Trăim într-o țară în care există, încă, „extravilanul”, teren cultivat cu porumb și grâu, livezi, pășuni pe care pasc animale, păduri în care cresc fructe sălbatice. Lipsește prosperitatea. Nu de tot.
Dacă facem, rapid, o clasificare observăm că există mari fermieri, foarte bogați, care exploatează mii de hectare, dar și țărani săraci și foarte săraci. Îmi crește inima la gândul că unii reușesc, dar bucuria piere când îmi amintesc cât de jos ajunge nivelul de trai în mediul rural.
În România sunt vreo patru milioane de gospodării țărănești mici, ale căror proprietari abia își pot hrăni copiii. Trăiesc decent, în satele noastre, doar cei care sunt și salariați, și țărani.
Ceilalți fie au plecat în străinătate, fie nu au reușit să plece și sunt salvați de ajutoarele sociale. Între cele două categorii se află agricultorii mijlocii, care au luat în arendă câteva sute de hectare și se străduiesc să reziste de la un an la altul, chinuiți de întrebări: Cum va fi vremea? Cum va merge piața cerealelor? Vor avea bani să înființeze, la toamnă, noile culturi? Din 2007, nu s-au întâmplat foarte multe lucruri bune, dar s-au întâmplat.
Câteva vizează sistemul de subvenționare a fermierilor, altele, legislația. Ultima veste bună pe care o dă ministerul, de exemplu, e că pentru terenurile agricole întreținute bine nu se va plăti impozit, iar pentru cele nelucrate se va dubla impozitul. Ce le lipsește agricultorilor din zonele cu tradiție, care cultivă de generații roșii și ardei, ca să prospere? O rețea care să asigure colectarea, depozitarea și desfacerea produselor.
Un sistem de irigații, care ar trebui considerat de interes național și refăcut de stat, o bancă agricolă care să-i ajute, nu să-i ducă în faliment, acces mai facil la fondurile europene, reguli care să încurajeze producția autohtonă. Iar pentru a coagula toate acestea într-o politică, un pic de patriotism.
