22 mai 2024
OpiniiRomâna pentru toțiReabilitarea diftongului? (IV)

Reabilitarea diftongului? (IV)

Foneticianul Mihai Eminescu (IV.1)

Posibilă erată culturală

În munca de informare e bine să nu te grăbeşti bucurându-te de prima consemnare a unui fapt îndelung căutat şi deci strict necesar. Regula din presă se aplică şi aici: asigură-ţi 2-3 surse centrate pe acelaşi subiect şi abia apoi dă verdictul care se impune.



Cercetând definiţiile şi contextele în care apare cuvântul diftong în cea mai importantă lucrare lexicografică, Dicţionarul Academiei (DA), am găsit şi o descriere a acestui fenomen fonetic semnată de poetul nostru naţional: „«Diftongul prezintă aşadar o unitate într-adevăr vie, născută din diferenţa a duor elemente vocalice» (M. Eminescu, O[pere], XIV, 292…)”. Graba, lipsa răbdării şi îndeosebi a metodei, însoţite de o doză suficientă de naivitate, conduc spre o singură concluzie: lui Mihai Eminescu îi aparţine definiţia diftongului, asociată cu un istoric al acestuia şi o analiză precisă.

 

Unde e greşeala şi cât de gravă e?

Un cercetător exigent consultă lucrarea citată pentru ca la rândul lui să poată face publică informaţia. Aşadar, avem la îndemână numărul volumului (XIV – dintre cele XVII din ediţia critică întemeiată de Perpessicius –, apărut la Editura Academiei R.S.R. în 1983) şi cel al paginii: 292. Aici găsim propoziţia respectivă, cu următoarea trimitere într-o notă de subsol: „Această frază este scrisă ulterior pe jumătatea din dreapta sus a filei şi intercalată la locul ei în text printr-un semn de trimitere”. Fiind o adăugire, se poate considera că autorul este Mihai Eminescu, deşi enunţul face parte dintr-o traducere a acestuia. Nu este singura interpretare realizată de poet, dar este discutabilă atribuirea citatului, care e o consecinţă a travaliului unui tălmăcitor.

 

Traducerile eminesciene, mărci ale aceleiaşi genialităţi

Volumul din seria „Opere” discutat aici este dedicat de editori „traducerilor filozofice, istorice şi ştiinţifice” realizate de poet şi este îngrijit de cunoscuţii eminescologi Petru Creţia (responsabilul filologic al întregii ediţii) şi Dimitrie Vatamaniuc. Primul, împreună cu Aurelia Creţia, a stabilit textele şi variantele, iar al doilea, cu colaborarea Ancăi Costa-Foru, a redactat comentariile şi notele de istorie literară. Pentru „Manualul de limbă paleoslavă. [Veche slavă bisericească]” al lui August Leskien, s-a apelat la contribuţia lui Gheorghe Mihăilă, istoric al limbii române, iar pentru „Gramatica limbii sanscrite” a lui Franz Bopp, la Amita Bhose, traducătoare indiană. Aceştia s-au ocupat atât de text, cât şi de comentariul respectiv la cele două traduceri eminesciene. Tomul are 1063 de pagini format A 4. Sunt incluse aici studiul introductiv (pp. 5-52) al lui Al. Oprea – directorul Muzeului Literaturii Române, sub a cărui egidă, împreună cu cea a Academiei R.S.R., a apărut seria –, lămuririle asupra editării traducerilor eminesciene (pp. 53-63) semnate de Petru Creţia şi comentariile (pp. 981-1037) editorilor.

 

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri