– interviu cu Dinu Apostu, nepot al sculptorului George Apostu, presedinte al Asociatiei de Prietenie Româno-Franceza
– Domnule Dinu, discutia noastra are loc, sa spunem cititorilor, intr-una dintre zilele in care s-a desfasurat Tabara de Vara “Impreuna cu George Apostu, la el acasa”, aflata la editia a doua, organizata, si in acest an, in casa in care s-a nascut, a invatat si a inceput activitatea artistica marele artist. V-as ruga, pentru inceput, ca urmas al lui George Apostu, sa vorbim despre parintii artistului, despre copilaria lui, aici la Stanisesti.
– Mama lui, bunica mea, Maria (Oanca) si Vasile, tatal lui, au venit in Stanisesti cu repartitie, ea ca moasa, iar el ca incasator, perceptor, cum se numea atunci. In 1932 au construit aceasta casa, s-au asezat gospodareste si au avut impreuna trei copii: Dumitra Apostu, mama mea, George Apostu, viitorul mare artist, nascut in 1934, si Ioana, din pacate, decedata doar la numai un an. Eu i-am cunoscut pe amândoi, erau oameni harnici, bunicul a fost un om mândru, demn, respectat de sateni, iar bunica, moasa Oanca, era iubita in sat, i se spunea Coana Moasa, cum si copiii i se adresau cu Saru’ mâna, moasa! Era, pe atunci, un semn de mare respect. George a urmat cursurile scolii Generale in Stanisesti, dupa care s-a dus la liceu, in Tecuci, apoi la studii in Bucuresti, stabilindu-se apoi la Paris, dupa o scurta sedere in Italia.
– L-ati cunoscut pe George Apostu?
– Sigur. Eu am ramas fara tata, in urma unui divort, si am beneficiat de dragostea unchiului, de prietenia dintre mama mea si fratele ei. Eu l-am iubit neconditioant pentru caracterul lui, pentru sufletul lui. Aveam 18 ani, in 1977, când i s-a organizat o mare expozitie in Bacau, prima daca retin eu bine, prin grija domnului Ilie Boca. Am participat efectiv la organizarea acelei expozitii si, de acolo, mi-au ramas câteva desene, el a fost si un foarte bun desenator, grafician. De asemenea, mai am, le vedeti aici, in casa, mai multe carti postale, vederi, pe care unchiul le trimitea celor de acasa, din diferite orase din tara sau din strainatate, mai ales din Franta. Este una adresata mamei lui, vedeti, scrie: “Draga mama, eu vin acasa pe data de…”, iar alta mamei mele: Draga Dumitra, iti scriu ca…”, mai sunt tot aici multe fotografii, unele cu mama, altele din atelierele unde a lucrat, dar si câteva lucrari pe care le-am recuperat de prin curtile vecinilor, cum este acest cap de fata.
– Ce ne puteti spune despre tânarul Apostu, el a debutat târziu, a parasit scoala unde a fost repartizat, s-a dus intr-o cariera de piatra pentru a-si insusi tehnica cioplirii, dupa care s-a stabilit in Bucuresti. A avut o tinerete zbuciumata, de cautare a unui drum propriu, intr-o epoca in care arta, cultura erau controlate ideologic.
– A avut o tinerete care s-a identificat cu cea a generatiei lui, mereu in cautare, mereu insufletit de febra creatiei, de bucuria reusitelor, exprimate foarte bine in cronicile semnate de Mihai Oroveanu, de la expozitiile la care a participat, din taberele de creatie, cum a fost cea de la Magura Buzaului. Si-a iubit meseria, era indragostit de arta plastica, ardea efectiv in demersurile sale artistice.
– Care sunt marturiile creatiei sale in Stanisesti?
– In afara de o documentaristica pe care eu m-am straduit sa o adun, pe care o pot pune la dispozitia celor interesati de viata si creatia lui George Apostu, mai sunt câteva desene, dar cel mai important este reflectarea acestei localitati, a spiritului ei in lucrarile lui. Retin ca era mereu alaturi de mesterii care lucrau in lemn, pe unul chiar l-a luat cu el la Bucuresti, sa-l ajute, sa-i transmita mestejugul prelucrarii, dar mai ales secretele lemnului. Trebuie sa stiti ca locuinta, casa lui din Baneasa, este identica cu casa in care s-a nascut, de aici, din Stanisesti. Dupa moartea lui Vasile Apostu, plecarea lui George, bunica mea a mers cu fiica ei Dumitra, mama mea, in Bacau, iar casa a fost vânduta, fiind locuita de niste sinistrati, care au distrus tot. Am preluat-o dupa revolutie, iar tot ce vedeti aici este munca familiei mele.
– Ce statut are casa acum?
– Casa, datorita mamei sale, este acum pe numele meu, este trecuta in patrimoniu, la categoria B, lucru care are la baza o intelegere justa din partea Directiei de Patrimoniu, a domnului Petru Cimpoesu, care a inteles ce vrem sa facem noi aici, astfel ca aceasta casa sa nu aiba soarta altora, cum este casa Alecsandri sau altele, cu semnificatii deosebite pentru cultura bacauana si nationala. Eu am si un Certificat inregistrat la OSIM, care imi da drept de marca inregistrata, dar si drept de a ma pronunta atunci când este vorba de folosirea numelui, in alte scopuri decât cele culturale.
– Ce alte rude ale lui Apostu mai sunt in viata, in afara de dumneavoastra?
– Aici nu, doar in Franta mai traieste cea de-a doua sotie Bogdana, si fiica lui, Maria – Anette. Prima sotie, Simona Runcan, de care s-a despartit, era o femeie foarte frumoasa si interesanta, mai pastrez aici, in casa, doua picturi pe sticla cu ea. Mama mea a fost la Paris, la inmormântarea lui Apostu, a fost o intânlire sfâsietoare, pentru ca intre ei a fost o dragoste sfânta, asa am perceput-o eu, de aceea incerc sa tin permanent treaza memoria unchiului meu in constiinta celor de aici, a bacauanilor. Timpul nu-mi permite sa fac mai mult.
– Spuneati ca ultima mare expozitie organizata cu lucrari ale lui George Apostu a fost organizat, in Bacau, in 1977. De ce credeti ca nu a mai fost posibil vernisarea unei alte expozitii, au trecut de atunci aproape 40 de ani, tinerii de astazi, multi nici nu au auzit, nu stiu cine a fost George Apostu, si nu exagerez.
– Atunci a fost o mare bucurie artistica pentru Bacau, pentru sculptor, era intr-un moment greu pentru arta, mai ales pentru artistii plastici. Atunci, sculptorul din Stanisesti a daruit trei lucrari muzeului din Bacau, o lucrare Tata si fiu, o Lapona si una din seria Fluturi, de asemenea a daruit, drept recunostinta pentru caldura cu care a fost primit, mai multe desene, a fost o donatie pentru bacauani. Expozitia a fost ca o mare implinire profesionala, morala a marelui artist bacauan. Ce sa spun, in conditiile in care s-ar decide organizarea unei alte expozitii, eu sunt dispus sa ajut cu tot ceea ce pot, cu tot ceea ce imi permite situatia materiala si financiara. Cred ca cu tot ce exista in tara, sculpturi, desene, fotografii, carti, in colectii ale muzeelor publice, in cele particulare, oameni de buna credinta, oameni de calitate ar putea organiza o mare expozitie in Bacau, un mare eveniment cultural.
– Vorbeam la inceput, cu asta am inceput discutia noastra, doi titani ai artei plastice românesti, europene si mondiale au trait si au creat in acelasi secol, unul in prima parte, Constantin Brâncusi, si George Apostu, in partea a doua a secolului XX. In timp ce artistul nascut la Hobita a fost receptat, cunoscut si apreciat inca din timpul vietii, operele lui facând senzatie in expozitiii mondiale, George Apostu, regretabil, a ramas intr-un con de umbra, vorbindu-se putin, mai ales in tara, unde ne amintim de el doar la parastase, in timp ce operele lui, din celebrele cicluri Tatal si fiul, Fluturi, Lapone, stau la loc de cinste in Japonia, Belgia, Franta, Canada, Ungaria. George Apostu, caruia Jaques Chirac, primarul Parisului, i-a daruit un atelier in centrul Parisului, ca semn al recunoasterii universalitatii operei lui, nu se bucura de notorietate, de recunoastere, asa cum ar merita personalitatea, dar mai ales opera lui.
– Sunt de acord cu dumneavoastra, insa eu nu am caderea sa raspund la aceasta intrebare, nu-mi permit nici macar o opinie, sunt alte “instante” carora ar trebui sa va adresati. Eu nu pot sa formulez vreo auzatie, dar ceea ce am considerat eu de cuviinta in ultimii 23 de ani, a fost sa aduc un omagiu lui George Apostu in acest mic univers de la Stanisesti, pe care incerc sa-l spiritualizez, sa-i daruiesc putin din ceea ce se mai pastreaza in familie, fotografii, mobilier, documente, opere, dar si prin organizarea acestei tabere, unde invit tineri artisti, din toata tara, pentru ca timp de 10 zile sa refaca atmosfera din timpul vietii celui devenit in timp un artis al lumii. Sunt fericit pentru acest inceput, sunt fericit ca unele institutii bacauane, cu precadere Consiliul Judetean, au reactionat pozitiv la proiectul nostru. Insist si subliniez receptivitatea unor persoane din aceasta institutie, Dragos Benea, presedintele CJ, Dumitru Braneanu si Ionel Floroiu- vicepresedinti, cu o mentiune speciala pentru doamna Luciana Pascu, determinarea ei fiind salutara in tot ceea ce dorim sa facem aici.
– Totusi, ce am facut cu memoria lui George Apostu?
– Eu v-am spus ca imi place sa vorbesc despre latura pozitiva a lucrurilor, sunt, desigur, in inima mea, in cele ale iubitorilor de arta, de arta lui Apostu, destule tristeti, insa ma rezum sa ramân pe pamântul statorniciei, al pozitivismului din viata si opera unchiului meu. Memoria lui George Apostu! Ea este peste tot, trebuie sa avem bunavointa, starea aceea de cautare a binelui, sa ne debarasam de indiferenta si sa privim cu sufletul, cu inima, cu dragoste tot ceea ce inseamna George Apostu pentru cultura româna, pentru cultura europeana, pentru noi, bacauanii. Trebuie, in acelasi timp, sa fim drepti si sa apreciem faptul ca in Bacau un liceu ii poarta numele, exista un centru cultural cu numele lui Apostu, o strada, scoala din Stanisesti are pe frontispiciu numele fiului acestei localitati. Au fost amplasate, in Bacau, câteva busturi ale artistului, insa nu avem nicio statuie. Pacat ca Bacaul nu are o lucrare monumentala a fiului acestor meleaguri, cum sunt in Galati, Costinesti, Arad, Braila, Bucuresti, Magura – Buzau.
– Exista si o literatura bogata despre artist si opera lui…
– Nu vreau sa supar cu citate memoria celor care l-au cunoscut si l-au iubit pe Apostu, exista o literatura, atât cât exista, la indemâna tuturor, insa eu tin foarte mult la scrierile lui Mihai Oroveanu, la cele ale lui Sorin Dumitrescu, Ion Jalea, Petru Comarnescu, Dan Haulica, Monica Lovinescu, George Astalos, Ionel Jianu, Mircea Eliade. George Apostu nu a intrat in jocul ideologic, nu a executat nimic la comanda, poate si de aceea nu s-a bucurat de o atentie deosebita din partea criticii din acea vreme. Vedeti, si Sorin Dumitrescu spune ca Apostu “este un fel de Brâncusi”, el s-a apropiat de spiritul marelui artist de la Hobita, insa si-a descoperit, dupa indelungi si chinuitoare cautari, propriul drum. Lemnul si piatra au fost materialele preferate de Apostu, a iubit foarte mult lemnul, caldura si mesajul lui, cum a iubit la fel de mult muzica pietrei, a lucrat putin in marmura, la fel de putin in otel.
– Dinu Apostu este si presedintele Asociatiei de Prietenie Româno-Franceza, asociatie care are activitate de 20 de ani, cu rezultate bune in comunele Izvorul Berheciului si Colonesti, colaborarea cu francezii s-a materializat in câteva proiecte importante, dispensare, dotarea unor sali de clasa, o piateta in Colonesti, au fost aduse ajutoare pentru copii.
– Eu sunt multumit de activitatea acestei asociatii, de colaborarea cu prieteni francezii, incercam sa mai miscam câte ceva prin satele noastre, nu-i mult, insa se pot invata multe din aceasta colaborare. Dinu Apostu este un om care are o familie frumoasa, are in spate o mostenire bogata, bunica si bunicul meu au lasat in sat un nume respectat de cei din Stanisesti, mama mea a fost o buna profesoara, iar eu am invatat de la ei ce inseamna sa traiesti frumos, sa iubesti locurile in care au trait, au muncit si s-au daruit cei de dinaintea ta. Sunt foarte multe de facut, casa trebuie reparata, ar fi nevoie de investitii in infrastructura, sunt in discutie proiecte pentru refacerea drumurilor, mai ales a celui care face legatura cu Vultureni, distrus acum, sunt doar sase kilometri, care ar asigura un acces mai bun in sat, spre Casa Memoriala George Apostu. De asemenea domnul Bogdan Popa, primarul comunei, un om care pune suflet in tot ceea ce face, a promis ca va continua diligentele pentru ca Stanisesti sa aiba o mai mare deschidere spre civilizatie, o oportunitate fiind si numele lui George Apostu.
– Domnule Dinu, vorbim de mai bine de o ora, am impresia ca ne invârtim amândoi in cerc, ocolim unele intrebari si unele raspunsuri. Sigur ca dumneavoastra, singur, nu puteti face prea mult, indeajuns pentru memoria lui George Apostu, este nevoie de implicare, de bani, de proiecte. Deocamdata suntem la litera A, eu, de exemplu, mi-as dori sa vad, la toate intrarile in Bacau, panouri, indicatoare, pe care sa scrie mare “Ati intrat in patria lui George Apostu”, “George Apostu este bacauan”, “George Apostu s-a nascut la Stanisesti”. Mi-as dori ca librariile, bibliotecile, muzeele sa fie pline de numele si operele lui, cu spiritul lui, evident, fara a depasi cadrul cultural, fara a trece peste sensibilitatile familiei. George Apostu este al nostru, al tuturor, asa cum sunt Bacovia, Alecsandri, Cancicov, Cristoveanu, Boca, Adam, Genaru, Borcea, Vrânceanu, Dragan si multi altii.
– Aveti dreptate, insa eu am invatat ca pentru toate acestea trebuie sa te lupti, fiecare cu puterile lui, cu responsabilitatea lui, cu inima, cu dragoste. Poarta casei de la Stanisesti este deschisa, disponibilitate exista, avem o asociatie cu partenenri francezi, dar Dinu Apostu este doar un om, din pledoaria dumneavoastra, de care am ramas placut surprins, am inteles ca ar fi nevoie de un efort major, din partea familiei, institutiilor judetene, nationale. Sa dea Dumnezeu sa le implinim. Eu nu am sechestrat numele lui George Apostu, asa cum am mai auzit prin diferite cercuri, eu, prin demersul meu, nu doresc, nu cer, nu am pretentii financiare. Singurul meu gând a fost si este de a ocroti numele lui Apostu, de a-l proteja, pentru a nu fi folosit in alte scopuri, decât cele culturale, spirituale. Atât si nimic mai mult. Citez de la George Apostu urmatoarele cuvinte “… la o masa mare la care ne vom aseza cu totii in straie de sarbatoare, punându-ne in fata fructele culese de pe ogorul trudei noastre.”
Debuteaza în 1964 în cadrul unei expozitii personale de sculptura în gradina Casei Scriitorilor din Bucuresti, îndrumat si încurajat de criticul de arta Petru Comarnescu. Anul urmator, participa la Paris la Bienala „La jeune sculpture”, ocazie cu care primeste aprecieri din partea lui André Malraux, care i-a înmânat si un premiu. Acesta este momentul care marcheaza orientarea sa categorica spre un experiment abstract în sculptura. Participa la expozitii internationale, simpozioane, bienale si trienale de sculptura din Anglia, Franta, Danemarca, Italia, Cehoslovacia, Brazilia, Israel, Rusia, Finlanda, Japonia s.a. Expozitii personale la Cluj-Napoca, Bacau si Bucuresti, Helsinki si Paris. În 1982 este numit profesor de sculptura în lemn la Academia Michelangelo din Agrigento, Italia.
Sculpturi in aer liber, unele executate in cicluri: Tata si fiu, Fluturii, Femeile lapone, Oglinda Soarelui, Fructul Soarelui, Hristi.
