De 100, de 200 de ani, poate chiar de mai mult, România are o problema pe care n-a reusit sa o rezolve. E vorba despre eterna “problema taraneasca”, despre faptul ca tara are o populatie rurala considerabila, populatie care reuseste cu greu sa se intretina. Dupa fiecare improprietarire guvernamentala, pamântul s-a farâmitat, impartit intre mostenitori iar taranii au ajuns sa se transforme intr-un soi de proletariat rural, la limita subzistentei.
Problema exista si nu este rezolvata. Culmea este ca acest proletariat rural reuseste, cumva sa reziste in ciuda incercarilor si mai si hraneste o buna parte din proletariatul urban, cu care traieste intr-o ciudata simbioza.
Aproape fiecare familie de la oras are niste rude la tara de la care mai primeste ceva alimente, cu care sa-si suplineasca necesarul zilnic. In schimb, rudele de la oras recicleaza catre mediul rural haine vechi, aparatura iesita din moda, mobilier si mai presteaza, uneori, zi-lumina de munca.
Echilibrul acesta extrem de fragil este amenintat, insa de sporul negativ care a lovit populatia rurala: oamenii au prostul obicei sa moara iar multi locuitori din zona rurala si-au incercat norocul in strainatate.
Mai nou, noua mosierime, care cumpara, pe preturi de nimic, pamânturile ramase fara lucratori poate insemna o amenintare pentru acest echilibru. Pentru ca taranilor, cu siguranta, mai bine nu le va fi, ramasi si fara pamânturi dar si fara posibilitatea sa mai lucreze ca argati, de vreme ce noii landlorzi prefera munca masinilor.
