Am aflat de Doru înainte de a-l cunoaste, din vorbele celor din teatru. Vorbeau deseori despre el Geo si colegii lui, Titi Blanaru, cu pretuire si simpatie. Auzisem ca face mult pentru teatru într-o perioada grea pentru institutie, numita autofinantare. Ceva de trista amintire, o inventie stupida si sinistra a regimului ceausist, când cei din teatru s-au vazut nevoiti sa gasesca diferite mijloace pentru a scoate bani necesari supravietuirii. Se “dadeau” pentru public, în sala de spectacole, filme de pe casete video, la mare trecere fiind cele cu arte martiale, asa încât actorul Florin Gheuca a si scos o vorba de duh: acum, pentru teatru se lupta Jackie Chan si Chuck Norris. Era multa amaraciune si sarcasm în spusele actorului. Si tot pentru supravietuirea teatrului mai jucau… jocurile mecanice. Acolo, la Sala de jocuri mecanice, Doru Sechelariu si-a demonstrat spiritul practic, talentul de manager, de om cu initiativa antreprenoriala. Jocurile aduceau bani, iar Doru s-a dovedit un bun coleg, generos, facându-le mereu cinste baietilor (printre alte atentii si gesturi placute) cu câte o tigara fina, o bautura de soi. A venit apoi momentul 1989, si se cunoaste ce rol a jucat el atunci. Si ne-am întâlnit odata, întâmplator, la începutul anilor ’90, în biroul directorului de teatru de atunci, Calistrat Costin. Lucram atunci în presa, dar si ca secretar literar în teatru, iar el venise sa discute ceva cu Costin, nu stiu ce anume, eu intrând mai târziu în birou, dar, în cursul conversatiei noastre l-am auzit pe Doru spunând, la un moment dat, foarte sigur pe el: „Eu am sa am ziarul meu”. L-am privit uimita si destul de neîncrezatoare, pentru ca el avea alt gen de preocupari, din alta zona, se lansase în afaceri, în fine, cert este însa ca, peste un timp, a reusit ceea ce-si propusese. Ba, mai mult, nu numai ca a ajuns sa detina un ziar, cel mai important din Bacau, dar a creat un trust de presa. Trustul „Desteptarea”, de care eu sunt atât de atasata de aproape doua decenii. Mi-am dat atunci seama de câta vointa, determinare si tenacitate în atingerea scopurilor era în stare Doru. În vremuri tulburi, nesigure, când altii habar n-aveau încotro s-o ia, el a avut curajul de a înfaptui, luându-si, cu toate riscurile, soarta în mâini. Nu astepta nimic de la ceilalti sau de Sus, de la pronia divina, îsi croia singur drumul. Pentru ca era un luptator.
Mai pe urma, datorita evidentelor lui calitati, bacauanii l-au ales, în doua rânduri, primarul lor. Ne-am vazut foarte rar, doar pe la niste festivitati, în acea perioada. Si întotdeauna era la fel cu cel dinainte, simplu, natural, fara fasoane, deschis, prietenos. Functia nu-i schimbase comportamentul, lucru rar pe la noi. Îl am si acum în fata ochilor: cu statura lui masiva, „trapu”, cum spun francezii, asa cum erau Jean Gabin si Lino Ventura, doi dintre actorii mei favoriti. Ca si acestia, era un dur cu inima tandra, un mare sentimental, în fond.
Dar cea mai frumoasa amintire cu Doru o am dintr-o ocazie speciala pentru mine, când mi-am lansat prima carte, „Logica de femeie”. „Desteptarea” sarbatorea atunci 10 ani de existenta, iar cartea mea era una dintre primele scoase la editura ziarului. Ne aflam la Centrul de Cultura „George Apostu” pentru a marca evenimentul, era multa lume, multe persoane oficiale, iar eu, instalata pe un scaun, dadeam, fericita, autografe. Si-l vad pe Doru asteptând, la rând, sa-i ofer cartea cu autograf. Iar când a ajuns lânga mine, a îndoit un genunchi, a facut o plecaciune, si mi-a sarutat mâna cu un gest usor teatral, de mare senior. A fost foarte simpatic, dezinvolt, romantic gestul sau, atmosfera s-a destins, si ne-am amuzat cu totii.
Da, Doru stia sa fie un adevarat cavaler. Si asa îl voi pastra în amintirea mea.
Carmen Mihalache
