Ma uit la ce zarva s-a stârnit cu povestea asta a clasei pregatitoare si ma gândesc la cât de greu este sa fii parinte pe vremurile astea buimace. Drept este ca nu a fost usor nici în alte vremuri, daca îti luai în serios responsabilitatile si nu aveai niciun ajutor. Recunosc, eu am fost o fericita, am avut mereu sprijin, si moral, si material, de la bunicii copiilor mei. Si cred ca nu voi putea niciodata sa-mi arat pe deplin recunostinta pentru enormul ajutor primit de la ei, mai ales atunci când baietii mei erau mici. Dar las’ ca nici acum, când sunt mari, mama, ca doar ea mai este în viata, nu are liniste pâna nu stie ca au de toate, si daca le lipseste ceva, e prima care îi scoate din impas. Asa se întâmpla si pe la alte case, pentru ca bunicii sunt o adevarata institutie la noi. Recent, chiar am citit un articol interesant pe aceasta tema, apartinând unei cunoscute doamne psiholog, Aurora Liiceanu. Aflu ca în America, la initiativa lui Jimmy Carter, exista chiar Ziua Bunicilor, ea sarbatorindu-se în prima duminica dupa Ziua Muncii, dar mai gasesc o multime de alte informatii despre rolul acestei importante categorii sociale. Greu de înlocuit în viata celor mici, ba chiar imposibil, as spune. Pe lânga partea duioasa, romantica, în care bunicii erau cei care ne razgâiau, ne faceau cele mai frumoase daruri si toate poftele, de regula, spunându-ne, bineînteles, si povesti, ei aveau si au o multime de însarcinari practice, precise. Astazi, lucrurile sunt însa mai complicate. Exista dese situatii în care bunicii ramân pe post de parinti, acestia fiind plecati la munca, prin strainataturi. Institutia bunicilor s-a restructurat, mai cu seama în tarile post-comuniste, ne spune psihologul. Dar sunt lucruri pe care le stim foarte bine, unii traind aceasta realitate, altii fiind informati asupra faptului. Bunicii de vremuri noi au devenit, de nevoie, parinti. Îsi ajuta astfel copiii care au emigrat din cauza saraciei. Altii, mai de soi, având odrasle adulte cu servicii bune în strainatate, s-au transformat în voiajori, bat aeroporturile si se duc la nepotii lor "internationali", ca sa le fie baby-sitteri cu norma întreaga, dedicându-se total acestei îndeletniciri. Dar situatiile sunt multiple, complicate si complexe, în zilele noastre familia fiind foarte deosebita de cea traditionala, nemaintrând în nicio tipologie.
Ceea ce se pierde în lumea moderna, si e mare pacat, este acea magie care însotea relatia cu bunicii. Cel putin ai mei, care erau si învatatori de profesie, mi-au asigurat mult mai mult decât orice clasa pregatitoare. De la ei am aflat lucruri de viata, ce se cade sa faci si ce nu, fapte din istoria adevarata a tarii, legate de cultura, traditii, obiceiuri, ceea ce m-a facut apoi sa gândesc liber si sa nu devin victima niciunui tip de propaganda ideologica. Pentru mine bunicii au fost doar bunici, având norocul unor parinti care s-au ocupat direct de noi, copiii, si tocmai de aceea amintirea lor este unica, pastrând în ea intacta infinita dragoste pe care mi-au daruit-o. Iar schimbarile din lumea actuala, "restructurarea institutiei bunicilor" nu mi se par deloc ceva bun, pentru ca substituirile de roluri nu fac decât sa complice si sa încurce treburile.
Carmen Mihalache
