Cum se întâmplă să mă plictisesc repede, și asta nu e o calitate, știu, dar mă obosește să lupt împotriva firii mele, am nevoie mereu de lucruri noi, de stimulente pentru curiozitatea mea. Las, de pildă, o carte serioasă, pe care o citesc cu creionul în mână, dacă vreau să scriu despre ea, și fac o pauză, în care mă apuc să răsfoiesc reviste și ziare. Îmi iau o porție de râs parcurgând „Cațavencii” și, când mi-e dor de stilul lui Radu Cosașu, cu scântei de inteligență, ironie și bonomie ( pentru că nu e acru, resentimentar niciodată), îi caut rubrica din „Gazeta sporturilor”, unde găsesc admirabile pasaje, cum este acesta: „Și mi-am adus aminte de un superb film englez care se petrecea în plin război: într-un teatru, se juca Regele Lear, începeau să sune sirenele, nimeni nu pleca, actorii nu-l întrerupeau pe Shakespeare până la sfârșitul alarmei, când publicul se ridica din fotolii și începea să cânte „God save the king!”. Ei, da, cum Doamne să faci altfel când este vorba despre „divinul brit”, Marele Will, despre care regizorul vizionar Aureliu Manea (care a trecut ca un meteorit prin teatrul românesc al anilor ’70 din secolul trecut) spunea că a găsit toate cuvintele lumii. Și cu ele a spus toate marile povești pe care le știm din dramaturgia lui. Găsesc apoi, în altă tabletă a scriitorului mare iubitor de sport, câteva surprinzătoare rânduri despre „tandrețea campionilor”. Descrie schimbul de mesaje dintre doi faimoși golgeteri, Pele și Ronaldo, primul scriindu-i mult mai tânărului confrate: „Și eu te admir foarte mult, nu e un secret pentru nimeni. Felicitări că ai doborât recordul meu în jocuri oficiale și le însoțesc, în onoare ta, cu o fotografie împreună, cu multă tandrețe…” M-am mirat și eu, la fel ca Radu Cosașu, să descopăr acest cuvânt în vocabularul și în corespondența a doi fotbaliști, reținând fericita expresie din finalul articolului, „melancolia tandreții”. Sunt articole scrise excelent, cu o rafinată artă a cuvântului, cu subtilitate, ceea ce nu împiedică pe niște vajnici mioritici care le știu pe toate să se arunce în niște comentarii stupide, veninoase și vulgare, în care, nu numai că-l contrazic pe autor, dedându-se la o bășcălie de maidan, la insulte de stadion. Dar îi dau și lecții de gramatică. Insultele sunt de genul „moș”, „pix smochinit”, „ruginit”, „expirat”, dar sunt și trimiteri la seminția scriitorului, care este evreu. Mare plăcere au unii ipochimeni, să dea de pământ, să tăvălească pe alții, să o facă pe monitorii care-ți dau cu nuiaua peste degete. Salivează din abundență, ating culmi ale satisfacției când ies la atac, infestând o mulțime de site-uri cu dejecțiile lor de „avariați la mansardă”. O fac pe cunoscătorii în orice domeniu, nu le scapă nimic. Cătă dreptate avea Cehov când a scris că știu totul despre toate doar proștii și șarlatanii! Și e bine să-i lași așa, să nu le răspunzi că, altfel, te trezești cu prostul în discuție.
Triste și urâte vremuri trăim.
