interviu cu Nicolae Nedeloiu, decanul de vârsta al frizerilor bacauani

– Dom’ Nicu, imi iertati apelativul, insa toata lumea care se asaza pe scaunul din frizeria Select asa va spune, când ati pus pentru prima data mâna pe un foarfece?
– Nu stiu ziua, insa terminasem scoala, când tata m-a dus la un frizer din Focsani si i-a spus sa ma invete meserie. Asa am devenit ucenic la mesterul Spulber, un om extraordinar. Nu imi lua bani, insa il mai ajutam in gospodarie, ma invita duminica la masa. Doi ani am ucenicit. Intr-o zi mi-a spus: Nicule, acela-i scaunul tau! Va dati seama ce am simtit! Eram meserias, aveam scaunul meu.
– Parintii erau podgoreni, oameni cu pamânt. De ce nu ati ramas acasa?
– Nu erau chiaburi, aveau doua hectare de pamânt, primite de tata dupa primul razboi si câteva prajini de vie. Eram patru copii acasa, nu aveam mama, si asa s-a hotarât tata, eu sa merg la meserie. Din patru copii acasa, am mai ramas acum doar doi, eu si un frate, stabilit in casa parinteasca.

Tunde si rade de 65 de ani

– Cum ati ajuns in Bacau?
– Faceam armata in Bacau, la geniu, pioneri, cum se spunea atunci. Aveam ordin de serviciu permanent, eram frizer si aveau nevoie de mine si in oras. Ma trimiteau, ma chemau si acasa pe la ofiteri. Nu am dus-o eu rau in armata, eu si furierul mereu eram prin oras. Ma luau si la manevre, dormeam cu un colonel in acelasi apartament, il barbieream in fiecare zi. Militarii erau foarte dichisiti. Asa am cunoscut-o pe viitoarea mea sotie. Am terminat armata si nu dupa mult timp ne-am casatorit. Am locuit, impreuna cu soacra, intr-o casa, vizavi de Teatrul de Papusi. M-am angajat la Cooperativa “Veac Nou” ca frizer, care a devenit apoi Cooperativa “Munca si Arta”. Mi-a placut denumirea. Acum aproape toate cooperativele s-au desfiintat. Avem un presedinte destoinic, un om foarte priceput, care s-a luptat pentru oameni, pentru ca aceasta cooperativa sa functioneze in conti­nuare. Este vorba de domnul Mihai Suditu. Dumnezeu sa-i dea sanatate!
– Sunteti pensionar de ani buni. Nu stati acasa, nu v-ati saturat de munca?
– Nu. Eu de 65, de peste 65 de ani lucrez mereu. Nu pot sa stau acasa, simt ca innebunesc. Sotia m-a parasit de mai bine de 15 ani si sunt singur. Locuiesc in centru, aproape de atelier. Sunt sanatos, am clientii mei de ani de zile, medici, avocati, politisti, fosti functionari pe la Primarie, de la fostul partid. Când ma uit in jurul meu vad ca am ramas singur. S-au dus multi clienti de-ai mei, Valerian Ghinet – fostul primar, Gheorghe Rosu – fostul prim-secretar, Baluta, la fel, Sandulache, generalul Radu, multi, multi oameni mari, cu functii. Eu nu stiu ce faceau ei la munca lor, insa cu mine se purtau amabil, ma respectau. Mai zice câte unul ca eram prieten cu cei de la partid. In primul rând nu eram prieten, eram un lucrator, daca nu as fi fost eu, ar fi fost altul. Asa erau vremurile.

Sef de sectie 45 de ani

– Cum au ajuns persoanele despre care ati vorbit clientii dumneavoastra?
– Este o poveste lunga, ca si vârsta mea. Eram meserias bun, am devenit membru de partid, m-au ales secretarul organizatiei de baza, apoi sef de sectie. Am fost sef de sectie 45 de ani. Eram cunoscut, aveam clienti. Este foarte important sa ai clientii tai, mai ales in Centru. Aveam mâna usoara, cum se spune, eram un om serios. Nu mai stiu prin ce an m-a chemat presedintele cooperativei de atunci si mi-a spus sa ma duc la Comitetul de Partid, am acolo o camera, un scaun si trebuie sa servesc din când in când pe cine ma solicita. Ma duceam când ma chemau, il tundeam pe prim-secretar, pe secretari, pe alti tovarasi de acolo. Multi ma chemau si acasa pentru a-i tunde, când erau bolnavi sau plecau undeva, la vreo intrunire. Ma mai duc si acum. Ma bucur ca pot sa-i servesc.
– Care prim-secretar era mai darnic, care dadea bacsis mai mare?
– Nu asa se punea problema. Imi plateau tariful si refuzam ce era in plus. Erau si care imi lasau banii pe masa si nu puteam sa nu-i iau. Unul uita sa-mi dea banii, dar mi-i dadea când ma duceam iar. Toti banii ii depuneam la cooperativa. Pe multi ii cunosteam de ani de zile, stiam când au necazuri, când ceva nu merge, insa nu intrebam, daca vorbeau ei cu mine ascultam si aprobam sau intretineam discutia. Au fost si vorbareti, spuneau tot când ii tundeam sau ii barbieream. Erau si lucruri bune, dar erau si destule care nu-mi conveneau, insa nu puteam face nimic, nici macar sa spun ceva. Eu am fost discret, o vorba nu am scos din acel sediu. Tot acolo l-am tuns si pe Ceausescu.

Singurul bacauan care l-a ras pe Ceausescu

– Deci, domnul Nedeloiu l-a avut la mâna pe secretarul general, pe Nicolae Ceausescu. Dar eu stiu ca nu a stat peste noapte niciodata in Bacau. Cum a fost?
– M-a sunat seful de cabinet de la tovarasul Rosu, era prim-secretar. Când am ajuns mi-a spus: tovarasul Nicolae, ai un examen greu de dat, vine seful cel mare in Bacau, mi s-a spus ca nu a mai luat frizerul in suita si trebuie sa-l tunzi, daca cere. Dar nu cumva sa-i iei bani, ca-i musafirul nostru, mi-a mai zis. M-a cam strâns in spate, m-am pregatit si am zis ca fie ce-o fi. A venit, s-a intâlnit cu toti cei de la judet, am vazut la primire, când dadea mâna cu fiecare, cum le tremurau mâinile, mai ales la militari, a mai fost pe la intreprinderi, apoi s-a dus la Casa de oaspeti, acolo unde este acum un centru cultural, am auzit. Inainte de masa m-a chemat, ca dupa aceea pleca la Suceava, parca. Atunci m-am uitat la mâinile mele, le-am intins si am va­zut ca nu tremura, niciodata nu mi-au tremurat. M-am gândit ca daca se barbiereste, este nenorocire. Cel mai dificil pentru un frizer este când trebuie sa-l apuce pe client de buza de sus si il rade sub nas, stiti cum este. Clientul se uita in ochii tai, atunci este momentul cel mai greu. Este examenul oricarui frizer. Eu trebuia sa-l rad pe Ceausescu. Era si un moment de tensiune, toti erau speriati, umblau de colo-colo, si cei din Bucuresti, si cei din Bacau. Ceausescu statea la etajul II. Era singur. Urc si zice: Mesterrrre, ia sa ma serrrrvesti si pe mine. Cineva pusese deja o trusa pe masa, scule ce n-am vazut, solutii, parfumuri straine. L-am tuns frumos, avea un par des si tare, i-am facut o frectie cum stiam eu si mi-a zis sa-l si rad repede. Avea o barba usoara, i-am pus comprese cu apa calda, dupa care i-am facut un masaj pe fata, unul scurt pe gât si pe umeri. Norocul meu a fost ca nu am avut timp de emotii, el a vorbit tot timpul, m-a intrebat de toate, insa nu mai pot reproduce ce am vorbit. Mi-a multumit si retin ca m-a laudat. Asta a fost. La final, când a venit sa ia trusa, un securist, un aghiotant, nu stiu ce era, mi-a dat 200 de lei, eu am refuzat, dar mi-a zis sa beau si eu o bere cu sotia. 200 de lei erau bani atunci. Nu i-am spus tovarasului Rosu.
– Ai mai „servit” si pe altii din sefii mari din Bucuresti?
– Da. Pe Leonte Rautu, Emil Bobu, Dascalescu, Pana, nu mai stiu câti. Dar am avut o intâmplare cu unul, secretar al CC, nu-i dau numele. Mi-a spus sa-l barbieresc. M-am pregatit, dar când sa ma apuc el statea pe un scaunel mititel si citea, aplecat, o revista frantuzeasca. L-am intrebat cum sa-l barbieresc in acea pozitie, insa mi-a zis ca el asa sta. Domnule, in genunchi am stat si l-am barbierit.

Clientul nostru, stapânul nostru

– Cum iti faci clientela, cum ii atragi sa mai vina si mâine la tine? Eu tot schimb frizerul, niciunul nu mi-a placut.
– Este foarte important cum te porti cu clientul. Atent, amabil, sa nu-l agasezi cu vorbele, sa-l lasi pe el sa des­chida discutia, sa-l servesti bine, sa nu stai cu mâna intinsa, sa nu fii morocanos, chiar daca el este. Sa nu dai impresia ca te grabesti, o frectie, un mic masaj. Dar cel mai important, sa stii inaintea lui ce si cum doreste sa se tunda. Sunt tot felul de metode, de mici trucuri, care nu costa nimic, dar clientul le apreciaza. La fel de important este sa ai scule bune, elegante, usoare. Inainte aveam briciuri, toata ziua le ascuteam, le dadeam pe curea, pe piatra. Iesea frizerul in fata atelierului si ascutea briciul pe curea. Era un fel de reclama. Daca nu-ti taia briciul, erai un om mort. A disparut briciul traditional, acum ii atasam o lama de unica folosinta, foarfecele sunt de mai multe tipuri. Stiti cât costa acum un foarfece bun? Intre 2 si 3 milioane de lei. Eu am mai multe masini de tuns, de diferite marimi, una mi-a adus-o cineva, un client, de la Chicago. Nu poti sa ramâi la acelasi stadiu de acum 30-40 de ani. Clientul comanda, tu executi, asa cum te pricepi mai bine. Eu am fost multi ani fruntas in productie. Am participat la concursuri intre cooperative, am fost si la un concurs international la Moscova.

Concurs la Moscova

– Cum a fost, dom’ Nicu, la Moscova?
– Am fost mai multi din România. Din Bacau am fost eu si o coafeza, din Neamt a fost o manichiurista, altii erau din Bucuresti. Un loc trei a luat un frizer din Bucuresti, dar cele mai multe premii le-au luat cei din Uniunea Sovietica. Ne-am intâlnit cu echipe din toate tarile socialiste. Juriul era format din 150 de persoane. Concursul s-a tinut intr-o sala mare, n-am mai vazut pâna atunci o asa sala. Ne-au cazat la hotelul Rusia, lânga Mausoleul lui Lenin. Ca o paranteza, am fost de vreo trei ori sa-l vad pe Lenin. Am vizitat foarte multe muzee, erau imense, frumoase. Am stat acolo vreo doua saptamâni. Ne-au tratat foarte bine. Eu n-am mai mâncat icre negre de când am fost la Moscova.
– Se spune ca frizerul nu traieste din salariu, ci din bacsis…
– Nu-i adevarat. Au fost perioade si perioade. Dupa razboi nu prea avea lumea bani, apoi a fost o perioada mai buna, acum iar este greu. Eu cunosc omul de cum intra pe usa. Un tuns standard este acum 13 lei, daca are numai 10 lei, il tund cu 10 lei. Eu simt, stiu, nu intind coarda. Sunt si oameni cu bani, dar mai putini. Sigur ca sunt clienti care lasa frizerului ceva in plus, insa acum e saracie mare, sunt zile când nu ai niciun client. Eu nu m-am plâns, stiti ca in cooperatie s-a câstigat si se câstiga mult mai putin ca in alte domenii, de aici si pensiile mici. De aceea sunt pensionari care mai lucreaza inca. Avem o conducere buna, intelegatoare, mie mi-a spus presedintele Suditu ca pot lucra pâna mor, daca pot. Nu câstigam mult, am clientii mei, insa ies din casa, stau de vorba cu oameni, ascult muzica, stiri, traiesc, domnu’ Baltatescu. Este mare lucru sa nu te inchizi in casa dupa pensionare, mori cu zile. Au fost ani când am lucrat si dimineata si dupa-amiaza. Stiti cum era pe timpuri? Erau zile când dadeam bonuri ca la medic, asa multi clienti erau. Aveam clienti evrei, erau multi in Bacau, pe Strada Mare, pe Leca. Oameni de treaba, prietenosi, muncitori, fiecare avea un magazin, o afacere mica, altii lucrau in fabrici. Mai am doar doi clienti evrei, foarte multi au plecat in tara lor, altii s-au dus in ceruri. Viata. Viata si moarte, domnule.

Am ramas indragostit de Bacaul vechi

– Cum era Bacaul anilor ’50, dom’ Nicu?
– Nici nu mai stiu când s-a modernizat. In fiecare zi se mai construia ceva si nu mai luam in seama. Orasul a venit peste noi. Acum, când ma uit in urma, imi dau seama ca Bacaul era frumos, foarte frumos si atunci. Imi placeau foarte mult Strada Mare si Centrul, de la Posta la Zahana, erau magazine mici, cochete, unde gaseai de toate, parcuri, era un oras linistit, piatra cubica peste tot, liniste, fara poluare, fara câini. Mai erau strazi neas­faltate, noroaie. Viata avea un alt ritm. Toti ne cunosteam, eram prieteni, ne salutam. S-a trait si bine o anumita perioada, insa nu a tinut mult. Dar, stiti, eu nu am avut niciodata timp sa ma plimb, sa merg cu sotia la un restaurant, doar la ocazii, nunti, botezuri. Nu am fost un om de lume, cum se spunea atunci. Sotia mea a fost coafeza multi ani. A lucrat la o sectie pe Strada Mare. Ne-am impacat foarte bine peste 45 de ani, am crescut un copil impreuna, Titi, este la casa lui, gospodar, vine pe la mine, ma duc la el, vorbim la telefon. Are la rândul lui un baiat. Sunt tare mândru de nepotul meu Vlad, care are si el la rândul lui un baietel, Adrian. Sunt strabunic. Aproape in fiecare an ne duceam pe Litoral, dar cel mai mult ne placea sa mergem la manastiri. Ne urcam in Dacia noastra si mergeam unde vroiam. Mi-a placut tare mult sa sofez. Si acum conduc, ma duc la Focsani, la fratele meu, prin oras, nu mai merg chiar asa mult, circulatie mare, aglomeratie, eu sunt foarte atent, dar sunt destui bezmetici pe sosele.

A invins un presedinte

– Dom’ Nicu, ati fost sef de sectie, secretar de partid, ati tuns toti sefii de la judet, dar cu ce ati ajutat oamenii, sectia in toti acesti ani?
– Nu-mi cereti asa ceva. Am facut si eu ce am putut. Cel mai tare m-am zbatut sa mentin acest spatiu de la Select ca atelier de frizerie. Ii casunase unui presedinte, nu-i mai dau numele, sa desfiinteze inainte de revolutie Frizeria si sa amenajeze un magazin de artizanat. Eram multi oameni in atelier, lucram de ani buni, ne facuseram clientela, v-am mai spus, un frizer fara clientela este un frizer muritor de foame. I-am explicat, l-am rugat in calitate de sef de sectie, de secretar de partid, el nu si nu. Pentru prima data m-am suparat si m-am dus la partid, la un sef si m-am plâns, i-am spus ca artizanat poate sa faca si la Casa Modei. M-a ascultat, a dat din cap, l-a chemat pe presedinte, i-a spus ce i-am spus eu, iar noi am ramas la Select. Era bun la ceva si secretarul de partid! Nu vreau sa ma laud, insa am sustinut sapte colegi pentru a primi locuinta. Nu era usor atunci, am fost la consiliu, la partid, m-am zbatut si au primit. De ce spun de aceste apartamente? Locuinta era extrem de importanta pentru foarte multi bacauani si m-am bucurat ca a tinut cont cineva si de niste amarâti de frizeri sau coafeze. Sunt multe, insa nu acest lucru este important, important e ca am incercat sa nu fac rau. Nu stiu daca am reusit, acest lucru o pot spune doar cei cu care am lucrat peste 65 de ani.
– Mi-ati spus ca sotia v-a parasit, de multi ani sunteti singur. Cum va descurcati?
– Bine, nu-i usor, insa nu disper. Cunosc o doamna, locuieste tot in bloc cu mine, a ramas si ea singura, este in vârsta, vine sâmbata si imi face mâncare, un pic de curat, spalam rufe. O platesc. Mereu mi-a placut sa fiu elegant, sa ma imbrac corect, nu scump. Asa ma port si acum. Eu nu ma pricep sa fac mâncare, doar ceva simplu, oua, cartofi. Dar sa stiti ca stiu sa fac pârjoale, fac cele mai grozave pârjoale, m-au laudat mereu cei care veneau pe la noi. Nu ati mâncat niciodata asa pârjoale cum stiu eu sa fac. Am dat reteta la multe doamne.

Pârjoale marca Nedeloiu

– I-a sa auzim reteta de pârjoale, marca Nedeloiu…
– Cumpar zarzavaturi proaspete de la tarani, nu de la aprozare, patrunjel, marar, apoi usturoi, praz in loc de ceapa (câteodata nu gasesc praz si sunt foarte suparat, dar fac cu ceapa). Am delikat in casa. Dau zarzavaturile prin masina, plus usturoiul. Sparg patru oua, adaug zarzavaturile, carnea tocata de porc, delikat, le amestec bine. Pun o hârtie alba pe masa, pun faina de grâu, iau amestecul cu lingura, il prepar intre palme, eu le fac lunguiete, nu rotunde si nu mici, ca ies uscate. Dau forma prin faina si le pun in tigaie, dar nu in ulei, atentie!, ci in unt, cam o jumatate de pachet de unt. Nu le prajesc mult, doar pâna la rumenire. Un deliciu…
– M-ati convins. Abia astept sa pun pe masa reteta dumnea­voastra. Domnule Nedeloiu, ce trebuie sa facem pentru a ajunge la 86 de ani si sa mai si lucram?
– Eu am ajuns, insa nu stiu sa va dau sfaturi. Pot sa va spun ca am avut o viata ordonata, nu am facut abuzuri, nu am fumat, nu am baut, in armata ni se spunea “sugaci”, primeam bomboane semiluna, cei care nu fumam. Am un organism bun. Fac controalele medicale periodice, nu-mi tremura mâinile, am mâini ca la 20 de ani, eram bun si de chirurg. Sunt un om fericit, fericirea mea vine de la faptul ca lucrez. Mi-am iubit foarte mult meseria, imi astept clientii sa-i servesc, unii nu mai vin, insa eu ramân aici, la Frizeria Select. Sunt nefericit, tare nefericit ca m-a parasit sotia, ne-am inteles foarte bine atâtia ani. Sunt nefericit când nu am clienti. Este drama oricarui frizer.
Gheorghe Baltatescu