În așteptarea Praznicului Înălțării, Biserica ne așterne înainte praguri de vedere și de înțelegere, spre a ne fortifica în convingerea faptului că nu suntem singuri în cotidianul care ni se prezintă a fi istoria mântuirii.
Suntem potriviți astăzi a simți atmosfera de sărbătoare închinată Sfinților Împărați Constantin și Elena. Tot un timp al Învierii! Pentru că întotdeauna unde există cucernicie şi dragoste de Dumnezeu împărăţia cea lumească slujeşte Împărăţiei celei Cereşti. Iar ei, sfinții, oameni ai dragostei şi ai iubirii, au făcut posibilă trăirea credinţei creștine în spaţiul public. Începând cu anul 313, prin toate măsurile legislative pe care le-au luat în favoarea creştinilor, nu au făcut altceva decât să deschidă uşa vestirii tainei Domnului. Creştinii și-au putut trăi credinţa în spaţiul public, au avut dreptul să îşi ridice biserici, să se roage, să nu se mai simtă prigoniţi şi discriminaţi. În slujbele Bisericii ni se prezintă convertirea Sfântului Constantin asemeni Sfântului Apostol Pavel. A văzut pe cer o lumină în formă de cruce și, în urma acestei vedenii, se converteşte punându-și semnul crucii pe toate steagurile de luptă…
Textul Evangheliei zilei (Ioan 9) ne prezintă și un orb din naștere ce devine pricină de întrebare pentru apostoli: ”Învățătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”. O curiozitate nelalocul ei, ce trădează o neînțelegere a libertății harului, care acordă sufletelor noastre roluri fundamentale în mântuirea celorlalți. Nu toate bolile sunt urmarea păcatelor ori dezechilibrelor măsurate uman. Pe Domnul Îl tulbură întrebarea și reacționează cu o minune. Printr-un act, care-I reconfirmă statutul de Creator, pecetluit cu scuipat, cam cât ar valora curiozitatea ucenicilor atinși de cinismul indiferenței celor din jur, Fiul face tină, amintind astfel că toți suntem pământ – oricât de mari și tari ne-am crede. El unge ochii orbului și-l trimite la scăldătoarea Siloamului, spre a se spăla. Formalitatea curățitoare aduce cu sine o fericită constatare. Cerșetorul își umple viața de lumină și-și strigă bucuria cu glas mare. Însă… minunea dezbină. Cel puțin aparent. Cârcotașii încep propriile analize și bârfesc miracolul. Dar și pe amărâtul scos la lumină. Omul este anchetat asupra Celui ce l-a vindecat și dat afară din templu. Peste cel care se revarsă miracolul vederii nu se revarsă și dragostea semenilor, bucuria lor de a-l vedea ”înviat”.
Este limpede de ce a venit Hristos în lume. Pentru a aprinde inimi. Și a privi spre cei care, potrivit modului lumii de a gândi minunea, nu au dreptul de a fi ”minunați” de Dumnezeu.
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
