„Atât există pe lume cât se poate aminti”
G. Călinescu
Concepția istorică a lui Vasile Pârvan a fost puternic marcată de studiile postuniversitare realizate în spațiul german, ca urmare a bursei de cercetare-formare oferită de Universitatea din București, din fondul Hillel. Astfel, după depunerea jurământului la numirea în funcția de profesor de latină al Liceului „Ferdinand I” din Bacău (5 septembrie 1905), Pârvan pleacă într-un intens stagiu de studii, urmând cursurile a trei universități – Jena, Berlin și Breslau – și având deseori probleme materiale și de sănătate (1905-1908). La Jena, Pârvan a ajuns în urma recomandărilor lui N. Iorga și Alexandru Sturdza; tot aici, și-a concentrat atenția asupra studiului istoriei antice, domeniu în care, cu timpul, a căpătat o extrem de vastă competență.
La finalul acestui stagiu teutonic, în anul 1908, a reușit să obțină titlul de Doctor cum laude al Universității din Breslau, cu lucrarea „Naționalitatea negustorilor din Imperiul Roman” sub coordonarea profesorului Conrad Cichorius. Lucrarea, care a fost publicată în limba germană în anul 1910, este și astăzi una de referință, fiind considerată de către specialiști drept unul dintre cele mai bune studii despre dezvoltarea comerțului în Antichitatea clasică. În acea perioadă, Pârvan a căpătat în rândul colegilor germani reputația unui foarte bun cercetător, aceștia numindu-l „micul Mommsen”, fapt care – ținând seama de faptul că „marele” Theodor Mommsen fusese distins în anul 1902 cu premiul Nobel pentru monumentala „Istorie a Romei Antice”, în opt volume – sugera aria de interes istoric pentru Pârvan.
În mediul universitar german, Pârvan a intrat în contact cu ideile și concepțiile de avangardă ale științei și filozofiei europene, cariera lui științifică fiind puternic influențată de conceptele umaniste deprinse aici, fapt care-l va preschimba după întoarcerea sa acasă într-un adevărat reper al culturii românești, în materie de istorie și filosofie.
Pentru a-și completa și actualiza metoda și tehnicile de cercetare arheologică, Vasile Pârvan a mers apoi în Anglia, Franţa şi Italia, zăbovind în peninsula Apeninică timp de patru luni, perioadă în care a vizitat Florenţa, Neapole, Herculanum, Pompei, Capri, Paestum și Roma, acolo unde a asistat la săpăturile care se efectuau în Forul Roman și pe colina Palatin – prima locuită și cea mai încărcată de istorie dintre toate cele șapte coline din Roma.
În anul 1909 a fost numit profesor suplinitor la Catedra de Istorie veche, epigrafie și antichități greco-romane a Universităţii din Bucureşti, rămasă vacantă în urma decesului profesorului Grigore Tocilescu, fiind titularizat pe post în anul 1913. Tot în anul 1913 a devenit, la numai 30 de ani, membru titular al Academiei Române (18 mai 1913) – după ce a lucrat ca funcționar la Secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (1903) și a trecut prin etapa de membru corespondent al celui mai prestigios for științific din România (1911-1913). Ulterior, deși încă foarte tânăr, Vasile Pârvan a fost ales vicepreședinte al Academiei Române (1920-1923) și secretar general (1923-1927).
În anul 1919, numit profesor de istorie antică și la Universitatea din Cluj-Napoca, Pârvan a rostit în fața studenților prelegerea intitulată „Datoria vieții noastre”, militând atât pentru impunerea unui model de intelectual integru, de înaltă noblețe morală, în numele unei „confraternități universale”, dar și pentru „spiritualizarea vieții marelui organism politic și cultural-creator care este Națiunea.” S-a implicat activ în organizarea Universității „Dacia Superioară Ferdinand I” din Cluj-Napoca, cu precădere a Facultăţii de Litere și Filosofie, care includea secţia de Istorie – pentru care a propus înfiinţarea a nouă catedre – și a ajutat la crearea unor institute de cercetare și a Muzeului de Arheologie – Vasile Pârvan este membru fondator al Institutului de Antichități din Cluj-Napoca (1919).
Prin prelegerile sale a exercitat în epocă o mare atracție asupra intelectualității tinere, creând totodată o școală istorică proprie cu discipoli iluștri; a avut o consistentă contribuție la formarea istoricilor Hortensia Dumitrescu, Vladimir Dumitrescu, Ecaterina Dunăreanu Vulpe, Ion Nestor, Dionisie M. Pippidi, Dorin Popescu, Gheorghe Ștefan, Radu Vulpe, istorici și arheologi de mare anvergură intelectuală, care i-au dus mai departe activitatea.
În cursul întregii sale activități științifice, Pârvan s-a implicat în mod activ în crearea unei școli naționale de arheologie precum și în formarea unei generații întregi de specialiști, ucenicii săi marcând, în mod fundamental, evoluția ulterioară a acestei științe aplicate. În acord cu această preocupare, Pârvan a organizat „Școala română din Roma” și a coordonat aici apariția revistelor anuale „Dacia”, „Ephemeris Dacoromana” și „Diplomatarium Italicum”, editate chiar de el. Vasile Pârvan este unul dintre fondatorii Institutului de studii sud-est europene, în anul 1913. A condus, în calitate de director, Școala română din Roma (1921-1927) și Muzeul Național de Antichități din București (1910-1927).
Vasile Pârvan este cel care a înființat în anul 1911 Muzeul de Istorie naţională și Arheologie din Constanța și cel care a avut un rol crucial în salvarea muzeelor devastate de trupele germano-bulgare în timpul Primului Război Mondial – printre altele, Pârvan a coordonat, în anul 1918, activitatea de recuperare a monumentelor confiscate de trupele bulgare. A fost membru al unor prestigioase organisme științifice naționale și internaționale: Comisiunea monumentelor istorice (din 1913), Institutul arheologic german (din 1913), Pontifica Academia Romana di Arheologia, Reale Societa Romana di Storia Patria (din 1924), Academia Lincei din Roma (1927). Din anul 1926 a fost professeur agrégé la Sorbona și membru fondator al Comitetului Internațional al Științelor Istorice (Geneva).
„Deosebirea esențială între istorie și celelalte atitudini creatoare ale omului stă în însuși izvorul de inspirație și materialul de prelucrare al ei. În vreme ce pentru artă ori știință natura e obiectul și ținta supremă a prelucrării creatoare, pentru istorie cultura e singurul obiect posibil. Căci numai unde începe cultura, adică manifestarea reformatoare umană în mediul natural cosmic, numai acolo începe istoria”.
Vasile Pârvan, 1919 – „Datoria vieții noastre”
