Eram în București, după vreo două săptămâni cu zile extrem de încărcate (simpozioane, colocvii, conferințe, lansări de carte, vernisaje etc.), și mai cu seamă cu seri lungi de stat la teatru, unde vedeam câte trei spectacole unul după celălalt, fiind și în juriul unui festival internațional (Festin pe Bulevard, de la Nottara), când am primit un telefon de la scriitorul Eugen Uricaru. Îmi spunea că, luni, pe 29 octombrie, Lemonade, filmul Ioanei, fiica lui, va fi prezentat în Bacău. Îmi făcusem planuri că, de cum am să ajung acasă, am să recuperez orele de somn și n-am să mai ies după-amiezile, fiindcă acumulasem o teribilă oboseală, dar n-am rezistat curiozității de a vedea filmul atât de bine primit, de multipremiat al Ioanei Uricaru. Ba chiar am avut energia de a mai da și sfoară în țară pe la câțiva prieteni și cunoscuți, anunțându-le evenimentul. Eugen îmi spusese că proiecția va fi la 18h, așa că am pornit, din timp, spre teatru, unde am văzut doar un afiș al filmului pe un geam, de la intrare, fără alte date, așa că aveam să aflu, de la agenția de bilete, că ora de începere era de fapt 19.00. Aș fi putut să mă mai odihnesc puțin, îmi zic, dar îmi trece instantaneu regretul, fiindcă îmi găsesc imediat o ocupație, după o tură prin centru cu un vechi amic, discutând despre excelenta ediție a Simpozionului Național de Estetică organizat de Centrul de Cultură „George Apostu”, la care eu nu am avut cum să particip. Am dat o raită prin luminosul și cochetul magazin dm, inaugurat chiar în acea seară în centrul Bacăului, mi-am făcut o idee, și am luat o conservă pentru drăgălașul meu mops și un suc vegan pentru mine, intrând apoi la film. Care nu s-a bucurat deloc de o bună mediatizare, eu nevăzând decât pe Facebook un scurt anunț. În fine, sala a fost cam golașă, erau, totuși, câțiva spectatori adulți, niște doamne și domni de la teatru, și un mic grup de liceeni cu profesoarele lor.
„Lemonade” m-a prins repede, și m-a derutat, la un moment dat. Filmul, care nu degeaba a luat Premiul pentru Cea mai bună regie la Sarajevo, dar și alte distincții importante, fiind invitat la festivaluri de pe trei continente, este bine făcut, strâns ținut în mână de către tânăra regizoare, co-autoare, totodată, a scenariului. Nu are o temă nouă, fiind vorba despre drama imigrării, dar și despre condiția femeii, are câteva accente teziste și unele scene lungite, cam exagerate (cum e cea a abuzului sexual din mașină), dar, în totalitate, este expresiv, direct ca un pumn în plex, și cu o tensiune remarcabilă. Aproape insuportabilă, de fapt, de unde și aprecierea lui drept un „thriller captivant”. Titlul, Lemonade (Luna de miere), care te duce cu gândul la albumul omonim lansat de Beyoncé, trimite, de fapt, la o cunoscută zicere: „Dacă viața îți dă lămâi, de ce nu faci din ele limonadă?” Dar îți amintește și de un proverb chinez, care aruncă această provocare: de ce să nu vezi o criză ca pe o nouă oportunitate? Din care poți, fiind curajos, asumându-ți riscuri, să câștigi și să mergi mai departe. Așa cum face personajul principal din film, Mara, o asistentă medicală plecată din România spre țara tuturor posibilităților, sedusă de visul american. Mara (interpretată admirabil de actrița Mălina Manovici, cu puține gesturi, în stil minimalist, dar cu multă sensibilitate, cu o combustie interioară puternică) traversează situații și stări aflate la limita suportabilității, făcându-te să crezi că va renunța și se va întoarce în țară. Dar nu, ea își dorește o viață mai bună pentru ea și, mai ales, pentru fiul ei, micuțul Dragoș (remarcabilă figură face băiatul Milan Hurduc, credibil în toate scenele). Așa că nu se va întoarce, înfrântă, în România, unde, se înțelege – din disperarea ei, din felul dârz în care înfruntă, într-o lume ostilă, spaime, umilințe, dezamăgiri, ținând cu dinții la demnitatea ei- totul e sumbru și fără perspectivă. Forța acestei femei plăcute la înfățișare, cu ochi mari și frumoși, în care se păstrează o expresie inocentă, curată, sinceră, stă tocmai în vulnerabilitatea, în fragilitatea ei. Spuneam că filmul m-a derutat un pic, l-am simțit cumva prea apăsat, prea întunecat, și mi s-a părut că finalul cade brusc, și că nu e clar, dar aici era schepsis-ul. E un final deschis (în apartamentul în care Mara face curat, la rugămintea unui avocat care o ajută să iasă din impas, există un balcon descoperit, care-l încântă pe Dragoș) luminos, încrezător. În mod cert, Ioana Uricaru este o regizoare de forță, cu o personalitate puternică, despre care vom mai auzi.
