14 iunie 2024
OpiniiRomâna pentru toțiReabilitarea diftongului? (II)

Reabilitarea diftongului? (II)

Alte caracteristici

După repartizarea elementelor alcătuitoare, se recunosc două tipuri de diftongi (terminologia, simplificantă, ne aparţine):

  1. a) în cuvânt (/ai/, din „c[ai]”; /ei/, din „t[ei]”; /ăi/, din „t[ăi]nui” etc.; de evitat exemplificarea cu forma „tăiţei”: până în 2021, prin DOOM1,2, erau recunoscute variantele „tăieţei” şi „tăiţei”, dar DOOM3 nu admite decât forma „tăieţei”; de altfel, rostirea corectă, după IOOPv, este în hiat – /t[ă-i]-ţei/ –, şi nu în diftong – */t[ăi]-ţei/);
  2. b) între cuvinte (/ea/, din „t[e-a]nunţ”; /eo/, din „p[e-o] frunză”; /ia/, din „ş[i-a] venit” etc., care transcriu rostirea în tempo rapid; formele prime ilustrează tempoul lent, în hiat: „t[e a]nunţ”, „p[e o] frunză”, „ş[i a] venit” etc.).

Ce mai spune DOOM3



La secţiunea „Glosar de termeni lingvistici” (pp. 25-30), găsim definiţia diftongului, ca „secvenţă formată dintr-o vocală şi o semivocală pronunţate în aceeaşi silabă (inclusiv în fonetica sintactică, atunci când fac parte din cuvinte diferite, alăturate în lanţul vorbirii)”. Urmează descrierea celor două categorii de diftongi: ascendent şi respectiv descendent. Doar DOOM3 vorbeşte despre fonetica sintactică, numită şi sandhi, care presupune modificarea semnificativă a unui sunet aflat în contact cu un alt sunet, transferându-şi reciproc trăsăturile distinctive. De exemplu, o analiză atentă a pronunţării grupului de cuvinte „în Bacău” va duce la constatarea că nimeni nu rosteşte dentala /n/, pe care, sub influenţa consoanei bilabiale care urmează, /b/, o transformă în altă bilabială, /m/. Un auz interesat va recunoaşte lanţul fonetic /î[m]bacău/, şi nu /î[n]bacău/. Cred că fonetica sintactică nu este prezentă în cazul diftongului dintre cuvinte.

Similar se poate vorbi despre triftong în cuvânt (/le-[oai]-că/) sau între cuvinte (/n[e-au] dat/), precum şi despre hiat în cuvânt (/h[i-a]t/) sau între cuvinte (/p[e a]tunci/).

Eminescu şi diftongii

O probă de atenţie filologică poate fi următoarea:

Într-o cunoscută poezie (tipărită la 1 aprilie 1873), grupul de cuvinte floare albastră este scris cu cratimă (hiatul /e-a/ a devenit diftongul /ea/):

  1. a) în titlu şi în penultimul vers;
  2. b) doar în titlu;
  3. c) doar în penultimul vers;
  4. d) atât în titlu, cât şi în penultimul vers.

Răspunsul corect este c): „Floare-albastră, floare-albastră”. Cazul e o sursă de comentarii suplimentare, slujind ideea poetică.

O discuţie specială se poate organiza în jurul locuţiunii substantivale „aduceri aminte”, care în „Mai am un singur dor” apare cu cratimă („Cum n-oi mai fi pribeag/ De-atunci îmainte,/ M-or troieni cu drag/ Aduceri-aminte”), aşa cum s-a scris până în 2005, odată cu DOOM2. Acum avem de ales între tempo lent (cu hiat: /aducer[e a]minte/) şi tempo rapid (cu diftong: /aducer[e-a]minte/), cu eventuale consecinţe în semantică. De remarcat o interesantă transformare fonetică: i final (postconsonantic, asilabic, adică i ultrascurt; aşa-zisul i şoptit) din „aduceri aminte” devine i semivocalic în tempo rapid (/aduceri-aminte/).

 

 

 

 



spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri