Recenta premieră cu „Tiadora”, piesă care a luat Marele Premiu la Concursul de Dramaturgie din cadrul Bacău Fest – Monodrame, aduce în fața publicului un subiect de o gravitate extremă, sinuciderea unei femei, victimă a violenței domestice. Textul Mariei Manolescu Borșa este unul puternic, de intensitate dramatică, scris de o autoare de mare talent, cu o sensibilitate modernă, contradictorie, amestecând poezia, cu accente violente uneori, cu umorul negru, cu sarcasmul, caricatura și grotescul. Dramaturg de forță, dar și prozatoare cu un simț acut al observației, publicistă, activistă social, Maria Manolescu refuză rețetele și soluțiile convenționale, clișeele, preferând un stil frust, lipsit de podoabe, dar de mare impact emoțional.
Nimic nu este „căldicel” în ce scrie, textele ei având un conținut de dinamită care aruncă în aer conformismul, minciuna, prejudecățile, ipocrizia, lașitatea. O pasionează două mari subiecte, după cum mărturisește, iubirea și eșecul, dincolo de maniera dură, aspră, tăioasă, în care le tratează cel mai adesea, dincolo de curajul de a ataca teme incomode, ghicindu-se o acută sensibilitate. În „Tiadora”, ea povestește, într-un registru suprarealist, infernul trăit de o femeie bătută de soțul ei, timp de șapte ani, după care nu mai rezistă și se aruncă în gol, de la etajul opt. Eroina nu este o femeie simplă, dintre acelea care tac și îndură, rămânând victime pentru toată viața, din rușine, din frică sau pentru că nu pot trece peste niște tabuuri sociale. Este artistă, regizoare de film, prima și ultima ei creație numindu-se „Tiadora”, sunând, cu intenție de umor negru, telenovelistic.
Pentru că „povestea exemplară de iubire” pe care o visase şi i s-a părut că o trăiește, la început, idealistă fiind, s-a transformat într-un coșmar, bărbatul arătos, „puternic ca o stâncă”, de care s-a îndrăgostit pe stradă, la prima vedere, devenind un soț gelos, un agresor. Bărbatul acela chipeș, dar care a aruncat o flegmă pe jos, atunci când s-a intersectat cu el pe stradă. Semn al mojiciei, al unei vulgarități şi brutalităţi de structură, care avea să se revele mai târziu, când își altoia zdravăn nevasta, ca să nu se creadă mai deșteaptă și artistă, să nu cumva să ajungă celebră și să-l pună în situație de inferioritate. Un tip jalnic, meschin, josnic și laș, pentru că lovește pe cineva care nu poate să-i riposteze, o femeie, ființă mai slabă decât el. „Violență, târfa neputinței !” – cum spune un personaj din Shakespeare.
Tiadora joacă în filmul vieții ei, într-o proiecţie fantastică, retrospectivă, în tragicul ei zbor de la etajul opt, relatând și ce vede la fiecare etaj, prilej de a surprinde aspecte din existența altor personaje, vecini de bloc, pe unii privindu-i cu simpatie, pe alții caracterizându-i cu multă ironie, cu umor negru. Eliza Noemi Judeu este Tiadora în spectacolul băcăuan, interpretarea ei fiind una inteligentă, fin nuanțată, sensibilă, vibrantă. Actrița îşi absoarbe personajul, devenind chipul feminităţii ultragiate, şi face un fel de „cascadorie morală”, evoluând pe muchiile ascuțite ale unor teritorii în care se petrec situații terifiante. Ea ne convinge în fiecare moment de suferința femeii, de actele de cruzime psihică și fizică îndurate de-a lungul a șapte ani, Dar nu dintre aceia romantici, ca în comedia „Șapte ani de căsnicie” cu Marylin Monroe, din care este citată în spectacol imaginea-cult a divei sex simbol Marylin Monroe, cu rochia albă, vaporoasă, ridicată de aerul de la o gură de ventilație a metroului. Scenă pentru care Marylin a fost pălmuită de gelosul ei soț „faimosul baschetbalist Joe DiMaggio, după care a urmat divorțul lor. Regizorul Sorin Militaru a ales inspirat această reinterpretare a scenei, în care Eliza se transpune cu multă grație, având și ea o delicată rochie albă cu buline (creată de Corina Goranda), zburătăcită de un mic generator de aer plasat în scenă. Numai că aici nu este nicio conotaţie jucăușă și senzuală, ci semnul unui destin tragic, rochia femeii fiind ridicată de viteza prăbuşirii în gol. Moartea însemnând pentru ea singura salvare, eliberarea de durere, de umilinţă.
Condusă regizoral, cu rigoare, dar şi cu fineţe, de Sorin Militaru, care s-a concentrat pe această idee de eliberare a eroinei (a lucrat şi pe text, în acest sens, operând mici schimbări), „Tiadora”, este o montare complexă, de echipă, deși este o monodramă. Cu o scenografie esenţializată, cu stil, a lui Horațiu Mihaiu, cu doi actori tineri și talentați, care fac muzică live, Vlad Nicolici și Giuseppe Torboli, cu imagini de film de animație, datorate lui Bogdan Mihăilescu și cu un video concept semnat de Ovidiu Ungureanu, spectacolul arată bine, e viu, cu o idee bine pusă în valoare, cu o imagistică bogată, lucrat cu profesionalism, aşadar, de văzut!
