Deloc întâmplător, celebrăm adopția pe 2 iunie, imediat după ziua dedicată copiilor. Înfierea trebuie să se facă, întotdeauna, în interesul copilului. Așa spun legile și principiile morale.
Se întâmplă parțial așa deoarece adopția are loc prin decizia și acțiunile adulților care își doresc să aibă un copil. Nu copilul este cel care are inițiativa, chiar dacă micuțul și-ar dori o mamă sau o familie.
Suntem supuși normelor, fericirea noastră e modelată de norme și ne dorim să fim normali, să semănăm cu ceilalți, să fim în rândul lumii. Între altele, asta înseamnă ca, la maturitate, să ne căsătorim și să avem copii. Dacă ai înfiat un copil, ești normal dar nu pe deplin. De obicei, persoanele care adoptă un copil sunt compătimite, mai rar admirate.
Atitudinea are la bază poveștile auzite de-a lungul vieții despre eșecul relației înfiat-înfietori: cutare copil înfiat nu și-a iubit părinții, altul i-a părăsit la bătrânețe sau chiar i-a agresat. Ar trebui să ne întrebăm cine a provocat eșecul, nu să blamăm actul adopției.
Nu cumva părinții, cei care cred că fac o favoare copilului adoptându-l și cer recunoștință, răsplată, în loc să se bucure împreună cu el? Eu însămi am o problemă care nu știu de unde vine: mi se pare că răspunderea e mai mare când înfiezi un copil decât atunci când îl naști. Mă voi gândi la asta, bănuiesc cauza, dar nu sunt sigură. Sigură sunt de un lucru: poți iubi cu toată ființa ta un copil născut de altcineva dacă ești în stare să iubești.
Dacă poți dărui și primi dragoste. Cunosc părinți fericiți, dar și asistenți maternali fericiți, care îi iubesc pe micuții dați în grijă ca și cum ar fi ai lor, deși nu le-a fost ușor să-i crească, mulți având deficiențe sau boli grave. Și ei, și părinții adoptori care îl privesc pe copil ca pe un dar și îl apără ca pe o comoară merită toată admirația noastră.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
