Premieră la Teatrul Municipal Bacovia. Un spectacol plăcut și cuminte

„Steaua fără nume” este, fără nicio umbră de îndoială, una dintre acele piese de teatru care-ți atinge coarda sensibilă și te emoționează profund, trezindu-ți sentimente frumoase.

Pentru că e lirică, are poezie, romantism, duioșie, o umbră de tristețe, nostalgie, dar și umor, în fine, este un amestec extrem de bine dozat de elemente dramatice, o reușită deplină a genului.

Așa că alegerea repertorială a teatrului băcăuan este cât se poate de inspirată. Cel care semnează regia montării este Gheorghe Balint, el accentuând latura sentimentală a textului, relevându-i filonul poetic, într-o abordare cuminte, fără updatări forțate, fără modernisme gratuite.

Asta nu înseamnă însă că nu detectăm în spectacol și câteva ușoare săgeți ironice îndreptate spre realitate, fiindcă, totuși, teatrul este o artă vie, a prezentului. Recunoaștem tipul de șmecherie, de originală descurcăreală românească în comportamentul șefului de gară, de pildă, aroganța machistă a noilor îmbogățiți în felul în care este portretizat personajul Grig. În primele scene, cele din gară, sursa de umor este bogată și putea să fie mai bine exploatată scenic, mai inventiv, dar, în linii mari, Viorel Baltag (Șeful de gară), Ștefan Alexiu (Ichim), Ștefan Ionescu (Conductorul), Valentin Braniște (Țăranul) și Dragoș Stan (Pascu) își rezolvă corect partiturile. Viorel Baltag fredonează romanța cu „femeia, eterna poveste”, are aplomb și maleabilitate, jucând nuanțat trecerile de la bățoșenia de șef la slugărnicia în fața lui Grig, domnul de la oraș, sus-pus și cu bani.

În nota personajului este și Alina Simionescu (Eleva), proaspătă, cu mici îndrăzneli simpatice (abaterile de la regulamentul școlar) și aiureli candide. Domnișoara Cucu, apriga păzitoare a regulamentului de care aminteam și strașnică apărătoare a moralei, este întruchipată de Florina Găzdaru. Care nu o caricaturizează apăsat pe eterna domnișoară, ci o creionează doar în niște culori mai tari, mai pitorești. Domnișoara Cucu a ei este o femeie încă tânără, cochetă, drăguță, dar acrită de mediul crunt provincial în care trăiește, de lipsa de orizont al acelui loc uitat de lume. Toate elanurile ei frânte, toată tristețea strânsă, ratarea existenței ei de femeie transpar într-un moment foarte sensibil (care se reține din spectacol), cel în care îi spune Monei să plece.

Mona (Necunoscuta) care apare ca un meteor într-o prăpădită de haltă, are mister și o senzuală feminitate în conturul dat de Eliza Noemi Judeu. Mona ei are o rochie roșie, provocatoare (nu albă, cum e în text, sugerând o strălucire stelară), care contrastează cu aerul ei rătăcit, cu vocea mică, subțire, suavă, copilăroasă. Actrița joacă expresiv, inteligent, fin, redând convingător marea transformare petrecută înlăuntrul personajului. Mona se descoperă în adâncul ei și devine femeie (nu te naști femeie, ci devii, susține Simone de Beauvoir) din „animalul de lux”, anexa decorativă, întreținuta unui bogătaș, cum era. În spectacolul băcăuan, Grig este jucat cu exactă măsură, cu siguranță de sine și cinismul aferent de Florin Zăncescu, monden „fashionable”, cu un costum roșu vermillon. El este tipul la modă acum, rotofei și puriu, dar cu amantă foarte tânără. Pentru că poate!

Și am ajuns la visătorul profesor Miroiu, pasionatul de astronomie, care a descoperit o stea. Mi-a plăcut firescul și naturalețea lui Dumitru Rusu, timiditatea afișată, dar și nota de tandră masculinitate. El face o bună figură în rol și e foarte cald, atașant în scenele cu Mona, steaua lui dintr-o singură noapte, magică, de dragoste.
Completează o distribuție potrivită (un merit al regiei), Bogdan Buzdugan – Udrea, prietenul lui Miroiu și compozitorul cu un aer năuc, cu juvenile entuziasme, obsedat de simfonia lui și de cornul englez care-i lipsea.

„Steaua fără nume” este un spectacol lucrat cu atenție, cu meșteșug, plăcut, cuminte, dar nu mai mult. Are o scenografie cam prăfuită, banală, putea să fie mai stilizată, mai imaginativă, și un final care nu e de acolo. Cel în care Miroiu, înainte de a se afunda în prețiosul lui atlas (care a costat o avere!), aprinde o candelă. Nu i se potrivește personajului și, apoi, eu cred că trăirile religioase sunt ceva intim, care nu trebuie exhibat. Ceea ce se întâmplă prea des în lumea actuală, cea a spectacolului, unde e și multă ipocrizie.

Alte articole