Știi, Vladimire, probabil că mulți așteaptă să spun că te urăsc, dar eu nu pot urî. Am avut în coasta mea, ani de zile, și niște răgălii foarte toxice, dar nu le-am putut urî nici pe ele. Așa sunt construit eu.
Te-am văzut în pozele copilăriei și de atunci a început să-mi fie milă de tine; o milă ruptă din Sfântă Scriptură. Erai mereu în plan secund, frustrat, asediat de tristeți și umbre. Ca adolescent și tânăr, ai păstrat același chip, de ființă etcetera. Fă-ți un pic de timp și te uită la aceste poze… Apoi, brusc, aidoma unui altfel de Dinu Păturică de la noi, înotând în apele tulburi ale unei democrații romantico-gorbacioviste pe care aveai s-o suprimi, te-ai aruncat, răzbunându-te pe toate frustrările vieții, pe valul cel mare al puterii.
Trăiești ca un osândit, ca un ocnaș al lumii, Vladimire! Trăiești ca vai de tine prin buncăre de tot felul, prin palate blindate cu ziduri lipsite de suflet și încropite din cărămizi de ură, prin taigale în care animalele încă n-au aflat cine ești, prin mașini blindate amenințate de moarte, pitit prin sosii care se tem pentru viața lor, într-o lume în care nu te mai ating zgomotele omenești și nici trilul păsărilor… Te-am visat într-o noapte tristă, distribuit în rolul delirantului din ,,Toamna patriarhului”, drama lui Márquez. Te autoproclamaseși impostor pe viață, spuneai că nu mai poți ieși din buncăr întrucât ai o statură de uriaș (nu mai încapi pe uși), întrebai cât mai arată ceasul și ți se răspundea conform instrucțiunilor – ,,Cât porunciți dumneavoastră, domnule președinte etern!”–, cârpeai găinile năpârlite cu pene de păun, ca să le poți vinde ca păsări ale paradisului, citeai ziarul guvernamental apărut într-un singur exemplar de lux, cu știrile pe care le dictaseși cu o zi înainte și reciteai până la epuizare acel motto jurnalistic pe care-l zămisliseși cu drag: ,,Minciuna e mai comodă decât îndoiala, mai folositoare decât dragostea, mai trainică decât adevărul”…
Spune-mi, Vladimire, tu nu te simți trist din cauză că nu-ți mai poți vedea/ îmbrățișa/ săruta copii și nepoții, că nu-i mai poți măcar privi seara, înainte de culcare, că nu-i mai poți atinge cu o mângâiere? Nu te roade suferința știindu-i cum se ascund, ca niște proscriși, prin alte buncăre, prin țări în care sunt hăituiți, prin singurătăți în care țiuie toate pustietățile lumii? Nu te vizitează, din această cauză, niciun coșmar? Nu-ți vine câteodată să dai cu flit celor n cordoane absurde de securitate și să ieși urlând în Piața Roșie, strigând: ,,Vă implor! Lăsați-mă, mama dracului, măcar o secundă, să trăiesc aidoma unui om!”?
Cum poți trăi cu spaima că vei fi otrăvit sau trădat de prietenii pe care-i tot trimiți după gratii sau îi concediezi? Nu ți-e milă de tine, când realizezi că trăiești într-o închisoare dementă zămislită chiar de tine? Te studiază neurologii și psihiatri ca pe o anomalie, așa cum studiază entomologii gâzele toxice. Te-ai gândit că ai putea ajunge în insectarul infernal al speciei?
Mai spune-mi, Vladimire, când ți se raportează pe gaura cheii sau de la capătul celălalt al mesei (cea lungă cât o zi de război criminal…) câți copii a omorât armia ta, nu-ți vine niciodată să te faci prieten cu juvățul? Sau măcar ți-a trecut prin cap că ai putea redacta o cerere de cazare într-un buncăr-ospiciu? Ai devenit un jalnic locatar gol în buncăre și palate mobilate. Mai spune-mi, atunci când semnezi un ordin de ucidere a pruncilor, tu îndrăznești să te simți om? Ți-ai imaginat vreodată că ar putea fi și copiii/ nepoții tăi ținta unui dement? Nici măcar asta nu te mișcă?… Dar faptul că trimiți la moarte și adolescenți ruși nu te aruncă pe jarul zvârcolirilor?
Tu crezi că Rusia normală merită să roșească din cauza ta? Ești atât de nimic, încât zilele trecute l-am supărat și pe Dumnezeu. ,,Văzându-l rătăcit în specia mea pe Vladimir, cred că ai croit greșit Lumea, Doamne!” Asta i-am zis…
Îmi este tare milă de tine, Vladimire! Dar mila mea nu este acum una oarecare. Îmi pare rău că nu mai este mila aceea ruptă din Sfânta Scriptură, pe care o trimiteam către țâncul Vladimir. A căpătat chipul milei despre care vorbește prietenul meu Garabet Ibrăileanu: ,,Mila, când nu e însoțită de o iubire infinită, e mai ofensatoare decât disprețul”.
Suntem cam de aceeași vârstă, Vladimire, așa că ne vom vedea în curând, ca să-ți repet toate acestea și să-ți spun încă multe altele. Știu, eu sunt un păcătos, probabil că ne vom întâlni în Iad, ceea ce ar fi nedrept, comparându-ne păcatele. Motiv pentru care voi solicita o nouă audiență la Dumnezeu, ca să-i spun: ,,Ai croit rău și lumea asta, de Dincolo, cum îi spun cei vii, Doamne! Poate că nu e nedrept că eu am ajuns în Iad, dar nedrept este că și Vladimir a ajuns tot aici. Pentru ,,oameni” ca el, nu crezi că ar fi fost necesar ceva special, un Iad al Iadului, ceva mai sinistru decât Sinistrul?”
Vladimire, îmi este tare milă de tine… (Audiențe la Dumnezeu)
