Noul meu prieten, Nietzsche, îmi spune că ,,lucrurile făcute din dragoste au loc întotdeauna dincolo de bine şi de rău”. Savurând recenta apariție editorială a universitarului Ștefan Munteanu – ,,Comentarii estetico-filosofice” (București, Editura Eikon, 2021) – am înțeles și mai profund virtuțile aforismului filosofului german. În ,,Dincolo de bine și de rău”, Nietzsche analizează, din punct de vedere psihologic, nevoile metafizice ale omului (nevoia de absolut, nevoia de identitate, nevoia de adevăr). Această sete de cunoaștere inundă fericit și cartea lui Ștefan Munteanu, cea despre care acesta spune că ,,este o sugestie de amiciție în relația dintre filosofie și estetică. O relație în care filosofia vine în întâmpinarea esteticii, iar estetica recunoaște rădăcinile comune”. Aș insera în această relație și etica, înțeleasă kantian (ca ,,filosofie a convingerii”) sau prin ochii lui Andrei Pleșu (,,Eticul e, fundamental, locuire”).
Opt comentarii seducătoare în care reperele sunt Eminescu, Karl Rosenkrantz, Brâncuși, Camil Petrescu, Liviu Rusu, Ștefan Lupașcu, Lucian Blaga, Ștefan Zeletin, George Apostu, o Addenda cu patru accente (Eminescu, Centrul de Cultură ,,George Apostu”, Dostoievski, Ion Fercu), precedate de un mărturisitor ,,Cuvânt înainte”, schițează cu tușe metafizice imperiul ideatic al volumului. Dezinvoltura comentariului critic, strunită de o impecabilă atitudine carteziană, ne oferă, uneori chiar și pe spații foarte mici, veritabile piruete ale esențelor. Ca în cazul lui Rosenkrantz (cel care ne spune că ,,Iadul nu este numai de natură religios-etică, ci și estetică. Noi ne aflăm în mijlocul răului și suferinței, dar și al urâtului”): ,,Urâtul (la Rosenkrantz; n. n., I. F.) se situează între frumos și comic.[…] Astfel comicul, deși fraternizează cu urâtul, până la urmă îl și purifică de elementele respingătoare”. Despre cel de care este îndrăgostit de-o viață notează conclusiv: ,,Angajat total să regândească ființa, Eminescu dezvoltă ontologia arheului (definit ca substanță imaterială) și oferă o explicație vie prin angajarea complementară a poeziei și filosofiei”. Un veritabil studiu, ,,Frământările eminescologice postdecembriste”, are chipul unei argumentate declarații eterne de dragoste (,,O dragoste care mă acaparează din ce în ce mai mult”). Studiu care trebuie corelat și cu însemnările din Addenda: ,,Ecouri eminesciene la Centrul de Cultură «George Apostu»”. Lui Brâncuși îi este înălțată o nouă statuie: ,,Sinteză armonioasă între intuiție și inițiere, între sensibilitatea deosebit de bogată a țăranului român și cugetul echilibrat al înțeleptului, opera lui Brâncuși este întemeiată pe constantele spiritualității românești: măsura și echilibrul, neostentația și liniștea interioară”.
Cu Ștefan Zeletin suntem invitați să descoperim sensul autentic al ființării, întrucât convingerea acestuia era faptul că ,,omul, înaintând pe calea rațională, a ajuns să disprețuiască natura, în loc să o iubească.[…]
Șansa care i-a rămas este să redescopere primatul sentimentelor, cu ajutorul filosofiei”, cea care este un veritabil ,,poem al sufletului omenesc”. Ștefan Lupașcu este lipit de inima artei/ artistului: ,,Potrivit logicii lupașciene, starea de criză este ambianța cea mai prielnică pentru artă […]. Ceea ce se așteptă de la artist este trezirea afectivității”. Estetica lui George Apostu are chipul firescului: ,,Dovedind naturalețe și simplitate, stăpânire de sine și înțelepciune, George Apostu nu se ambiționează să artificializeze, să impună forme străine materiei, ci, prin căutări spirituale, ajută lemnul, piatra sau marmura să-și reliefeze singure esența formelor și volumelor lor”. Camil Petrescu, spiritul care a ajutat și la ,,înțelegerea creației eminesciene”, este privit din perspectiva ,,complementarității filosofiei cu literatura” în opera sa, în vreme ce esteticianul Liviu Rusu este aplaudat pentru convingerea potrivit căreia ,,artistul își produce opera fiindcă simte nevoia de a clarifica o viziune asupra lumii”. Printre nuanțele pe care le trimite către cugetarea blagiană, și acest gând este foarte provocator:
,,Vorbind despre condiția filosofiei, înțeleasă ca modalitate generică de trezire a spiritului uman, Blaga se străduiește în permanență să-i sublinieze autonomia”.
Devenit, cu voia sa, solitarul cugetător de la Izvoare-Dumbrava Roșie – Neamț, Ștefan Munteanu ne trimite din încântătoarea sa sihăstrie metafizică – gestionată cu suflet de minunata soție și admirabilii săi feciori – vești despre sensurile vieții care merită mari împrieteniri, risipiri rare de suflet numai bune de oblojit rănile cele căutătoare de leac. Dacă ar fi să conchid (și) asupra discursului din acest volum, l-aș invita în dezbatere pe criticul și istoricul literar Constantin Călin: ,,Ștefan Munteanu nu-i doar profesor de filosofie, ci și un gânditor, om de reflecție, cu expresie concisă, condensată în picături cu gust […], subtil. Pe lângă claritate, ar fi de evidențiat calmul cugetării sale, din care iritarea e mereu alungată. E nuanțat și decis”.
Unii cred că Eminescu este centrul de gravitație al vieții lui Ștefan Munteanu. Eu cred altceva, atunci când îmi spune: ,,Am ajuns să înțeleg că viața nu trebuie numai trăită și muncită, ci mai trebuie și povestită, cu orice risc”. Ștefan Munteanu povestește mereu de-a toarta nu doar numai cu tragicul nostru poet, ci și cu toată istoria filosofiei lumii. În fața acestei evidențe am putea redefini istoria centrului gravitației ființării ștefanmuntenești. Am început cu Nietzsche și închei tot cu el. În ,,Fragmente postume, 1887, 1888”, gânditorul-,,dinamită” zice: ,,Cândva, ne vor fi necesare noi valori”. Ștefan Munteanu parcă mă tot întreabă, obsedant, și în acest volum: ,,Nu crezi că a sosit vremea unor noi valori?”…
