Hublou / O mică gimnastică

Cum de mult nu am mai avut o vacanță adevărată, cele câteva zile libere primite recent în dar mi-au prins teribil de bine. Am amânat din lucrurile pe care trebuia să le termin, chiar dacă știu cât mă apasă apoi sentimentul de vinovăție al „lecțiilor nefăcute” (n-am scăpat de el niciodată, fir-ar să fie), pentru a mă dedulci la fel și fel de trebușoare.

Mi-am scos toate lucrurile de vară, le-am cercetat, în fine, am ales ce vreau să port în următoarea perioadă, am mai dereticat și prin casă, mai mult pe la suprafață, că mă plictisesc repede de muncile casnice, și apoi m-am aruncat în pat, cu reviste, cărți în jurul meu și cu laptopul pe genunchi.

Am ascultat o mulțime de muzici, în primul rând, cu formații și soliști care-mi plăceau (și-mi plac și acum) în vremea adolescenței, și am văzut filme, unul după altul, până la sastiseală. M-am apucat pe urmă să-mi revăd carnetele de însemnări cu impresii diverse și note de lectură. Deschizând la întâmplare unul dintre caiete, dau peste un citat din Cioran despre caracteristicile poporului român, citat care mi-a produs întotdeauna o anumită iritare. Pentru că el sună așa: „Nu există popor care își recunoaște mai autentic slăbiciunile și care resimte o plăcere mai deosebită în a le admite cu orice ocazie. Românul își bate joc de condiția sa și se piede într-o autoderiziune facilă și sterilă”.



Un popor autoironic, așadar, care nu se iubește. Nu cred însă că suntem singurii care practică acest gen de neiubire, de pus cenușă în cap. Și găsesc în literatura absurdului multe exemple, dacă ar fi să mă gândesc numai la Kafka, și tot ar fi de ajuns. Nu mă atrage complacerea în derizoriu și mereu am avut tendința de a mă distanța de o astfel de atitudine, și de a mă revolta chiar. Am nevoie de lucruri care să mă fortifice interior, nu să mă surpe. Așa cum am nevoie de sentimentul de libertate, de apelul spre un orizont deschis. Spre altceva, proaspăt, fremătător, conținând promisiunea unei mult așteptate fericiri. Recitindu-l pe Cioran, dincolo de iritarea pe care mi-o stârnesc unele dintre judecățile sale, cred că au avut prefectă dreptate cei care au vorbit în cazul său despre o iubire contrariată. Una dintre cele mai dureroase, mai sfâșietoare forme ale iubirii. De care nu te poți distanța la modul ironic, deși ai vrea, și care continuă să te exaspereze, ținându-se scai de tine.

Pentru că vrei să înțelegi, pentru că îți mai faci iluzii că se poate schimba ceva dacă identifici sursa răului. Și, uneori, în numele acestei speranțe, atât de omenești, în fond, de schimbare, te poți revolta, poți deveni vehement chiar, strigând un adevăr inconfortabil, care-i deranjează pe mulți, îi scoate din zeama căldicică în care se scaldă. Faci asta fiindcă refuzi să te resemnezi, să te acomodezi cu inacceptabilul.

Nu se rezolvă nimic cu pasivitatea, cu renunțarea, cu bășcălia ieftină, cu lehamitea. Cu scepticismul, egoismul, cinismul. Nimeni nu trebuie să se lase manipulat, încălecat. Starea de veghe și cea de revoltă mi se par cele mai bune exerciții pentru a-ți păstra tinerețea interioară și demnitatea. Iar ele ar trebui să ne intre în reflex, ca o mică gimnastică, mentală, de data aceasta, din dimineața fiecărei zile.

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"