Deunăzi mă uitam pe fereastră și, dacă nu aș fi avut în preajmă calendarul, aș fi jurat că ne pregătim de Slăvitul praznic al Nașterii Domnului. Totuși, atmosfera hibernală era brăzdată de verdele crud al copacilor și de mirosul acela de ”floare din zăpadă”, mireasmă ce te asigură că frigul e pe picior de plecare.
În mod aproape firesc atmosfera a stârnit ziceri de genul … „s-a întors și vremea, ca și lumea cu susul în jos, e cald la Crăciun și ninge la Paște”. De fapt uităm că ”Dumnezeu Drăguțul” ne mai predă o lecție: cu umor și gingășie ne avertizează că nu avem timp sau, mai bine spus, timpul vieții noastre aici are măsură și nu ne putem permite luxul de a ne relaxa; din contră, bine ar fi de am fi într-o continuă priveghere în raport cu existența celorlalți și a noastră. Astfel am conștientiza, din perspectiva veșniciei sufletului nostru, că nu e nici o problemă atunci când timpul galopează și o sărbătoare pare a fi lipită de următoarea… și tot așa…, am redescoperi în aceasta o liturghie cosmică, o trăire, ca în Sfânta Liturghie, a unei comuniuni împreunălucrătoare ce unește Cerul cu pământul și ridică sufletele de la pământ la cer, ca gest firesc de tandrețe părintească a Tatălui ceresc.
Revenind la perioada calendaristică și liturgică pe care o traversăm, după teoreticul post lung și aspru de 40 de zile, ca o încununare a acestuia, săptămâna patimilor, și mai apoi săptămâna Luminată, ne strecoară într-o atmosferă cu totul aparte, brodată pe rugăciune și înfrânare și jalonează nenumărate evenimente, concentrate într-un interval istoric restrâns care cuprinde temporal, și nu numai, întreaga existență a omenirii.
În fiecare zi din Săptămâna Mare ne reamintim și retrăim ultimele zile din viața Mântuitorului cu gândul că acestea vor fi și ultimele zile din viața noastră însoțită cu păcatul și cu speranța că Învierea lui Hristos înseamnă primul pas spre învierea noastră.
Luni, în Săptămâna Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vândut de frații săi cu treizeci de arginți. Iosif cel preafrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov– este preînchipuire a lui Hristos pentru că, asemenea lui, și Hristos a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul său cu treizeci de arginți și a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însuși, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără și ne hrănește cu pâine cerească .
Tot in aceasta zi se face pomenire și de smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod. E o pildă dată omului, din care trebuie să rețină că Dumnezeu este atât iubire cât și dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci va și pedepsi pe cei ce nu au rodit. Creștinul trebuie să dea și roade. Iar roadele sunt faptele, jertfele, lepădarea de sine, păzirea poruncilor, nevoința pentru dragoste.
”Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină și mă mântuiește”. (Condacul zilei)
Marți se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pildă care are menirea să ne țină trează datoria de a trăi permanent în Hristos. Mântuitorul a spus ucenicilor Săi această parabolă eshatologică, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie (adică păzind una dintre virtuți) să nu se îngrijească și de celelalte virtuți și mai ales de milostenie, prin care se vădește strălucirea fecioriei. Hristos, trebuie să Se regăsească în fiecare dintre noi în orice moment prin evlavia noastră însoțită de milostenie. Cu alte cuvinte, virtutea ca exponent al credinței are sens și valoare doar împreună cu milostenia ca exponent al faptei.
Pilda talanților, amintită și ea în marțea patimilor, o completează pe cea a fecioarelor: calitățile noastre primite sub forma talentului (înclinație naturală spre o artă sau o meserie) sau a virtuții (lucrare permanentă și statornică de a dezvolta un aspect moral pozitiv din viața noastră) trebuie valorificate prin așezarea lor în contextul vieții noastre în societate și nu izolate, ascunse, nefructificate.
Miercuri în Săptămâna Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinței și îndreptării omului păcătos. A făcut ceea ce doreau să facă femeile mironosițe după înmormântarea Mântuitorului. A anticipat înmormântarea lui Hristos și pregătirea Lui cu miresme, „aducând mir de mult preț”. A fost mistuită de dorința de a i se dezlega păcatele: „Dezleagă-mi păcatele mele, așa cum eu mi-am dezlegat părul”.
Este ziua în care se săvârșește ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare, o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește. Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa (care spală picioarele Mântuitorului cu lacrimile ei, le șterge cu părul capului și apoi le unge cu mir de mare preț) – ucenicul Iuda (care judecă gestul femeii păcătoase din perspectiva ”risipei făcute” prin utilizarea mirului), este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână. Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc., este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia.
Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul. Pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare deoarece păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor care, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.
Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viața Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie; Cina cea de Taină la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii; rugăciunea arhierească și începutul patimilor prin vinderea Domnului.
Gestul spălării picioarelor ucenicilor accentuează conceptul de ”șef” în creștinism și subliniază o adâncă taină, pe care ucenicii au slujit-o, fără să-și dea seama: Domnul venise pentru a spăla pe toți oamenii de întinăciunea păcatului, iar El, Curăția, Sfințenia desăvârșită, nu avea nevoie de spălare. Omenirea însă, fără de spălarea Lui nu putea avea parte de Dânsul: „Dacă nu te spăl, îi zice lui Petru, nu ai parte de Mine!” Lecția cea mare de smerenie pe care ne-a dat-o Domnul spălând picioarele ucenicilor, lecția slujirii aproapelui, „taina fratelui”, „am venit ca să slujesc”. Au trecut aproape două mii de ani și abia acum creștinătatea pare că începe să o învețe!
La Cină, deja încep Sfintele Patimi: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi…; beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi și pentru mulți…”. Acum începe trupul să se frângă și sângele să se verse și nu va conteni până la sfârșitul veacurilor: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea!”. În Sfânta Împărtășanie Hristos este cu totul ascuns; ia chipul pâinii și al vinului, ca să ni se poată dărui întreg de-a pururi, fără împiedicare, „pentru iertarea păcatelor și pentru viața de veci”. Sfânta Împărtășanie seamănă în trupul cel stricăcios sămânța învierii, arvuna vieții veșnice, „leacul nemuririi”, după cuvântul Părinților, căci ne încredințează Domnul: „cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).
Al treilea moment din Joia Mare îl constituie rugăciunea Mântuitorului Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, nu departe de Templu, un moment încărcat de o imensă suferință și de extraordinarul curaj al supunerii. Ne vorbește Evanghelistul Luca despre acest moment: ”a ajuns într-un chin de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”. Împotriva dorințelor naturale și umane (”de este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta”), ascultarea și supunerea Lui au fost depline pentru că singura modalitate de a mântui lumea din păcat a fost aceea a unei jertfe perfecte – cel fără de păcat, Dumnezeu și om desăvârșit. Prin puterea rugăciunii depășește zbuciumul firii Sale umane și se supune de bună voie morții pe care nu o merită.
Al patrulea moment al zilei, este arestarea Sa, prin aceasta făcându-se începutul pătimirilor lui Hristos. Ca o concluzie sau o încununare a întregii zile, după ce a săvârșit Cina cea de Taină, Mântuitorul le dă ucenicilor o nouă poruncă: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii fată de alții.” Nu întâmplător în fața Sfântului Potir, noi spunem Mântuitorului: „Nu-ți voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmașilor Tăi; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ție: Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta”.
În cadrul Deniei celor 12 Evanghelii pericopele evanghelice citite amintesc ultimele învățături ale Mântuitorului către ucenici, precum și înainte-vestirea Patimilor Sale, rugăciunea pe care o face Hristos și Noul Legământ, iar pentru a ne reaminti de toate acestea, seara, se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.
În Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, înfricoșătoarele și mântuitoarele Patimi ale Mântuitorului și de mărturisirea tâlharului celui recunoscător care a dobândit raiul. Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare și înfricoșătoare. Sfinte pentru că Cel ce suferă este Fiul lui Dumnezeu, mântuitoare pentru că Cel ce pătimește nu este un simplu om și înfricoșătoare căci toată făptura s-a schimbat la răstignirea lui Hristos: „Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat și mulți din morminte au înviat”. Sau altfel spus: Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoșat decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi.
Când ne gândim la această zi avem în minte în primul rând imaginea crucii. Dar noi creștinii nu vedem crucea și atât. Noi îl vedem totdeauna și pe Hristos cel răstignit pe cruce, ceea ce înseamnă că permanent conștientizăm adâncul fără de margini al suferinței și umilinței pe care le presupune jertfa de bună voie a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Înțelegem că prin această supremă îmbrățișare a întregii lumi ”Adam cel nou” răscumpără prin moarte păcatul strămoșesc și, după cum prin Eva intră păcatul în lume, la plinirea vremii printr-o fiică a Evei, Sfânta Fecioară Maria, cerul și pământul se unesc prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. După ce în Adam tot neamul omenesc a păcătuit, prin Hristos și Jertfa Sa Întreaga omenire recapătă posibilitatea mântuirii, a viețuirii în Împărăția lui Dumnezeu.
Crucea a devenit altarul de jertfă pe care Mântuitorul S-a jertfit pentru răscumpărarea neamului omenesc, semn al biruinței lui Hristos asupra morții. Momentul răstignirii devine momentul întemeierii în chip nevăzut a Bisericii ”pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea”, aceasta fiind inaugurată în chip văzut la Pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Apostolii Mântuitorului Hristos.
Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales își pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare și necredință față de Dumnezeu; Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției, moștenește iadul pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se leapădă de Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și numai cu amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de umilința și căința ei; tâlharul cel ucigaș intră primul în Rai prin smerenie și credință.
Toate aceste răsturnări ne umplu de cutremur și de nădejde totodată. Faptele noastre, deși trebuitoare și de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea și pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, greu vindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai „prin rana Lui noi toți ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-și recunoască măsura neputinței sale și cu inimă smerită să se atârne cu credință tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea: „Pomenește-mă Doamne…” și va auzi ca tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.
În dimineața acestei zile, în cadrul slujbei Vecerniei, este scos și așezat în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf (o pânză pe care este reprezentată scena punerii în mormânt a Mântuitorului nostru Iisus Hristos). În acest fel seara, la Denia Prohodului cu toții participăm la îngroparea lui Hristos și prin aceasta avem prilej ca individual să ne îngropăm păcatele noastre pentru a putea fi capabili să participăm împreună cu Hristos la Învierea cea mântuitoare.
În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea lui Hristos cu trupul și pogorârea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricăciune la viața veșnică pe cei din veac adormiți.
Ziua ”șederii în mormânt” este zi de deplină tristețe și liniște, nici clopotul nu se aude, întreaga făptură plânge și nădăjduiește, plânge păcatul și neputința noastră și nădăjduiește la Învierea izvorâtă din dragostea nemăsurată a Sfintei Treimi pentru întreaga făptură.
În Săptămâna Mare suntem chemați să trăim un prezent care se pleacă spre viitor dar, oricât am vrea să fim ancorați în comunitatea religioasă din care afirmăm că facem parte sau în spațiul socio-cultural din care ne tragem seva trăirilor noastre, vom fi în permanență înclinați spre o raportare strict personală la fapte și evenimente (ceea ce dă valoare existenței noastre), conectarea extrasenzorială, duhovnicească, fiind cu anevoie de realizat din pricina rațiunii. De aceea ancora existenței noastre este credința. Prin credința în Dumnezeu Unul în Ființă și Întreit în Persoane – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – dobândim dragostea, prin credința în Hristos cel Înviat dobândim nădejdea, iar prin credință, nădejde și dragoste dobândim mântuirea.
Pr. Ioan Deacu
