De ce Doinița…

    …M-am născut a -IV- a fată din părinți – țărani răzeși – de pe Valea Trotușului. Îmi amintesc satul în care am copilărit; vecinii, verișorii, tovarășii de joacă; poznele pe care le făceam de dimineață până seara cutreierând lunca Trotușului și pădurea din coasta dealului fără să ne fie frică de nimeni și de nimic. Mâncam gorgoazele de cum ieșeau din floare fructele pe care le găseam pe jos fără să ne treacă prin minte să le spălăm; ne ștergeam nasul cu dosul palmei, sau cu mâneca; băteam ulițele satului mergând desculți cât era vara de lungă șchiopătând deseori ferind câte o trântitură din călcâi, sau de aiurea undeva pe talpa piciorului; ne întreceam în fluierat cu păsările cerului și cântam din frunză; oamenii lângă care am crescut; tradițiile și obiceiurile strămoșești care au stat la baza devenirii mele, ca Om!

    De copil mi se spunea Doina. Doar mama mă striga Doinuța. De ce Doinuța și nu Doinița, n-am întrebat-o, dar, peste ani, am înțeles că așa înțelegea ea să mă alinte, sau, poate, ea știa ceva ce eu, încă, nu știam.

    Apoi n-am mai întrebat de ce la catalog mă striga Doinița, dar tovarășa învățătoare continua să mă cheme Doina, ca toată lumea, până nu de mult, când am devenit conștientă că, de fapt, eu trăiam o altă Karmă și un alt Destin, ce părea a fi al altuia și nu al meu.
    Mai întâi am remarcat că tot ceea ce făceam, îmi reușea a doua oară; toate demersurile mele se rezolvau la a doua încercare; drumurile mi se întrerupeau și reîncepeau; prieteniile se reînchegau după o primă dispută zdravănă; toate raporturile interumane erau zădărnicite; părea că nimeni nu mă înțelege și nu reușeam să înțeleg pe nimeni; că sunt pedepsită și pentru faptul că respir, dar mai ales pentru că reușeam să înaintez rupând toate bețele care mi se puneau în roate: întreaga viață devenise pentru mine o continuă luptă. Dorințele nu mi se îndeplineau tocmai fiindcă nu mi le puteam exprima cu claritate, decât a doua oară, dar și atunci cu mare greutate.

    Toate astea m-au condus la o concluzie: că sunt altfel, diferită de ceilalți, cu alte cuvinte. Singurul lucru pe care îl mai puteam face era să mă adaptez și am început să fiu atentă la privirile celor cu care vorbeam. În scurt timp am învățat că ochii lor îmi comunicau altceva decât cuvintele rostite; că zâmbetul lor îmi dezvăluia umbrele ascunse ale gândurilor intime. Așa a reușit să tac, sa fac și am putut să merg mai departe, mereu mai sus și mai departe, ceea ce pe cei mai mulți i-a îndreptățit să mă considere ca fiind „un mister”.
    Până într-o noapte când mă trezesc în crucea nopții și, între somn și veghe, aud că mă strigă cineva: „Doinița…Eu sunt Doina. Tu ești Doinița. Dă-mi drumul! Trăiește viața ta!”
    Deși nu sunt „slabă de înger”, am rămas trează până dimineață. Credeam și nu credeam în mesaje dintr-o altă lume așa că încercam să găsesc o explicație rezonabilă la ceea ce auzisem. Mă tot întrebam: de ce Doinița, și nu Doina. Cine era de fapt Doina, dacă nu eu?! Pe cine auzisem între somn și veghe? Nu cumva vorbise o parte din mine ascunsă în subconștientul meu?

    Am lăsat să treacă un timp, apoi am început să caut, să întreb și am tot căutat până în ziua în care am întrebat-o pe mama de ce-mi spunea Doinuța și nu Doina. Desigur, nu-i puteam spune ce anume auzisem în crucea nopții, între somn și veghe.
    „ Tu ai avut o surioară. Era atât de frumoasă, că mereu m-am temut că am s-o pierd. De câte ori o priveam, mă uitam la ea ca la un înger. Era străvezie: pielea albă ca marmora, ochii albaștri ca seninul cerului, iar când zâmbea părea făcută din lumină. Nu împlinise un an când deja te grăbeai să vii pe lume și tare am fi vrut cu toții ca tu să fi fost băiat. Într-o dimineață de iarnă mă trezesc înspăimântată: în ferestre bătea Crivățul de la Răsărit. Din leagăn aud un scâncet slab. Când o iau în brațe o simt arzând ca un cărbune. Fetele (adică surorile mele mai mari) dormeau cu mama în casa bătrânească, în aceeași curte, dar mai sus, înspre livadă și acolo au rămas până după înmormântare ei, fiindcă meningita era o boală contagioasă.

    Când s-au întors acasă și au întrebat unde este Doina, așa o chemase pe surioara ta, eu le spuneam că a plecat la „Doamne-Doamne”, că acum este un îngeraș și că le privește de acolo, din cer. Erau prea mici să le fi spus că surioara lor murise de meningită și că plecase pentru totdeauna. La scurt timp ai venit pe lume și când fetele au intrat în casă și te-au văzut la pieptul meu au început să strige: „Doina, Doina, uite că s-a întors Doina…” L-am privit pe tatăl tău și am tăcut. El a fost de părere că, până vor mai crește, surioarele tale puteau crede că s-a întors Doina, și că singurul lucru care se mai putea face era să fii botezată cu numele de Doinița. Eu ți-am spus mereu Doinuța, dar ceilalți toți au continuat să-ți spună Doina…”
    După povestirea mamei n-am mai pus întrebări. Am rămas pe gânduri încercând să înțeleg.

    Și să cred!
    Să cred că eu, Doinița, trăisem Karma Doinei, care mă avertizase.
    Dar nu am luat atitudine imediat. Mult timp am oscilat între a cere să mi se spună Doinița, sau să las să mi se spună Doina. Îmi repugnă să dau explicații și de aceea de câte ori mă prezentam cu numele adevărat priveam atent în ochii oamenilor și nu-mi plăcea ceea ce vedeam.

    Apoi am decis să ignor zâmbetele malițioase.
    Sunt Doinița Ioneț, mă prezint, dar nici o dată nu mi-a trecut prin minte să spun că i-am redat surioarei mele, Doina, liniștea eternă.
    Acum îmi trăiesc viața. Mi-am luat Karma și Destinul înapoi. Am o atitudine pozitivă față de evenimentele care se petrec în jurul meu. Înțeleg și descifrez imediat mesajele subliminale; acord o importanță deosebită semnelor și simbolurilor.
    Trăiesc la o vibrație înaltă și dorințele mi se împlinesc tocmai fiindcă mi le exprim clar: sunt ale mele!
    Mi-a dispărut timiditatea; m-am vindecat de suspiciune și de îndoieli; am încredere în mine și în oameni.
    Istoria e ciclică: roata se învârte în jurul aceluiași butuc: important este doar, să mergi înainte!
    Eu sunt Doinița!

    Doinița Ioneț



    PUBLICITATE