Când a intrat tata într-o zi la mine în cameră, a rămas mut de uimire şi cu gâtul sucit, uitându-se la tavanul plin de poze color. Era isprava mea din noaptea care trecuse, în care am ales din colecţia de reviste ,,Cinema” cele mai frumoase postere. Nefiind câtuşi de puţin un tip conservator, un părinte sever, tata s-a amuzat şi m-a întrebat a câta toană sau pasiune e asta. Ştia de literatură, de dans, pictură, de teatru şi afla acum despre film. Grozav era că mă încuraja mereu să-mi descopăr şi să-mi cultiv noi pasiuni, să gândesc liber, să fac ce-mi place, ce mă făcea pe mine fericită.
Nu mi-a impus nimic şi nu s-a arătat deloc deranjat când, în timpul liceului, având o mulţime de preocupări extraşcolare, nu mai eram premianta de pe vremea gimnaziului. O constantă rămăsese, totuşi, notele mele mari la disciplinele umaniste, în schimb, situaţia la mate, fizică şi chimie era aproape dezastruoasă. Mă rog, exagerez un pic, recunoscând că de abia aşteptam să pot chiuli la una din orele nesuferite mie, ca să ajung la cinema. Plecam de la şcoală înainte de ultima oră, ca să prind, la ,,Muncitorul”, premiera cinematografică de luni, de la 14:00.
Aveam numai filme în cap, actori, scenarii, regie. Şi, la un moment dat, m-am apucat să-mi scriu impresiile, să încerc un fel de cronichete, desigur, fără mari pretenţii de cunoscător. Le ţineam pentru mine, dar odată am trimis una la revista ,,Cinema”, şi culmea, mi s-a răspuns. Eram în culmea fericirii, mă şi vedeam viitor critic de film, unul important, cum altfel?, pentru că în vremea visătoarei mele adolescenţe nu acceptam nimic în registrul minor, nimic obişnuit. Îmi doream numai lucruri extraordinare, ieşite din comun, aventuri existenţiale diverse şi neaparat intense. În fine, să revin la încântarea care m-a cuprins când Radu Cosaşu, care se ocupa de rubrica Poşta redacţiei la revista ,,Cinema” mi-a acordat atenţie, reproducând câteva fraze scrise de mine despre un film care mă tulburase atunci, „Anonimul veneţian”, o melodramă pe care acum nu aş mai suporta să o văd. Doar muzica superbă din pelicula respectivă o pot asculta oricând. Şi minunate rămân imaginile dintr-o melancolică Veneţie.
Aşa am aflat eu, prin anii `70, de gazetarul şi scriitorul Radu Cosaşu, pe numele lui real Oscar Rohrlich, născut în Bacău, sărbătorit la sfârșitul lui octombrie, la împlinirea vârstei de 90 de ani, în presa noastră culturală. După ce a fost un marginal în lumea literaturii şi şomer timp de mai mulţi ani, fiind dat afară de la ,,Scânteia Tineretului”, pentru că se declarase împotriva cenzurii, Cosaşu a ajuns un autor de primă mărime, cu un stil inconfundabil, în care şarja, paradoxul, autoironia cuceresc necondiţionat un cititor dedat la acest gen de delicii intelectuale. Are tabieturi, scrie de mână, numai cu creionul, și se declară un timid (n-am aflat și dacă se tratează cumva, ca personajul dintr-o cunoscută comedie franțuzească).
Autodenunțurile lui sunt savuroase, și îmi amintesc că într-unul din ele recunoaște că nu și-a spulberat toate copilăriile, odată ajuns la vârsta maturității. Expert în ,,mătuşologie” (povestirile despre mătuşile lui din Tel Aviv sunt formidabile!), mare iubitor de sport (şi acum scrie, regulat, la ,,Gazeta sporturilor”) , discuțiile despre acesta producându-i o mare bucurie, oricând, Cosașu a îmbogățit literatura română și a dăruit cititorilor câteva cărți de raftul întâi, și mă gândesc la cele șase volume din ,,Supraviețuiri”, la ,,Autodenunțuri și precizări”, la Anti -damblale” și altele, toate publicate într-o serie de autor la Polirom.
Iar omul, care spune despre sine că este cineva normal într-o lume anormală, e cuceritor prin inteligență, măsură, luciditate, prin formulările sale paradoxale, prin echilibru și calm surâzător. Calități garantate pentru o viață cât mai lungă.
În cadrul celor 42 de structuri Salvamont din România, activează un număr de circa 800 de salvatori montani atestaţi, dintre care peste 300 sunt salvatori montani angajaţi.
