Hublou / Sometimes

Țin minte o zi fierbinte de vară, în care aerul părea încremenit, iar cerul era înalt, sus de tot, încât totul părea imens, amețitor. Străbăteam, printr-o cărăruie, un lan de orz verzui-auriu, de pe lângă abator, și mă gândeam la o superbă secvență din filmul suedez „Elvira Madigan”, la fuga celor doi îndrăgostiți, pe muzica lui Mozart (andantele din Concertul nr. 21 pentru pian și orchestră).

Plecasem de la verișorul lui S., din cartierul CFR, și ne îndreptam spre casa mea. Ascultasem niște viniluri, pe Luis Armstrong, cu niște cântece sfâșietor de triste, negro spirituals, și fredonam chiar „Sometimes I feel like motherless child”, deși noi pluteam de fericire. Terminasem liceul și urma să ne luăm zborul de acasă, să ne trăim liberi dragostea. O iubire unică, imensă, care nu avea să se sfârșească decât odată cu dispariția noastră.

Altfel, ce rost ar mai fi avut? Fericiți sunt cei care pot să trăiască o astfel de iubire, pentru că asta e singura victorie posibilă asupra timpului- să rămâi curat, nealterat de viață, să nu te trădezi pe tine însuți, să nu-ți uiți idealurile din tinerețe. Eu nu le-am uitat și îmi amintesc, chiar în detaliu, multe perioade din viața mea, încercând să înțeleg sensul celor petrecute. Pentru că, de la distanță vezi mult mai bine, chiar dacă memoria e capricioasă și selectează după cum vrea ea fapte, împrejurări, trăiri, mai ales memoria afectivă. Sometimes, așadar, pe la sfârșit de septembrie, mă întorc în timp și-mi amintesc plecarea la București, în primul meu an de studenție, cu întreaga tevatură pentru găsirea unei camere la un cămin. Eram deja măritată, asta s-a petrecut foarte repede, în luna august, după ce, în iulie, luasem examenul de admitere, iar Suny, așa îi spuneam lui, cel însorit, cel vesel, de la sun-soare, s-a luptat eroic ca să obțină o repartiție într-un cămin de familiști, la Grozăvești.

A durat ceva timp, erau niște încuiați pe acolo, pe la decanat, capete pătrate, niște îmbâcsiți, fără pic de aer în creiere, care spuneau să stăm separat, eu la fete, el la băieți. Eram eu însămi teribil de mirată de noua mea stare civilă, așa se numește parcă. Eu visasem, dintotdeauna, să fiu liberă, să-mi trăiesc tinerețea din plin, într-o boemă artistică, să nu aud de constrângeri, de prejudecăți, să fac și mici nebunii, în fine, mă apucă disperarea când mă gândesc de câte lucruri am fost furată. Într-un timp în care trebuia să nu te abați de la morala comunistă, de la codul eticii și echității socialiste, niște bla-bla-uri sinistre, stupide, absurde. Iar tinerii de azi nici măcar nu prețuiesc ce au, nu știu ce-a fost atunci, nu-i interesează decât prezentul lor, istoria nu le spune nimic, cred că totul începe cu ei și că totul li se cuvine. Habar nu au ce însemna să trăiești într-un regim totalitar, care-ți reglementa până și viața sexuală, îți impunea câți copii să faci, etc.

Am urât toate astea și voiam să scap din lagărul socialist, cu orice preț. Eram în corespondență cu un francez, Pierre, pe care mi-l prezentase verișorul meu din București, Andi, un student la medicină cu multe înclinații artistice (desena minunat!) și cu lecturi multiple și diverse. Citea cărți serioase, tratate de medicină, dar nu-i lipsea niciodată ultimul număr din Paris Match, fiind la curent cu toate evenimentele de pe la curțile regale, cu nunta prințesei Diana, cu aventurile prințeselor Grimaldi, etc. Era cam închipuit Andi, un visător incurabil, un pic snob. Mama lui, tanti Adriana era născută la Paris, iar el era mereu cu gândul la Franța. Așa că i-ar fi plăcut teribil să mă vadă plecată acolo (măcar eu să mă salvez!), pentru că Pierre se îndrăgostise de mine (venea vara în România, și ne întâlneam, mergeam la bunicii mei la țară, cu o întregă gașcă de prieteni, ne duceam la mare, etc.), și mă ceruse în căsătorie.

Nu-mi spunea mai nimic tipul, nici nu arăta cine știe ce, doar capul era expresiv, interesant, dar era un băiat bun, sensibil, față de care nu simțeam însă decât un fel de amiciție. Gândul meu, de fapt, era să ajung la Paris, chiar printr-o căsătorie convențională, pe post de pașaport doar, pentru că acolo trăia verișoara tatei, Viky, fugită de mult din țară, o tipă frumoasă, supermondenă, fără copii, și cu un soț care câștiga foarte bine, așa încât își permiteau o viață de lux. Urmarea, data viitoare.

Alte articole