Sunt absolut de acord cu ceea ce scrie Liviu Ioan Stoiciu despre revistele de cultură, el afirmând că viaţa noastră literară are actualitate publică datorită acestora. Dar revistele respective fac mai mult, de fapt, ele reflectă manifestări diverse, evenimente culturale, comentându-le, asigură mişcarea ideilor, schimbul de opinii, evaluarea critică profesionistă, dând contur identităţilor creative.

Din păcate, multe dintre acestea apar în cele mai precare condiţii materiale. Nu este şi cazul, din fericire, al revistei băcăuane „Ateneu”, care -şi va sărbători curând, în luna august, semicentenarul. Cenzura financiară este, din păcate, una reală, ea apăsând asupra publicaţiilor de acest gen, care se luptă mereu cu dificultăţile.

Iar despre o nouă lege a sponsorizării, una favorabilă culturii, nici nu poate fi vorba, aceasta fiind amânată sine die. Pentru că, mereu, Ministerul Finanţelor tot pune piedici, menţinându-se pe poziţii, cerând adică impozitarea, cu asupra de măsură, a posibililor sponsori.

Partea luminoasă din mine, spre care stau mai tot timpul aplecată, îmi spune că lucrurile se vor rezolva, totuşi, şi că vor apărea noi legi pentru apărarea culturii scrise. Spun asta şi fiindcă ştiu că se dau bătălii în sensul acesta şi că profesioniştii din cultură nu se lasă cu una cu două. Să cred în lucruri bune şi frumoase e micul meu romantism, pe care mi-l cultiv cu încăpăţânare. Şi-mi caut confirmări, îmi doresc să întâlnesc oameni cu o gândire asemănătoare, pentru că asta mă fortifică. Şi, uneori, am cele mai plăcute surprize.

Astfel, m-am întâlnit în multe dintre convingerile mele cu un cunoscut jurnalist italian, Claudio Magris, căruia i s-a decernat, recent, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara. I-am citit, desigur, într-o revistă de cultură, în „Orizont”, discursul de recepţie, şi mi-au plăcut mult apropierile pe care le face între jurnalism şi literatură. El spune că un ziar continuă să fie un important spaţiu de formare pentru un scriitor (asta e o încurajare pentru tinerii care vor să devină scriitori), pentru că îl învaţă să perceapă lumea cu umilinţă şi să nu cadă pradă ramificaţiilor sale tentaculare, să dialogheze cu ceilalţi. Îmi mai place cum vorbeşte despre un ziar de hârtie, „care se poate lua în mână, mototoli, mirosi”.

Ai, adică, o relaţie directă cu el, personală. Asta nu înseamnă că neagă importanţa noilor publicaţii digitale, care presupun însă o transformare, noi limbaje, noi sintaxe, o reconfigurare a lumii. Şi atrage atenţia că excesul de informaţie poate deveni, în fapt, o dezinformare, „un zgomot asurzitor în care nu se mai distinge nimic”. Şi subliniază paradoxul că, într-o epocă în care putem beneficia de informare globală în direct (având la îndemână tehnologii tot mai sofisticate) „nu se ştiu mai multe despre lume decât în trecut”.

Culmea este că ignoranţa creşte, în ciuda accesului atât de uşor la orice informaţie. Desigur, aici nu este loc de nostalgii după trecut, pentru că ele ar fi inutile, false.Viaţa e schimbare, o ştim, trebuie să ne adaptăm ca să trăim în prezent. Mai zice apoi experimentatul gazetar de la „Corriere della Sera” că o altă apropiere importantă dintre literatură şi jurnalism stă în faptul că literatura înseamnă ştiinţa de a te pune în pielea altora, capacitatea autorului de a-şi asculta personajele şi de a le face să trăiască cum vor şi cum trebuie, nu impunându-le propriile idei. Apropo de idei, iată una foarte frumoasă, cu care Claudio Magris îşi încheie discursul: „A te pune în pielea celuilalt este o poruncă a carităţii: este sarea literaturii, a democraţiei şi a jurnalismului autentic”. Dintotdeauna, şi eu am crezut, şi mai cred asta.

Deşi trăim într-o lume tot mai feroce, în care sentimentul compătimirii aproapelui, a carităţii, se pare că a dispărut. Triumfă, în schimb, egoismul atroce şi indiferenţa.

La 6 iunie 1954, mai precis la ora 15, s-a auzit pentru prima oară vocea crainicului din Bănie: „Aici Studioul Regional de Radio Craiova. Transmitem pe staţia de radio cu lungimea de 206 metri. Dragi ascultători, bună ziua!“ A fost urmarea deciziei Consiliului de Miniştri de a amenaja Casa Radio din Craiova (în strada Ştirbei-Vodă, nr. 3, devenită apoi strada 23 August şi din nou Ştirbei-Vodă), odată cu cele din Cluj şi Timişoara. De fapt în inima Olteniei se constituise încă din 1926 (la 25 februarie) Asociaţia „Prietenii radiotelefoniei“.

Emiţătorul, opera nemţilor înainte de război, era amplasat lângă localitatea Turceni, din judeţul Gorj. Progresiv, emisiunile de o oră (1954) au câştigat o jumătate de oră (1960), apoi s-a dublat durata lor (1971), pentru ca în 1980 să se bucure de patru ore, iar doi ani mai târziu, să dureze şase ore jumătate zilnic.

În 1985, la 12 ianuarie, studiourile teritoriale au fost desfiinţate. Cum era de aşteptat, în 1989 (la 22 decembrie, ora 14), a fost redeschis, cu 12 şi apoi 14 ore de emisie.

„Aici Craiova liberă. Stimaţi ascultători, bine v-am regăsit!“, s-a spus atunci în direct. De pe site-ul radioului oltean, dar şi de la unul dintre directorii instituţiei, Mircea Pospai, am mai notat că prima grijă în 1990 a fost să fie „eliberată“ din beciurile Penitenciarului de la Jilava „ce mai rămăsese din valoroasa fonotecă transportată, în 1985“, acolo. Ca să ne facem o imagine a valabilităţii acestui gest, am reţinut că toate ediţiile Festivalului Naţional al Cântecului Popular Românesc „Maria Tănase“, începând cu 1969, au fost înregistrate pe benzi magnetice de către oamenii radioului oltean. Aşa a fost posibilă retrospectiva din anul 2000, când emisiunile „Izvoraşul“, „Magazin radiofonic duminical“, „Agora literară“, „Historia – magistra vitae“ ş.a. „ating venerabila vârstă de trei decenii“.

Radio România Oltenia – Craiova are, din 2006, clădire proprie: deşi retrocedat, imobilul a fost achiziţionat de Radio România, încât de 60 de ani sediul este acelaşi (lângă Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti“).

Campania pentru promovarea limbii române corecte a fost una constantă. În anii ’70, universitarul Radu Sp. Popescu deţinea o rubrică de profil (reluată azi, de Davian Vlad), poate şi pentru că preda limba română contemporană la Facultatea de Filologie din Bănie. În sumarul emisiunii „Magazin radiofonic duminical“ (redactori, Mircea Pospai şi Mihai Nicola) din aceiaşi ani, o casetă săptămânală, „Sono-rebus“ (realizator, subsemnatul), era croită să apere norma lingvistică, nu doar să ofere teren de joacă cu vorbele. Intervievându-l pe Al. Graur, acesta a apreciat şarada BANC + NOTE = BANCNOTE, pentru că îi obliga pe ascultători să sesizeze prezenţa lui n din prima silabă, umilit de autoritarul c din vecinătate.

Azi RRO-C are un loc bine definit în peisajul radiofoniei naţionale. Redactorii sunt adevăraţi profesionişti, iar unii dintre ei sunt mai mult decât atât: scriu literatură sau studii de profil (Gabriela Rusu-Păsărin, Mircea Pospai, Octavian Dobrişan ş.a.).
Să auzim doar de bine, radiofonişti olteni!

Jandarmii de la Inspectoratul Judetean de Jandarmi Bacau au participat la proiectul „Bacaul citeste! Veniti cu noi?”, organizat in luna mai de Clubul de Ecologie si Turism „Veniti cu noi” din Bacau. In cadrul campaniei de informare, prevenire si dialog social.

„Jandarmeria pe intelesul tuturor!”, militarii au vrut sa vina in sprijinul copiilor nevoiasi din mediul rural si au organizat la nivel de institutie o actiune de donare de carte. „In perioada in care clubul a organizat acea activitate in centrul orasului aveam multe misiuni si nu am putut raspunde invitatiei, dar am decis sa strângem cartile aici si sa le donam apoi.

În acest sens, jandarmii bacauani au scos din propriile biblioteci 200 de carti ce vor fi donate prin grija organizatorului de proiect, unei biblioteci scolare din medial rural bacauan, pentru a veni în sprijinul elevilor de la sate dornici de lectura”, a spus lt. col. Sebastian Cretu, purtator de cuvânt la IJJ Bacau.

Astfel, jandarmii bacauani, pe lânga misiunile zilnice pe care le executa pentru siguranta si în folosul cetatenilor, au contribuit si la îndeplinirea scopului acestui proiect de promovare a ideii de implicare practica a comunitatii locale, în mod special a tinerilor, spre forme concrete de activitate. In urma proiectului „Bacaul citeste” de anul acesta, bacauanii care au iesit sa citeasca in centrul orasului au donat circa 300 de volume. Alaturi de cele de la jandarmi vor fi distribuite in mediul rural.

„Am asteptat sa primim si cartile de la jandarmi pentru a incepe sa le distribuim in sate. Am vorbit la Fundatia de Sprijin Comunitar pentru a prelua o parte pentru Scoala de vara din zona Podu Turcului, altele vor merge la o scoala de lânga Buhusi si mai astept o recomandare de la un inspector scolar pentru o alta locatie. Daca nu ploua, editia de anul acesta ar fi fost foarte reusita”
– Remus Lupu – presedinte Clubul de Ecologie si Tursim „Veniti cu noi” Bacau

La cincizeci de zile de la Înviere şi numai la zece de la Înălţarea Domnului, în Duminica Rusaliilor, numită în popor şi Duminica Mare, ortodocşii de pretutindeni serbează minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului şi ziua întemeierii Bisericii creştine.

Avem aşadar un praznic de o îndoită şi covârşitoare însemnătate. Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de răstignire, şi-a alinat ucenicii întristaţi făgăduindu-le că le va trimite lor pe Duhul Sfânt, Mângâietorul lumii, minune ce s-a împlinit în această zi, când „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca un vânt puternic ce sufla şi a umplut toată casa în care se aflau apostolii. Şi ei au văzut limbi ca de foc deasupra fiecăruia.

Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor II, 2-4).

În urma acestei minuni ucenicii încep să proorocească şi să vorbească în limbile popoarelor, după cum vestise Ioil, că în ziua în care va turna Domnul din Duhul Său asupra fiilor şi fiicelor lor, aceştia vor avea vedenii şi vor prooroci(Ioil III, 1). Duhul Sfânt, care pe cele neputincioase le tămăduieşte, pe cele neştiutoare le înţelepţeşte, pe cele întunecate le luminează, pogorându-se asupra Apostolilor, le-a pătruns fiinţa şi i-a transformat, pregătindu-i pentru marea misiune ce o aveau de făcut. Duhul Sfânt le-a luminat minţile să pătrundă Scripturile şi sensul adânc al învăţăturii şi jertfei Domnului. Duhul Sfânt le-a întărit voinţa şi le-a prefăcut frica în curaj, încât nimic nu i-a mai putut opri în misiunea lor.

Şovăitorul Petru, care se lepădase de Hristos de trei ori, devine dintr-o dată un om de o hotărâre nemaiîntâlnită, care nu numai că îşi învinge propriile ezitări, dar reprezintă un sprijin şi un motiv de încredere pentru mii de oameni. Luând cuvântul, acest simplu pescar, care n-a urmat şcoli faimoase, nici n-a studiat vreodată oratoria, rosteşte cuvinte puternice despre Hristos, atât de puternice încât trei mii de oameni se hotărăsc să se boteze chiar în aceeaşi zi. Prin lucrarea Duhului Sfânt se desăvârşeşte astfel în această zi lucrarea Mântuitorului şi se întemeiază Biserica, în care Duhul lucrează de atunci neîntrerupt, revărsând permanent prin Sfintele Taine darurile sale asupra credincioşilor. Harul Său este cel ce preschimbă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos la taina Sfintei Liturghii, ori aduce daruri şi vindecări celor bolnavi, prin taina Sfântului Maslu. Duhul Sfânt face să se sfinţească apele şi să nu se strice sfânta agheasma.

Sărbătoarea Cincizecimii sau Rusaliile cinsteşte aşadar un fapt permanent, e binecuvântare în Biserică şi în sufletele credincioşilor până la sfârşitul veacurilor. Când Duhul lui Dumnezeu a venit peste Apostoli, El n-a apărut ca un fapt unic şi trecător, ci a început o epocă fără de sfârşit, a rămas în Biserică, Trupul tainic al lui Hristos, până astăzi şi va rămâne până la sfârşitul lumii. Acest adevăr ni-l arată Mântuitorul care a zis la Cina cea de Taină: “Ruga-voi pe Tatăl Meu şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.” (Ioan XIV, 16). Aşadar, această făgăduinţă s-a împlinit atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât în limbi de foc asupra Apostolilor şi, după a lui Dumnezeu rânduială, a rămas în Biserică şi lucrează asupra vieţii şi asupra sufletelor noastre, ale creştinilor, pururea, spre a ne fi de ajutor la toate nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti.

Atârnă de noi să primim darurile Sfântului Duh, ele împărţindu-se după vrednicia fiecăruia în parte, după puterea credinţei şi a iubirii creştine ce sălăşluieşte în noi, arătată prin faptele şi viaţa noastră. De astfel de daruri s-au învrednicit toţi sfinţii, toţi mucenicii, toţi mărturisitorii şi apărătorii creştinismului. Astfel de daruri au strălucit în întreaga înfăţişare a lor, le-au pătruns toată fiinţa şi le-au îndreptat întreaga voinţă şi lucrare spre a împlini legea şi voia lui Dumnezeu. Noi, creştinii zilei de azi, trebuie să le urmăm exemplul şi să înţelegem cum să lucrăm ca să ne facem vrednici de Darurile Duhului Sfânt, să fim printre cei aleşi, vase ale lui Dumnezeu, prieteni ai lui Iisus şi moştenitori ai Împărăţiei Lui, care nu va avea sfârşit. Amin.

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Cele 50 de zile pe care le-am parcurs din duminica Învierii şi până la Rusalii le-am trăit ca pe o singură zi de sărbătoare, numită în tradiţia Bisericii „duminica mare”, aducând laudă şi preamărire lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul său, Isus Cristos, care a biruit moartea şi ne-a adus învierea.

La încheierea timpului pascal, suntem invitaţi să ne deschidem inimile, pentru ca asemenea apostolilor adunaţi în Cenacol să-l primim pe Duhul Sfânt cu darurile sale.

Este greu să vorbim despre Duhul Sfânt. Nu ştim prea multe să spunem. Atunci când vorbim despre Dumnezeu Tatăl, ni se pare că putem să ne gândim la Dumnezeu, pornind de la imaginea şi ideea unui bun părinte.

Atunci când vorbim despre Isus Cristos, avem înaintea ochilor figura umană a lui, aşa cum reiese din sfintele Evanghelii. Dar pentru a vorbi despre Duhul Sfânt, ni se pare că ne lipsesc cuvintele potrivite; ne simţim constrânşi să ne amintim că nu putem avea pretenţia „să înţelegem” sau să ne reprezentăm într-un mod adecvat misterul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este un nume-imagine. „Duh” înseamnă: vânt, forţă puternică, liberă, imprevizibilă. De asemenea înseamnă respiraţie, suflu vital, principiu şi semn al vieţii.

„Sfânt” înseamnă divin, caracteristic lui Dumnezeu, care îi aparţine în sens propriu şi-i manifestă natura şi identitatea.

Duhul este „puterea” lui Dumnezeu prin care el sfinţeşte întregul univers (cf. Rugăciunea euharistică III). Este „energia” pe care o comunică Dumnezeu acelora pe care el îi alege pentru a-i face portavoce a cuvântului său şi instrumente ale acţiunii sale în lume.

Duhul este acela care îi face pe oameni capabili să vestească lucrările lui Dumnezeu şi să-şi îndeplinească misiunea primită de la Cristos, devenind purtători ai iertării lui Dumnezeu.
Duhul este acela care deschide mintea pentru a înţelege cuvântul lui Dumnezeu şi conduce la credinţă („Nimeni nu poate spune că Isus este Domnul, decât sub acţiunea Duhului Sfânt”).

Duhul este acela care prin Botez şi prin Mir face din toţi creştinii nişte „consacraţi” în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, distribuind fiecăruia daruri (carisme) şi puteri diferite, pentru ca fiecare să poată să-şi dea contribuţia la edificarea societăţii şi a Bisericii.

Duhul este acela care „ţine împreună” pe toţi credincioşii în Biserica „una, sfântă, catolică şi apostolică”, şi care trezeşte şi mişcă din ascuns orice autentică iniţiativă de pace, de reconciliere, de solidaritate, de fraternitate între oameni.

Duhul este acela care ne face „copii” ai lui Dumnezeu şi imagini ale lui Cristos şi oferă adevărul, pe buzele noastre, spre rugăciune („Tatăl nostru care eşti în ceruri…”).

Darul Duhului Sfânt este acela care constituie în noi, încă de pe acum, „germenul” învierii finale: „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi” (Rom 8,11).

Vino, Duhule Sfânt, pătrunde inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale!

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău