, eram, ca mai toti barbatii tineri, idiot. Abia mai tarziu am descoperit bucuria paternitatii." Ei, asta m-a distrat teribil, m-a binedispus cu asupra de masura. Aceasta sinceritate absoluta, constand in totala recunoastere a imaturitatii barbatilor la o varsta tanara, m-a uns pe suflet. Intarindu-mi convingerea ca numai tipii superinteligenti si nebantuiti de crize de identitate si de personalitate sunt in stare sa se vada asa cum sunt (si cum erau intr-o etapa din existenta lor) si sa se autopersifleze, dand dovada de simturi sanatoase, de echilibru, ratiune si umor. De altfel, Nicolae Manolescu, marturiseste ca, observandu-se, a descoperit ca e nascut pentru fericire, ca Dumnezeu i-a daruit o fire vesela si un pic superficiala, "dispusa sa ia lucrurile asa cum sunt". Gandeste pozitiv, vede intotdeauna partea plina a paharului, asta ajutandu-l (urmeaza o declaratie amuzanta) sa-si faca prieteni printre pesimisti "care aveau nevoie de optimismul meu ca de un drog". In fine, notatiile memorialistice ale lui Manolescu, avand drept subiect femeile, sunt cele ale unui barbat bine-crescut (dupa cum se autocaracterizeaza, faptele relatate confirmand asta), a unui gentleman, care si-a respectat si pretuit partenerele de viata. Or, tipul acesta de barbat, neranchiunos, nechinuit de orgolii virile si de vanitate, cu un comportament elegant, e o specie rara de tot, si tocmai de aceea, incantatoare. Sub aspect spiritual, fireste, restul tinand de prea multe variabile, cat se poate de omenesti.
Carmen Mihalache0

La moda nu mai este sa-ti speli rufele in familie, lucrurile au evoluat (sau involuat, cum vreti s-o luati), s-a schimbat calimera si toata lumea mai cu mot vrea publicitate. Nu mai are nevoie nimeni de discretie, decenta, ca astea nu vand, pai nu se stie? Asa ca, dupa ce ai trecut printr-un scandal, e musai sa-l ambalezi cat mai ochios si sa-l dai la reviste glossy. Unii cer bani la greu pentru asta, altii, mai modesti sau simpli masochisti, se vand pe gratis. Vorba vine, ca, in fapt, tot urmaresc ei sa le iasa ceva. Mai nou, dupa ce au fost intr-o vacanta, neaparat de vis, perfecta, in insoritele Caraibe, cunoscutul stirist, publicist dilematic, autor de cartulii, Lucian Mindruta, si sotia sa, Ioana, medic de profesie, au dat un interviu in revista "Story", alimentand curiozitatea amatorilor de mondenitati. Cel care vorbeste mai mult este el, Lucian, marturisindu-si vanitatea de a tine prima pagina a tabloidelor. Cica, printre altele, a vrut sa vada si cum este intalnirea cu ura, "ura oamenilor, fenomen fascinant, cam la fel cu uraganul". Poti sa te pui cu dorinta individului de a trai total, "pericolosamente"? Nu poti. Il lasi pe om sa-si faca moftul, sa aiba iluzia ca viata lui nu e banala, ci teribil de interesanta din moment ce atatia insi se reped sa afle cat mai multe despre ea. Iar Mandruta crede despre sine numai chestii bune. E sigur, de pilda, ca are idei si ca e ironic, pe deasupra. Cam asta transpare din urmatoarea afirmatie: "A fost greu sa vad textele mele din Dilema in tabloide. Asta chiar mi s-a parut deplasat". Aceste texte sunt periculoase in mediu necontrolat, contin idei!" Ce surpriza! Eu chiar nu mi-am dat seama de asta, trecand nonsalanta peste articolele domniei sale din revista amintita, din simplul motiv ca il gasesc foarte "neasortat" cu redactia dilematicilor. Mandruta nu se inseala insa cand spune ca el este "un om al aparentelor", ca doar lucreaza in showbiz, unde doar ce se vede conteaza, pe cand sotia lui e un "om al explicatiilor profunde". Dar intre ei cica exista un consens, si ca nu au incetat niciodata sa se iubeasca. Nici ca se putea mai bine, dar si mai grozav este s-o stim si noi, s-o stie toata lumea, pentru ca daca nu se vorbeste despre tine, carevasazica, nu existi. "Tacerea te omoara" spune omul aparentelor devenind, brusc, profund. si nu e deloc rentabila pentru imagine. Asta era, deci, ca sa ramai in vizor te faci luntre si punte, te sacrifici, dai deoparte printipuri morale (cine le mai are?), inventezi orice numai sa te vorbeasca lumea, iesi pe post si faci marturisiri complete, te acoperi de penibil, dar daca iese ceva, cum sa rezisti ispitei? Uite ca iese, macar de-o vacanta in Caraibe, si cine stie ce s-o mai fi strans pe acolo. Iar daca dai si la pace cu o sotie, medic neurolog, care e intelegatoare foarte si are cunostinta ca "isteria nu face bine nimanui, cu exceptia celebritatii", esti ca nou, o iei de la capat oricand. Adica poti repeta figura, ca doar esti o celebritate si trebuie sa-ti cultivi, la modul rentabil, si isteria, si imaginea. Poti sa vinzi asa-zise „povesti secrete”, dupa ce le-ai strigat in gura mare. Marketingul sa traiasca, pentru ca, in fond, ce e asa de greu in a face, public, declaratii de dragoste, de incredere in valorile familiei, dupa ce ai calcat stramb? Totul e sa fie mereu musterii, si vor fi, pentru viata scoasa la taraba.
Carmen Mihalache

Ne lipseste atat de putin ca sa fim fericiti! Dupa ce au trecut zilele de ger napraznic, cand ajungeam acasa cu o tenace durere de umeri, din cauza greului hainelor purtate, m-am bucurat din toti porii cand s-a mai muiat frigul si au inceput sa pluteasca prin aer niscaiva fulgi. Dar starea de bine, de relaxare interioara mi-a fost indusa si de recitirea unei carti fascinante, "Jurnalul fericirii" de Nicolae Steinhardt. Iar dorinta de ma intoarce la acest jurnal, care a facut furori la publicarea lui, in 1991, mi-a fost trezita de aparitia recenta a unei monografii despre calugarul de la Rohia. Titlul acestei excelente lucrari este "N. Steinhardt si paradoxurile libertatii", scrisa de George Ardeleanu, un autor cu pasiunea descoperirii adevarului. Si care, in plus, stie sa-si seduca cititorii prin fluenta si eleganta stilului. De altfel, cartea a fost primita cum nu se poate mai bine, cu entuziasm, chiar, de critica literara, avand deja cateva importante premii. Dupa ce am inceput sa o parcurg, zabovind cu placere, timp mai indelungat, pe unele pagini, am dat intr-una din zile si peste un interviu cu George Ardeleanu, intr-o revista de cultura. Am gasit acolo lucruri interesante, pe care nu aveam de unde sa le stiu. Unul dintre ele este acela ca, prin anii ’90, "Jurnalul fericirii" (care a intrat in manuale in 1995), avea mare trecere la elevi, pentru ca ei mai pastrau inca vie in memorie perioada neagra a comunismului si se raportau foarte direct la intrebarile cuprinse in volumul lui Steinhardt, considerat subversiv in regimul trecut si interzis de la publicare. Elevii de liceu de atunci erau sensibili la marile noastre intrebari existentiale: De ce exista Rau? De unde vine si de ce are atata forta si asa o mare raspandire? Care este drumul spre cainta si mantuire? In ce consta fericirea? Intrebari care nu mai par atat de acute studentilor de azi, remarca universitarul George Ardeleanu, precizand ca acestia nu mai inteleg o multime de lucruri dintr-un timp care li se pare indepartat si deci, strain. Cu toate ca experienta umana la limita din anii de detentie, suferinta intensa, coplesitoare, traversata de Steinhardt intr-un mod luminos, paradoxal, este una capabila, oricand, de a starni admiratia cititorului. Pentru ca "Jurnalul fericirii" este o uimitoare lectie de viata si de demnitate. Citindu-l cu o maxima deschidere a mintii si a sufletului, poti afla ce extraordinar este sa ramai senin, fara sa incerci resentimente tulburi si dureroase, chiar daca ai trecut printr-un calvar, printr-un adevarat infern. "Steinhardt ne invata sa fim demni, verticali, dar ne mai invata un lucru: sa nu fim prea exigenti nici cu ceilalti, nici cu noi insine", spune monograful sau. Cu felul sau luminos, senin, de a privi viata cu toate ale ei, cu bunul-simt al relativitatii, calugarul de la Rohia ne transmite un mesaj foarte actual (acum, cand ne lasam atat de usor prada depresiei), amintindu-ne ca fatalismul si starea de ura nu sunt bune la nimic. "Dragule, nu e totul pierdut, mai exista sanse, incearca." Asa suna indemnul crestin al lui Steinhardt, aducand increderea in regenerare, salvare si in beneficiile morale ale puterii de a ierta si a merge mai departe.
Carmen Mihalache

Ieri a fost joi, dar nici pomeneala de vreo flacara violeta prin prejma mea. Era asa de frig, incat chiar mi-as fi dorit o flacaruie, cat de mica si de orice culoare, ca sa ma mai incalzeasca. Dar nu oricui i se intampla chestii de astea ezoterice, paranormale, trebuie sa ai o anumita natura, o chemare, un destin, ca sa zic o vorba mare. Nu-i este dat oricui, asta e sigur. Iar cand esti o fire rationala si mai ai si un dezvoltat simt al ridicolului, chestiile astea te ocolesc. Poate ca nu e tocmai bine, esti vaduvit astfel de experiente iesite din comun, ramai o persoana oarecare, banala. Si cu toate acestea, eu inclin sa cred ca am duce-o mult mai bine daca am fi lucizi, circumspecti si ne-am lua o distanta critica fata de situatiile pe care le traversam in viata. Simtul ridicolului poate fi salvator, in timp ce lipsa lui poate ucide. O spunea si un personaj din Dostoievski, daca-mi aduc bine aminte. Mi-am dat seama insa ca nu sunt total in afara trendului cu supranaturalul, din moment ce am urmarit, amuzata, la televizor, o comedioara intitulata "Fosta mea super-gagica". Aparea acolo, intr-un cadru, un soi de bolovan (o bucata dintr-un meteorit ce lovise personajele) din care tasneau raze, scantei, unde, fulgerase, flacarui, si cred ca erau si violete, unele. Sa fi vazut apoi minune, cum se incarcau energetic doua tipese care-si disputau acelasi barbat, si cum ajungeau sa se paruiasca ele non-traditional, prin aer, pe deasupra zgaraie-norilor, ce mai, era super-show de efecte speciale si de umor. In realitate, lucrurile stau altminteri si penibilul pandeste la colt daca nu esti atent la ce afirmatii faci si nu le poti sustine in chip rational.
Dintre subiectele luate in discutie de ziare in zilele din urma l-am remarcat si pe acela privitor la bunele maniere, la amabilitatea romanilor. Despre care eu nu am deloc o parere buna, sustinand, raspicat, ca oamenii cu adevarat amabili, cu o educatie in acest sens, sunt o rara avis la noi. Amabiliatea e sublima, dar lipseste cu desavarsire, ca sa folosim o formulare caragialeana, ca tot suntem in luna in care s-a nascut marele comediograf. In mod cert, politetea este o conduita impusa sau autoimpusa, o convenienta sociala, o masca, un gen de diplomatie. Fiind o masca, este ceva fals, o inselatorie, opusul sinceritatii, franchetei. A fi sincer insa presupune mai multe riscuri, si chiar o doza considerabila de cruzime, pentru ca exista minciuni necesare, care ne ajuta sa depasim situatii critice, dramatice, ne ajuta chiar sa supravietuim. Nu se vorbeste despre minciuna vitala? Oamenii mint cu buna-stiinta, in mai multe scopuri. Unul dintre ele este si acela de a-si mentine o pozitie privilegiata, de a-si pastra controlul asupra unor pozitii importante.
E bine sa fii politicos, bine-crescut, dar nu naiv. Poti sa fii manierat si sa stii sa spui nu, sa refuzi sa fii pacalit, fara sa te manifesti la modul galagios si primitiv. Decat a te da in stamba, atingand culmea ridicolului si a penibilului, e mai bine sa ai simtul masurii, sa nu ignori bunele-maniere si sa te comporti civilizat in orice situatie. Amabilitatea, masca politetii sunt necesare, pentru ca altfel, lasandu-ne in voia instinctelor si a pornirilor sincere, nefalsificate de sistemul de conventii sociale, am trai ca-n jungla.
Carmen Mihalache