Interviu cu Cornel Galben, scriitor, membru al USR
– Interviul nostru incepe cu o stire (nu stirea este regina gazetariei?): recent ai fost primit in Uniunea Scriitorilor, insa la Filiala din Galati. S-a terminat tabelul, era norma facuta in Bacau sau sunt alte considerente pentru care dosarul tau nu a fost acceptat de filiala USR Bacau?
– Validarea s-a produs pe 1 septembrie 2011, data de la care sunt membru stagiar al Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor, cu sediul la Galati. in mare, povestea „migrarii“ e deja cunoscuta. Prin 2007, scriitorul Calistrat Costin a insistat sa-mi intocmesc dosarul si sa solicit primirea in breasla scriitorilor. Aveam deja cinci carti publicate si suficiente cronici pentru a intruni conditiile. in acest demers am fost sustinut de scriitorii C.D. Zeletin, Gheorghe Izbasescu si Petru Cimpoesu, care au fost de acord sa ma recomande comisiei de validare. Daca la Bacau lucrurile legate de dosar nu au intrunit obiectii, la Bucuresti povestea a fost, dupa cum s-a scris atunci in presa, „cu cantec“. Nu mi-am pus insa intrebarea de ce unii au reusit si eu nu, asa ca mi-am recuperat dosarul si mi-am vazut de proiecte. Am adaugat celor scrise alte sase volume si numarul cronicilor a crescut proportional. imi luasem insa gandul de la statutul de scriitor, o ambitie desarta inca din start, si daca nu as fi avut, intamplator, o intalnire cu scriitorul Corneliu Antoniu, presedintele filialei galatene, dosarul meu ar fi stat si acum in raftul bibliotecii. Stiindu-ma de ceva decenii, a ramas contrariat la aflarea vestii ca nu sunt inca membru al U.S.R. si m-a invitat sa-mi depun dosarul la Galati. Am facut-o in ultima clipa, dar mai mult ca un test si mai putin ca o dorinta expresa. Asa ca, fii linistit, la Bacau tabelul nu se terminase si nici n-o sa se termine prea repede, chiar daca au fost validati 15 noi stagiari propusi de filiala bacauana.
Boala becalizarii si inculturii nu are leac
– Se vorbeste in ultimul timp ca oricine scrie trei carti devine automat membru al USR. Care sunt, totusi, criteriile pentru a intra in randul membrilor unei filiale a USR?
– Poti sa ai si 100 de carti, nimeni nu devine automat membru al U.S.R.! Asa cum prevede statutul acesteia, trebuie mai intai sa faci o cerere individuala prin care sa soliciti acest lucru, cerere insotita de un dosar ce trebuie sa mai contina trei recomandari scrise din partea unor membri titulari si cate un exemplar din cartile publicate, in numar de cel putin doua (poezie, proza, teatru, literatura pentru copii si tineret, eseu, istorie, critica sau teorie literara si traduceri in si din limba romana), precum si copii dupa recenzii si cronici la cartile prezentate, publicate, de preferinta, in reviste literare si culturale. Dupa ce a primit avizul filialei, dosarul este inaintat comisiei centrale de validare, care isi da sau nu acceptul, dupa ce ar trebui sa si consulte fiecare dosar in parte. in mod exceptional, pot fi primiti de la inceput ca membri titulari scriitorii care au cel putin o carte careia i s-a acordat un premiu al USR sau scriitorii cu o opera de valoare recunoscuta. O prevedere statutara ce lasa loc la interpretari, dar nu e cazul s-o discutam acum.
– Ziarist multi ani, director de publicatii, scriitor, inspector la Cultura, editor. Dupa cum spuneai cu o alta ocazie, gazetaria ramane dragostea dintai. Vezi astazi diferente intre modul cum se facea presa in anii ’90 si cum este astazi perceputa?
– Ziaristica profesionista pe care am practicat-o un sfert de secol nu are nimic de-a face cu ceea ce se intampla azi in „gazetaria“ intalnita in asa-zisa presa independenta. Cand toti nechematii au devenit peste noapte jurnalisti, nu e de mirare ca biata limba romana e batjocorita intr-un hal fara de hal si ca o buna parte din cititori au renuntat deja sa mai citeasca aberatiile insailate cu nonsalanta, atacurile suburbane, articolele la comanda si stirile care nu au nici cap, nici coada. Cati gazetari licentiati in ziaristica mai are azi presa bacauana? ii numeri pe degetele de la o mana, daca nu cumva nici nu ai nevoie de toate. O vreme chiar am colectionat perlele din presa locala, dar m-am lasat pagubas, pentru ca mi-am dat seama ca-mi pierd timpul degeaba, ca boala becalizarii, a inculturii si a agramatismelor nu are leac. Ma fericesc tocmai de aceea ca am iesit din presa cotidiana si ca am optat pentru presa culturala, unde ma simt in largul meu.
Diversitatea culturala este benefica
– Ai lucrat in presa si inainte de 1990. Stiu ca in urma unui articol (despre Autogara, daca tin eu bine minte) ai fost dat afara de la ziar. Ce s-a intamplat?
– N-am fost dat afara, dar am fost in aceasta situatie de nu mai putin de trei ori. Prima data am fost victima colaterala a unui conflict intre inginerul Petru Placinta, directorul Agricolei din acea vreme, si raposatul Ion Bogdan Baluta, primul-secretar al Comitetului Judetean al P.C.R. Ei se certasera intr-o plenara, iar la o zi sau doua eu am publicat in Steagul rosu un articol despre Gradinita Avicola, laudandu-l pe buna dreptate pe directorul care a facut posibila aparitia acelei bijuterii arhitectonice si educationale, unicat la nivelul tarii. Ei bine, „tovarasul-prim“ si-a trimis subalterna cu propaganda la redactie sa ma dea afara. Gratie colegilor, am scapat doar cu interdictia de semnatura, vreo jumatate de an apeland la pseudonime. Cand, incet-incet, am reinceput sa semnez cu numele real, am starnit a doua furtuna. Am scris un articol taios despre formatiile muzicale din restaurantele Bacaului si l-am deranjat pe director, care era membru al biroului judetenei de partid si, bineinteles, iar am fost in pericol de a fi dat afara, scapand tot sub anonimatul pseudonimului. Cum n-am renuntat niciodata la verticalitate si la opinii, ca sa se scape de ghimpele care eram, am fost „promovat“ lector la scoala de Partid, dupa ce, la refuzul meu, am fost amenintat ca voi ajunge, in cele mai fericit caz, secretar cu propaganda pe la Stanisesti. Ce n-au reusit comunistii, au izbutit capitalistii, dar nu pot decat sa le multumesc, pentru ca altfel n-ajungeam sa-mi scriu cartile!
– Am vorbit de presa culturala. Si pe acest teren sunt destule probleme, unele reviste sunt subventionate, altele sunt editate si tiparite de oameni care vor sa aiba o revista. Cand le citesti nu observi, nu vezi mari deosebiri. Intelectualii, oamenii de cultura s-au impartit in tabere, este o lupta care, uneori, depaseste inaltimea unui dialog de tinuta.
– Diversitatea culturala e, intr-un fel, benefica. Revistele de traditie au rezistat cu greu concurentei si unele chiar au clacat, cu toate ca aveau in redactii scriitori profesionalizati. Noii veniti la sfarsitul mileniului trecut au dovedit, de multe ori, ca sunt si buni manageri, nu doar condeieri dornici de afirmare. Frustrati ca bucurestenii se considera de ani buni buricul pamantului, ca actioneaza in gasti literare si ca-si impart premiile si onorurile doar in cercul lor, cei din provincie au inceput sa se organizeze cam pe acelasi capapod, asa ca nu exista acum judet in care sa nu apara 2-3 reviste de cultura mai acatarii, ca sa nu mai vorbim de puzderia de revistute ce apar prin tot felul de orasele si comune ori de sutele de publicatii on line, unde posteaza de-a valma autori notorii si veleitari cu ghiotura. Nemultumiti probabil de acest amalgam, in care cu greu distingi calitatea de noncalitate, unii dintre scriitori au intrat in randul titularilor de blog, transformat adesea in veritabile reviste. Reactia e, astfel, cu mult mai rapida decat in presa scrisa, iar razboaiele duse sunt la vedere, asa ca oricine poate sa intervina si sa-si spuna gandurile legate de un anume subiect. Din pacate, nu de putine ori spatiul virtual si cel tiparit sau audio-vizual se transforma intr-o balacareala reciproca, suburbana, ce nu are nimic de-a face cu polemica literara si dialogul civilizat. De unde se vede ca si in domeniul literar, in vremuri tulburi, scursurile ies la suprafata.
Padurile sunt tocate pe multa maculatura
– Esti directorul, patronul unei edituri cunoscuta in Bacau. Cartea astazi are o soarta ingrata. Tirajele sunt extrem de mici, preturile aproape prohibite. Poetul Ovidiu Genaru spunea ca este o politica guvernamentala, preturile condamna populatia la incultura.
– Nu preturile condamna populatia la incultura, ci subcultura propagata pe canalele tuturor televiziunilor si posturilor private de radio ori in paginile ziarelor si revistelor ivite precum ciupercile. Promovarea obsesiva a nonvalorilor si a vedetelor fabricate peste noapte indeparteaza masele de cultura, dar procesul de imbecilizare a unei natii contine numeroase alte mecanisme care se invart non-stop, manuite de papusarii din frunte, cei ce nu fac altceva decat sa execute ordinele venite din afara granitelor, pe cai oculte. Ei au distrus nu doar economia tarii, ci si edituri mari, de traditie, ei au pus la pamant retelele de difuzare a cartii, ei au starnit avalansa preturilor si falimentul micilor case editoriale, care n-au mai putut sprijini aparitia unor carti utile noilor generatii. Ca editura, ca sa supravietuiesti ar trebui sa tiparesti minimum 5-6 carti pe luna, intr-un tiraj de 500-1000 de exemplare, dar conditia este ca acestea sa se vanda. Or, cine sa le mai cumpere cand subventia pentru achizitia de carte a fost anulata, cand salariile, pensile si indemnizatiile de tot felul au fost diminuate de aceiasi iresponsabili?
– Eu cred, si nu numai eu, ca actualul model de a publica in regie proprie duce la disparitia unor copaci fara niciun profit cultural. Cine stabileste valoarea, bunul de tipar?
– Modelul de care vorbesti nu s-a descoperit azi. El exista de la inventarea tiparului si chiar si in comunism, cand cartea era subventionata de guvern, se putea publica pe cont propriu la Editura Litera. Regia proprie nu inseamna insa neaparat bani din buzunarul autorului, ci, cel mai adesea, bani din pusculita sponsorilor, care, din pacate, nu au stiinta de calitatea textelor pe care le subventioneaza. Asa se face ca padurile sunt tocate in continuare pe multa maculatura, asta si pentru ca o parte din editori nu urmaresc decat castigul imediat. stiu in Bacau, de exemplu, un editor care publica de-a valma tot, fara sa citeasca un rand. Mai grav e ca o face de multe ori si pe bani publici, bagand adanc mana in buzunarul contribuabilului. Nici vorba, asadar, de valoare, care ar trebui sa fie data de un redactor de carte sau de un consilier editorial profesionist, capabil sa discearna manuscrisul de duzina de capodopera si veleitarul de autorul de talent.
Prin poezie am ajuns la ziaristica
– in ultimii 10 ani te-ai aplecat cu profesionalism, cu daruire, cu migala pentru valorificarea, redarea circuitului de valori a numeroase personalitati culturale, literare, istorice din judetul Bacau. Care este ultima aparitie editoriala semnata Cornel Galben?
– Nu doar in ultimii 10 ani, ci de mai bine de trei decenii ma straduiesc sa fac pe cat posibil cunoscute valorile spiritualitatii bacauane. Volumul Enescu etern, de pilda, cel cu care am debutat in 1993, la Editura Quadrat Press din Bucuresti, a fost scris in anii ’80 si tot de atunci dateaza primele profiluri consacrate personalitatilor ivite pe meleagurile bacauane. Publicate initial in paginile revistelor de cultura sau ale cotidienelor, acestea s-au regasit apoi in carti, grupate in principal pe trei directii: interviuri, fise de dictionar si cronici literare. De la acea data am oferit cititorilor inca doua carti de interviuri (Iesirea de siguranta – Editura Cronica, Iasi, 2001; Convorbiri fara aditionale – Editura PIM, Iasi, 2010), trei carti de critica literara (Poetii Bacaului la sfarsit de mileniu: debuturi 1990-2000 – Editura Studion, Bacau, 2005; Lecturi aleatorii – Editura Ateneul Scriitorilor, Bacau, 2010; Alergand prin subteranele textului – Editura Corgal Press, Bacau, 2010) si sase dictionare, dintre care patru din seria Personalitati bacauane (I – 2000, II – 2003, III – 2009, IV – 2010) si doua in afara acesteia (Personalitatile Bacaului – 2008, Personalitati moinestene – 2011), toate aparute la editura pe care o coordonez.
– Nu am vorbit nimic de poezie. stiu ca versul ti-a fost aproape inca din tinerete. Descretim fruntile si rostim o strofa?
– De ce nu? Poezia a fost, intr-adevar, punctul de pornire. Prin ea am ajuns la gazetarie si tot prin ea am intrat in lumea literara. Mi-am dat seama insa ca nu am forta creativa care sa ma propulseze spre inaltimi, asa ca m-am linistit, concentrandu-ma pe domenii mai aproape de preocuparile profesionale. Asta nu inseamna ca am abandonat-o definitiv, din cand in cand mai asternand pe hartie cateva versuri. Unele le-am incredintat si tiparului, dar cu un grupaj consistent am revenit abia la sfarsitul anului trecut, cand revista ProSaeculum mi-a publicat mai multe poeme. Am recidivat in martie, de data aceasta in Ateneu, care mi-a inserat sapte poeme de dragoste. si pentru ca tot intram in toamna, iata unul dintre ele:
Se duse vara…
Iubito, iara toamna vine,
Urcand cu gandul catre tine,
Ca seva-n vie, pe butuc,
Aprinsa-n frunzele de nuc…
Iubito, stelele-s mai reci,
Cu gandul nu ma mai petreci,
Nici nu ma chemi, nici nu ma vrei,
si doar mireasma cea de tei
Ramas-a-n trup, de peste vara…
Iubito, dulcea ta povara
Ma rascoleste, vinovata,
si ce n-as da, ca inc-o data
Sarutul tau sa ma inunde,
Precum, in lac, cercul din unde,
Iubito, iara toamna vine,
Se duse vara, fara tine!
„Obiectivitatea criticii a cam disparut”
– Spune-mi un scriitor bacauan uitat nemeritat, nu numai de critica, ci si de public.
– Alexandru Sendrea, de pilda. Cum Centenarul din 2006 a fost ratat, ma asteptam ca macar anul trecut, la 25 de ani de la disparitia sa sa se miste ceva. N-a facut nimic nici chiar fiul sau, care traieste si se pretinde scriitor, daramite ceilalti. Lui i s-ar putea adauga poetii Gheorghe Bargauanu si Daniela Caurea, prozatorul si criticul literar Mihail Chirnoaga, prozatorul Vladimir Corbasca, iar insiruirea poate continua…
– in ce relatii esti cu critica? Avem o critica literara obiectiva?
– Buna, ne ignoram reciproc! Lasand gluma deoparte, nu ma pot plange ca nu am avut parte de cronici favorabile. Obiectivitatea criticii a cam disparut insa si sesizez tot mai des cronici partizane, scrise doar despre cei agreati in anumite cercuri.
– Am asistat la scene penibile cu ocazia lansarii pe piata a unor carti: toti autorii bacauani isi trag seva din Dostoievski, Esenin, Voiculescu, dar neaparat Dostoievski. Toate criticile din reviste sunt extrem de pozitive. Suntem obscuri celebri inca de la prima fraza tiparita. Nu suntem tributari provincialismului, ingaduintei si paguboasei reciprocitati ?
– Ai perfecta dreptate si tocmai de aceea opiniile mele critice nu prea sunt agreate de unii autori. Dostoievskienii, esenienii, voiculescienii si geniile de azi vor beneficia implacabil de sita vremurilor ce vin, asa ca lasa-i sa-si traiasca din plin clipa de glorie!
– Putina lume stie ca esti nascut in Bucuresti. Am inteles bine? Ce legatura ai cu satul Hangani de langa Moinesti?
– Da. N-am zabovit insa in Capitala decat vreo doi ani si dupa alti trei, petrecuti la Cluj, m-am retras cu parintii la Hangani, scris cu a, nu cu a, unde mi-am facut studiile primare si gimnaziale si am incropit primele versuri. L-am parasit la 17 ani, cand am devenit onestean, dar am revenit mereu si voi reveni cat voi trai, pentru ca de acest cartier al municipiului Moinesti ma leaga multe amintiri si in primul rand cele referitoare la parinti, care din pacate au trecut la cele vesnice. Am redevenit bucurestean vreme de 4 ani, in timpul studiilor universitare, iar din 1979 sunt bacauan.
Gresesc adesea in fata Creatorului
– Esti o persoana religioasa. Ce rol crezi ca are credinta, practica religioasa in formarea personalitatii unui individ?
– Sunt un pacatos! Cred in Dumnezeu, dar nu pot afirma cu mana pe inima ca sunt si un crestin adevarat. Gresesc adesea in fata Creatorului, desi sunt constient ca fara El nimic nu se misca in jur. Tocmai de aceea, credinta ar trebui sa aiba un rol primordial in formarea noastra si daca toti oamenii planetei ar avea frica de Dumnezeu, daca ar respecta cu strictete preceptele biblice, lumea ar arata cu totul altfel. Ar fi mult mai buna si nu ar mai exista atatea catastrofe vestitoare ale vremurilor apocaliptice pe care deja am inceput sa le traim. Mergand insa la Biserica, smerindu-te, marturisindu-ti pacatele, descoperind pas cu pas calea catre Dumnezeu, fiecare dintre noi are, mai devreme sau mai tarziu, sansa revelatiei divine.
– Ce scrii acum, ce ai la tipar?
– Continui lucrul la Personalitati bacauane, urmand sa inchei ciclul inceput in 2000, cu volumul al V-lea. E aproape gata si un volum complementar, al VI-lea, dar e foarte posibil ca acesta sa fie si ultimul. Daca Dumnezeu mai ingaduie sa fac umbra pamantului, as putea adauga inca doua volume de interviuri si tot atatea de cronici literare. Sta, nerevizuit, un volum de impresii de calatorie din China, iar poetul ar putea, la randul lui, sa se revolte si sa propuna ceva, dar e deja prea mult la vremuri de criza.
– Te cunosc de multi ani ca un gazetar de talent, incisiv, profesionist, imi face placere sa spun ca am invatat multe de la ziaristul Cornel Galben, cum pot sa spun ca am fost un ucenic silitor si altor gazetari bacauani: Mihai Buznea, Eugen Verman, Ioan Enache, Constantin Calin sau Constantin Nancu. iti ofer posibilitatea sa adresez si tu o intrebare, mie, fostilor colegi, administratiei locale, politicienilor. Nu-ti promit si un raspuns.
– Multumesc pentru aprecieri! Suna altfel cand vin de la un coleg de breasla. intrebarea ar fi urmatoarea: De ce nu-ti aduni aceste incitante interviuri intr-o carte?
Gheorghe Baltatescu
