Un prieten mintos, Alexandre Petrovic, medic (vezi Karl Popper ș.a., ,,Viitorul este deschis…”, Editura Trei, 1985, pag. 106), mi-a spus că după moartea pacienților se ajunge la o concluzie amară: ,,În 15 la sută din cazuri diagnosticul bolii este greșit, iar în 30 până la 40% din cazuri medicul nu a cunoscut înainte de autopsie cauza decesului”. În consecință, el sugerează că ,,ar trebui ca după decesul fiecărui bolnav în spital să se facă autopsie”.
Dar asta nu pentru a-l incrimina pe medic. Scopul este altul: să învățăm din greșeli. Vorbim despre greșelile cauzate de limitele firești ale nivelului actual al științei medicale (diagnosticare, aparatură, tratament…), de lipsa de experiență a unor medici etc. A ascunde greșelile este un păcat intelectual și moral.
Dar semnalul de alarmă tras de Petrovic nu vizează și cinismul medical sau indiferența. Cinismul și indiferența capătă chipul unui personaj monstruos care poate fi descris ca un ticălos al ființării: Teroristul Malpraxis. Când jurământul lui Hipocrat nu mai locuiește în ființa unui medic, legile care prețuiesc viața și drepturile omului trebuie să facă ordine în cronica destrămare a conștiinței responsabile.
Într-o interpretare lingvistică… strict mioritică, malpraxisul vizează doar actul medical. În jurisprudența anglo-saxonă, pe bună dreptate, ,,malpraxisul reprezintă un exemplu de neglijență sau incompetență din partea unui profesionist”, diferențiindu-se forme precum malpraxisul medical sau legal.
Noi avem malpraxis peste tot: de la politicianul care-și bate joc de țară și profesorul care doar plimbă catalogul între clasă și cancelarie, până la indivizii care au creat (nonșalant) un stat paralel. Malpraxisul medical capătă accente cronice mai ales în decorul toxic al unui stat în care malpraxisul a devenit regulă de viață în multe profesii.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
