. interviu cu Doinița Ioneț, educator, romancier, poet, editor, cetățean european, membru al Uniunii Scriitorilor din România, stabilit în Italia.
– Pentru început, lămuritor pentru cititorii noștri ar fi să dăm filele vieții dumneavoastră înapoi și să le spunem cine este invitatul special al rubricii noastre Interviurile Deșteptării.
– Despre mine n-aș putea spune prea multe, poate pentru că mi-a plăcut întotdeauna ca faptele să vorbească în locul meu, chiar dacă acest lucru m-a împins uneori într-o zonă de “mister” în percepția celor pe lângă care, în drumurile mele, am trecut lăsând în urmă o undă de căldură umană, lumină, încredere, iubire și bucurie.
M-am născut pe Valea Trotușului, în satul Corbu, comuna Ștefan cel Mare, într-o familie de țărani răzeși și mă mândresc cu țărănia mea. Am primit o educație robustă, ca mai toate fetele de la țară, am urmat o școală bine structurată și organizată pe obiective precise și clare având profesori care mi-au devenit și modele în viață. După liceu și un eșec răsunător la Facultatea de Psihologie Filozofie, Iași, (prima picată, pe listă, o întreagă poveste, pe care am s-o scriu într-o bună zi), în aceeași zi am luat trenul și am „aterizat” în inima Bucureștiului, unde m-am angajat și calificat ca țesătoare la „Suveica”. Dacă m-aș fi întors acasă, într-un an de zile m-aș fi măritat, ori nu acesta era obiectivul meu. După un an de lucru în trei schimburi am luat un alt tren spre Bacău, la Institutul Pedagogic, unde aflasem că se înființase o secție „Institutori”. Am ales Școala Postliceală de educatoare la care am reușit cu bursă. Abia atunci mi-am anunțat părinții de decizia pe care o luasem. Apoi m-am căsătorit. După decesul soțului meu am urmat Facultatea de Drept și m-am laureat în științe juridice la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Am lucrat succesiv ca educatoare, învățătoare, profesoară, lector universitar (cadru didactic asociat), sunt doctorand în drept constituțional, cu teza deja elaborată, dar pe care nu cred că o voi mai susține: doctoratul a căzut în desuetudine, iar tema, pare că a devenit deja inaplicabilă. În paralel am lucrat ca editor, jurnalist, am continuat să scriu, să public și să mă bucur de tot ceea ce am putut să-mi ofer. Cred în rezultatele unei munci susținute și continui. Am acceptat orice provocare și mi-am asumat eșecurile. Am reușit să mă adaptez situațiilor ivite și să depășesc obstacolele având o voință și o atitudine asumată.
Am continuat să cred și să iubesc, chiar dacă de multe ori realitatea mi-a înșelat așteptările. Îmi asum condiția de a fi om, și, cum se spune: „nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”!
„Omenirea s-a cam îndepărtat de natură”
– Ne revedem, doamnă Ioneț, după doi ani, pandemia de Covid 19 a încremenit, pentru o perioadă destul de lungă, întreaga lume. Dvs., în Italia, noi, în România, am fost siderați și speriați de imaginile de la începutul pandemiei din unele localități din Italia. Cum a fost și cum este acum, când, se pare, că vine un alt val al virusului?
– Mă bucur de revederea cu dumneavoastră, cu prietenii și, trebuie să o spun, cu cititorii, dar nu în ultimul rând, mă bucur de revederea cu familia. Indiferent de distanța în timp, revederea este frumoasă, emoționantă și de cele mai multe ori plină de surprize, pentru că timpul și percepția lucrurilor și evenimentelor în spațiu, este de cele mai multe ori modificată de factori care funcționează independent și care nu depind de dorințele și intențiile noastre. Personal, această „pandemie” nu m-a speriat. Am încercat să privesc lucrurile de la distanță, detașat și să analizez faptele folosind argumente de logică simplă. Prima judecată de valoare a fost: natura nu este selectivă, și de aici au pornit alte întrebări, multe dintre ele, retorice. Am încercat să privesc lucrurile ca pe un „Spectacol al Vieții” în care „protagoniștii” – forme de viață primare, microscopice (virușii) și noi, oamenii-perfecțiunea Creației, sunt într-o ancestrală și continuă luptă pentru adaptare și supraviețuire: unde fiecare în parte „cucerește” alternativ spațiul vital al celuilalt: omul prin știință, virusul prin „mutați”… Nimic nou sub soare. Doar că, se pare, omenirea s-a cam îndepărtat de natură, din comoditate, împinsă tocmai de cuceririle tehnico-științifice folosite în exces și fără discernământ… Virușii, în schimb, nu! Omul a depus de bună voie „armele naturale”, pentru că nu a fost educat să știe că cel mai performant computer care a existat și va exista vreodată este propriul său creier! Deseori m-am întrebat: de ce nu se insistă pe dezvoltarea funcțiilor cognitive ale acestui „computer” perfect, dar se insistă pe „inteligența artificială”? Există o Creație perfectă, care este Omul, de ce nu o folosim la „capacitate ” maximă în avantajul umanității? Sunt pentru evoluția tehnicii până la limitele admise, dar nu într-atât încât să fie „ștearsă” din „computerul natural” inteligența naturală și să fie înlocuită cu „inteligența artificială”. Chiar termenul de „artificial” este relevant. În opinia mea, tot ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă este doar un TEST aplicat omului, după ce le-a pierdut pe toate celelalte dinainte… Se pare că și de data aceasta este pe cale de a pierde: din comoditate, care generează lipsa de atitudine și din lipsa de conştientizare care generează FRICĂ! Frica a fost și va rămâne cea mai comodă și teribilă ARMĂ care a existat și va exista vreodată! Diferența dintre om și virus este că natura nu cunoaște acest sentiment tocmai că nu a fost înzestrată cu acest „computer” și, deci, virusul nu poate fi „virusat”.
Despre acest subiect s-au scris și s-au spus multe: noi cum n-am fi în pas cu moda?
Cât despre „cel de-al patrulea val”? Este de-a dreptul ilar. Spuneam că natura nu este selectivă, dar, în același timp, este imprevizibilă. A prevede ceva ce depinde exclusiv de natură, este exact cum a-i anunța „timpul probabil”… Care poate fi…„gheață la mal…”
„Mentalitățile se schimbă foarte greu, comportamentul, în schimb e spontan și variabil”
– Se afirmă că lumea nu mai este cum a fost, că oamenii, comportamentele, mentalitățile, gândirea s-au schimbat. Adevăr sau teorie?
– Frumoasă întrebare! Între „adevăr” și „teorie” sunt opiniile personale ale fiecăruia dintre noi, pe care ar trebui să ni le facem și să ni le exprimăm după o îndelungată cercetare, luând în calcul și respectând opiniile celorlalți cu privire la același subiect. În opinia mea oamenii au rămas oameni: așa cum sunt. Nu s-au schimbat, doar că fiecare în parte a arătat ceea ce doar în situații de criză iese la iveală. În fața sentimentului de frică reacționezi în funcție de mai mulți factori care scot la iveală trăsături de caracter definitorii fiecărui individ în parte. Mentalitățile se schimbă foarte greu, după generații și generații; comportamentul, în schimb, e spontan și variabil în funcție de cultură, educație, experiență, structură fizică și psihică; caracter și atitudine, interese și obiective care ar trebui să fie clare, precise; informații corecte, asumate cu responsabilitate. Altfel, comportamentul omului devine manipulabil, ca și gândirea. Lumea nu mai este cum a fost și mâine nu va fi cum este astăzi: istoria este ciclică.
– Sunteți jurist, scriitor, poet, fin observator al realităților, cum s-a derulat viața dumneavoastră în această perioadă?
– Am citit foarte mult: „teorii” de toate tipurile, informații, dar și multe dezinformații: nimic nu este făcut la voia întâmplării: dacă îi permiți hoțului să intre în casa ta și te faci că nu vezi, să fii sigur că te va fura! Atunci vina nu mai este a lui, ci a ta, și ar fi onorabil să ți-o asumi. Am încercat să trec prin filtrul personalității mele cam tot ce s-a scris și s-a spus despre perioada pe care o traversăm: evit să folosesc termenul de „pandemie”. Am dorit să mă informez înainte de a-mi face o părere: natura nu este selectivă, în consecință omenirea ar trebui să nu renunțe la „armele” sale naturale. Din nefericire, în opinia mea, asistăm, la încercarea de a se induce în subconștientul individului, renunțarea „de bună voie”.
Am fost infectată: a fost o experiență despre care scriu acum – un roman-, sper să fie pe măsura experienței. După o tuse de peste șase luni, care s-a vindecat și am rămas fără sechele, am devenit imună. Dar ceea ce aș dori să subliniez, este că nu am cunoscut absolut deloc sentimentul de frică! În opinia mea, FRICA este factorul decisiv în orice demers licit, sau ilicit: poate deveni o armă redutabilă, sau un scut impenetrabil -lipsa ei. Permanent am avut încredere în procesele cognitive ale „computerului” meu natural și nu am permis să fie „virusat”. A avea o atitudine justă, în opinia mea, înseamnă a-ți asuma răspunderea și responsabilitatea față de tine și în raport cu toți ceilalți: de lângă tine sau de aiurea.
„Primești întotdeauna ceea ce dăruiești”
– Pentru câteva zile ați venit acasă, în Onești, și în Bacău. Cum ne-ați găsit? Cum ați găsit orașul, oamenii, rudele?
– Da…Onești: orașul trandafirilor și al adolescenței mele: l-am găsit verde, curat, cuminte, liniștit. Pentru că în tot ceea ce vedem este proiecția sinelui fiecăruia. Rudele, vecinii, oamenii, pe stradă și în instituțiile pe unde am intrat cu treburi, m-au privit și m-au primit cu zâmbete, cu surpriza revederii și cu bucurie. Primești întotdeauna ceea ce dăruiești. Se pare că se uită acest lucru. Dar cea mai mare surpriză pentru mine a fost Parcul Municipal, unde mi-am permis, pentru câteva minute bune, să trăiesc nostalgia copilăriei, și nu m-am sfiit absolut deloc să redevin copil, că deh! Una e să te simți copil și alta e să dai în mintea copiilor: oricum, a meritat! Îmi pare rău să spun, Bacăul mi s-a părut puțin cam…prăfuit. Aici și oamenii mi s-au părut mai triști, un pic nemulțumiți, și, trebuie să o spun cu durere, resemnați… Schimbarea este în mâinile lor, dar probabil nu conștientizează nimeni acest lucru. Resemnarea este un sentiment demobilizator.…Chiar dacă Parcul de lângă Catedrală a crescut frumos, oamenii par a trece pe lângă el fără să-l vadă, fără să-și facă timp pentru bucurii.
– La începutul anilor ’90 ați debutat cu succes în literatură, critica a primit bine cărțile dvs., fiind receptate mai ales de tineri, romanele fiind preponderent povești de dragoste, dar și, mai târziu, cu subiecte ce vizau dezrădăcinarea, tragedii și compromisuri. La un moment dat, numele dvs. s-a auzit tot mai rar, chiar dacă ați continuat să scrieți și să publicați. De ce Italia?
– O întrebare complexă, la care, vă promit că voi reveni într-o zi cu detalii. În opinia mea este o întrebare care cuprinde mai multe întrebări, și atunci? La care să răspund mai întâi? Da. La începutul anilor 90 am debutat în literatură și tot atunci, timid, apoi cu mai mult curaj, în jurnalistică: profit de această ocazie să mulțumesc DEȘTEPTĂRII pentru oportunitatea oferită și pentru disponibilitate. Mă onorează chiar să vă spun că în martie 1989 am depus la Editura „Ion Creangă” din București primul meu volum de povestiri „O vânătoare ciudată”, care a devenit „izvorul” volumului „Ușărnica”- „Șahrazada de pe Valea Trotușului”, cum o numește domnul profesor Petre Isachi, în generoasa prezentare din prefața volumului.
„Cartea descoperă (n. n. volumul UŞĂRNICA), un univers viu, atrăgător, de care iei cunoştinţă cu surprindere şi simpatie ca de o lume fabuloasă şi totuşi reală, ce te invită să o cunoşti. Este o literatură de calitate, fără nimic stânjenitor sau plictisitor, deşi cu un substrat educativ adânc. Nu mai vorbesc de limpezimea şi naturaleţea stilului, de unda de duioşie şi umor…”
academician Alexandru Piru, critic literar
Acum „Ușărnica” mea este în curs de traducere în limba italiană, în colaborare cu doamna Olga Del Marco. Romanul „Într-o singură noapte” este tradus în limba italiană de doamna Irina Niculescu și va apare la o editură ( îmi rezerv surpriza pentru când va fi în librării), cu titlul de „Sul cammino de-i ricordi” („Pe drumul amintirilor”), editura având dreptul să schimbe titlul de roman. La romanul „Floarea de colț” am primit un mare și important premiu, dar pe care l-am refuzat! Cine ar putea crede! Și din momentul acela, personal, n-am mai crezut în premii și alte distincții. Cele mai mari, importante și frumoase premii le-am primit de la cititori, iar premiul pe care mi l-am acordat, a fost: să tac și să fac! Acum romanul „Floarea de colț” este tradus în limba italiană, de domnișoara Sorina Simioniuc, cu titlul de „La stella alpina” și este la corectură. Volumul de versuri „Cântecul mării” , a fost tradus în limba italiană de domnul A.L. Cohal și a apărut la Editura „Angel’s”. Au fost organizate, apoi amânate, în ultimul moment, lansări de carte în frumoasele stațiuni de pe malul mării care înconjură Peninsula: Santa Margherita Ligure, Savona, Trapani, Castellamare del Golfo, și pe insula Pantelleria, apoi Milano, evenimente care se vor desfășura imediat ce va fi posibil. Și de unde, desigur, vă voi trimite imagini și impresii. Romanul „Amantele mele” este în curs de traducere în limba franceză.
Cât privește Italia? Nu a fost o alegere, a fost destin. Mulțumesc României pentru rădăcini, mulțumesc Italiei pentru „corolă”…Mulțumesc Europei pentru libertate, mulțumesc părinților pentru genă și educație, mulțumesc școlii pentru formare și profesorilor mei pentru exemplu și modele demne de urmat.
„Prospețimea se cunoaște după ochi”
– În ultimii ani, Guvernul Românei face eforturi pentru a atrage românii acasă. Cum este recepționat mesajul de românii din Italia? A crescut încrederea în administrația de la București, după ce partidele de dreapta au venit la putere?
– Nu mă erijez în purtătorul de cuvânt al românilor din Italia. Dar din ceea ce observ și aud în jurul meu, este ca piedica pusă la roata din spate a unei căruțe care a luat-o la vale. Și n-aș aprecia intențiile bune sau rele ale guvernelor care s-au succedat la putere, ci felul în care este transmis mesajul de la, și către cei interesați: multe lucruri ambigui care denotă superficialitate și induc neîncrederea; multe dezacorduri între fapte și vorbe…„promisiuni” fără acoperire în realitate: „peștele de la cap se împute”, și aș adăuga eu: prospețimea se cunoaște după ochi. Oamenii au început să „ proceseze” informațiile cu propriul lor ”computer”. E greu să mai cred că se vor mai lăsa „virusați”. Orice s-ar spune, puterea exemplului este hotărâtoare. Televizorul reprezintă „ochii” și ”urechile” unei națiuni…Și, din nefericire, sau poate că, din fericire, toată lumea se teme de șobolani.
– Sunteți angrenată în mai multe proiecte culturale, civice, literare, atât în Italia, cât și în România. Care vă sunt obiectivele, activitățile, cum reacționează românii din Diaspora?
– Despre unele activități v-am vorbit anterior. Despre altele prefer să tac până când se vor realiza: probabil că sunt făcută dintr-un „aluat” numit discreție. Colaborez cu Asociații ale românilor din mai multe zone ale Italiei. Îmi cunosc rolul și rostul. Și mi-l asum. Iubesc copiii, oamenii în general: iubesc, pur și simplu, cu prostie și sublim. La rândul lor mă iubesc văzând, probabil în mine, un prieten, un părinte. Îi înțeleg și îi respect. Sunt alături de ei atât și cum pot. De curând am fost onorată cu propunerea de a mă candida pe o listă de consilieri locali în orașul în care locuiesc, dar nu s-a putut, neavând, încă cetățenia italiană. În luna septembrie voi avea examen în vedere demersului de a obține cetățenie italiană. Am un proiect cultural româno-italian, despre care voi vorbi la momentul oportun. Și intenționez realizarea unei colaborări a Editurii Angel’s, cu o editură italiană. Printre altele am înțeles foarte bine oportunitatea de a fi cetățean european de naționalitate română. Am contacte cu o Asociație a românilor din Amsterdam, Olanda, spre care a plecat deja, „Ușărnica”, și cu Biblioteca românească din Bruxelles, unde deja cărțile mele sunt citite și, am fost informată, apreciate. Noi, românii, avem privilegiul de a face parte din marea comunitate europeană. Termenul de „comunitar” este des folosit in Italia ca de altfel în toată Europa, și care ar trebui să-l înlocuiască pe cel de „emigrant”. „Comunitarul”, indiferent de cetățenia țării a cărui cetățean este, are drepturi pe care un emigrant nu le are. Consider că se vorbește prea puțin și superficial despre acest lucru, și dacă este intenționat, atunci intenția nu poate fi decât una dolozivă.
„Sunt o persoană liberă să călătorească, să muncească și să aibă rezidență în orice țară din perimetrul UE”
– Mai este o soluție emigrarea?
– De fapt eu nu am înțeles de ce se mai folosește termenul de „emigrant”, în cazul nostru, al românilor? Aveai statutul de „emigrant” atunci când, deși european prin geografie și vocație, politic nu te puteai deplasa liber în spațiul geografic și cultural european. Mă surprinde să aud că acum când România este Stat Membru cu drepturi depline, face de fapt parte, deci, din UE, mai este folosită noțiunea de „emigrant”? Sau nu am înțeles eu bine mersul istoriei? În opinia mea, a fi „emigrant” este o stare de spirit. Totul se schimbă începând cu schimbarea fiecăruia în parte: poate fi o chestiune de percepție. Păstrând proporțiile politice, economice, de limbă și de mentalitate, un american care se deplasează din Florida în California, nu emigrează…Așa îndrăznesc să mă simt eu: o persoană liberă să călătorească, să muncească și să aibă rezidență în orice țară aș alege din perimetrul UE. Aș fi putut alege Franța, Spania, sau Ungaria, dar m-am îndrăgostit de Italia. Și mă bucur că mă pot întoarce oricând acasă, în România, de unde să plec acasă, în Italia. În opinia mea, aici cred că ar putea interveni factorul educațional.
… „ Pledoaria scriitoarei / – / pentru o lume morală este o excepţie astăzi când ne ameninţă primejdia desprinderii de spiritul matern al limbajului şi când opinia generală caută impulsul oricărei acţiuni umane, exclusiv în sfera sexuală, economică sau politică. Pierderea rădăcinilor pare să fie cel mai neliniştitor fenomen pe care-l trăieşte omul secolului XXI. Fuga de ţară (strămutarea) devine principiu de viaţă. Împotriva acestui modus vivendi, a receptivităţii crescânde la îndoctrinare, a ruperii de tradiţie şi a pierderii măsurii pledează Doina Ioneț.
prof. Petre Isachi, critic literar
– Să revenim la literatură. Sunteți membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cunoașteți situația scriitorului român, care, în cea mai mare parte, nu trăiește din scris. Care este statutul celor din Peninsulă?
– Da. Mă bucur de onoarea de a fi membră a Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1994. Aș dori să subliniez un lucru: în România, ca în toată lumea, sunt scriitori, și oameni care scriu cărți pe care și le editează în regim personal. În „Peninsulă” nu oricine primește statutul de scriitor. Scriitorul este respectat și recunoscut. Sunt în contact permanent cu viața literară și culturală din România, ca de altfel din Europa. Vă spuneam că e o chestiune de percepție: sunt cetățean european prin cetățenie și naționalitate română. Sunt liberă să trăiesc și să-mi desfășor activitatea în orice altă țară din Europa. Nu mă pot vedea în condiția de „emigrant”. Doar dacă aș pleca din România în Rusia, de exemplu, care nu este o țară europeană, deși geografic e cu „un picior” în Europa.
„Dacă accepți ceea ce ți se dă, ajungi în a te obișnui”
– Câțiva ani ați practicat și gazetăria, publicând în Deșteptarea, în alte reviste, eseuri, proză, opinii. Feedback-ul a fost pozitiv. Am înțeles că v-ați hotărât să continuați să comunicați cu publicul. Care va fi mesajul?
– Încredere! Muncă susținută! Entuziasm! Asumare! Respect de sine. Atitudine!
– O parte a presei, la noi, dar cred că și în Italia, a pierdut din consistență, credibilitate, chiar, alarmant, din adevăr, trendul fiind improvizația, scandalul, exacerbarea negativului. Aveți alternativă?
– Presa scrisă și nescrisă, aici, acolo și în toată lumea se adresează unui public. Dacă n-ar fi cerere, n-ar fi ofertă, nu-i așa? Și dacă accepți necondiționat „oferta” ea devine obsesivă, agresivă, nocivă din punct de vedere psihologic cu grave efecte în plan fizic și psihic. Nu am calitatea de a face judecăți de valoare cu privire la credibilitate. Aș putea, însă, să mă exprim în felul meu: dacă accepți ceea ce ți se dă, ajungi în a te obișnui. Și devii un „consumator fidel”. „Alternativa” ar fi: ATITUDINEA! Dar: Natura umană e perversă și crudă. Doar educația și cultura l-au făcut pe om, Om și pe pom, Pom!
– Vă mulțumesc. Deoarece au mai rămas multe „necunoscute”, dar și multe…promisiuni, putem, cred, să continuăm dialogul nostru peste nu mult timp.
Doina Ioneț (n. 09.03.1952, ) este o scriitoare română contemporană, cunoscută mai ales pentru romanele de dragoste. Doctorand în drept constituţional (după ani de exerciţiu ca educator, învăţător, profesor, din anul 2000 şi editor – Editura ANGEL’S – Bacău), a debutat în literatură cu volumul de povestiri O VÂNÂTOARE CIUDATĂ. Alte cărţi : UŞĂRNICA (povestiri pentru copii), FLOAREA DE COLŢ, TEIUL SĂLBATIC, ÎNTR-O SINGURĂ NOAPTE, DINCOLO DE ZÂMBET, DRUMUL SPERANŢEI, AMANTELE MELE (romane), PROCESUL, BLESTEMUL LUI ŞTEFAN (teatru), CÂNTECUL MĂRII (versuri).
