Interviu cu Laura Damian, presedinte al Asociatiei Nevazatorilor, Filiala Bacau
– Doamna Damian, traim intr-o perioada extrem de dificila, bantuita de crize, de nesiguranta. Este lumea mai frumoasa, mai linistita pentru un nevazator?
– La ce se aude in jurul nostru, eu ca nevazatoare de 25 de ani, daca maine as putea sa vad, nu mi-as dori. Poate sunt eu mai pesimista. Simt trepidatiile, nesiguranta, rautatile, zbuciumul din jurul meu. “Vad” ca nu ne merge bine. La toti, nu numai noua. Se spune ca cel mai mare blestem este sa nu vezi, insa eu nu as spune asa. Eu spun ca cel mai greu este sa nu ai maini sau picioare. La ce m-ar ajuta vederea daca nu am mainile si picioarele. Vedeti ca eu am abilitatea de a folosi telefonul, reportofonul, ma deplasez, scriu in sistemul Braille, care este o arta, folosesc calculatorul, ma imbrac, fac mancare, spal, calc, ud florile, ies la plimbare. Par un om normal. Va mirati, v-am simtit cand am spus de calculator. Da, folosesc calculatorul, exista un program special pentru noi, se numeste GEOZ, voce sintetica. S-a ajuns la performante uimitoare, care imi indreapta pasii in lumea virtuala. La fel procedeaza si multi colegi din asociatie, tineri mai ales. Unii au avut fericirea sa vada cativa ani si au amintiri vizuale, altii nu au vazut niciodata si stiu doar din ce li se spune.
Daca trebuie sa ma refer strict la viata noastra, cred ca ar trebui sa incep cu o parte din nemultumiri. De ani si ani am intervenit, am cerut autoritatilor ca la trecerile de pietoni de la intersectii, la cele mai importante din oras sa fie montate si dispozitive acustice de semnalizare, nu numai optice. Cu toate ca in multe orase sunt asemenea semafoare, la noi, in Bacau, nu exista. Am avut promisiuni, insa pana acum nu auzit nimic. Nu-i vorba de toate trecerile pentru pietoni, ci doar de cele foarte aglomerate, la intersectii. Dupa aceea, stiu ca este obligatoriu ca la intrarile in magazine, in institutii publice, la banci sa fie montate covoare tactile, pentru ca nevazatorii sa se poata orienta mai bine. Foarte putine institutii au asemenea covoare la intrare, eu nu le-am simtit.
– In conditiile in care vazul nu mai este activ, ce alt simt s-a dezvoltat la persoanele cu dizabilitate de vedere pentru a suplini acest handicap?
– Medical, s-a constatat ca auzul este cel care suplineste intr-un fel lipsa vederii, el s-a dezvoltat, s-a superdezvoltat. Nu contest, insa sunt persoane cu doua dizabilitati, si de vedere si de auz, in aceste situatii s-a dezvoltat simtul tactil. Exista, vedeti, posibilitatea de adaptare, de a trai si cu anumite dizabilitati. Cred ca trebuie sa mai existe si credinta in Dumnezeu, sa nu-ti pierzi increderea, speranta, sa mergi inainte, nu sa te lamentezi toata ziua. Optimismul este cel care ne tine in priza, cum se spune, indiferent de dizabilitatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o s-o ducem.
– Cum isi exercita nevazatorii drepturile fundamentale, dreptul la vot, la opinie? Se mai simte discriminarea, excluderea de la treburile obstei?
– Sunt inca asemenea cazuri, cel mai important este acum imposibilitatea de a ne gasi un loc de munca, de aceasta greutate se izbesc mai ales tinerii, insa despre acest aspect vom mai vorbi. Destul de incomoda este viata nevazatorilor in mediul rural, unde perceptia nu s-a schimbat, mai suntem etichetati cu porecle neelegante, insa in mediul urban lucrurile stau mult mai bine, suntem cunoscuti si respectati si ca urmare a activitatilor noastre publice.
– Am retinut ca nevazatorii au probleme la vot.
– Este o problema foarte delicata. Am discutat-o si la nivel national, dar si local. Persoanele cu dizabilitate de vedere nu au voie sa intre in cabina de vot decat cu un membru al comisiei, insa noi avem o alta parere, noi vrem sa intram in cabina insotiti de o persoana agreata de noi, din familie, prieteni sinceri. De unde stiu eu ca persoana din comisie este cinstita cu mine si nu ma indruma gresit. Exista aceasta neincredere si este justificata. De aceea am pledat pentru a fi insotiti de o persoana aleasa de noi. Sa vedem la urmatoarele alegeri cum se va proceda.
– Copiii au posibilitatea sa urmeze scoala?
– Da, sunt scoli in tara pentru nevazatori, de la clasa intai pana la liceu, apoi scoli de meserii. Pacat ca unii parinti nu-si dau copiii cu dizabilitate de vedere la scoala. Necazurile din familie conduc la nescolarizarea unor copii, pur si simplu nu-i dau la scoala, din mai multe motive, insa niciunul nu justifica aceste gesturi. Sa stii sa scrii in Braille, sa folosesti un calculator, sa socializez este profitabil pentru copii, se pot descurca mai bine in viata, nu mai sunt o povara permanenta pentru parinti care, in multe cazuri, sunt si ei nevazatori. Din fericire, pentru cei mici avem in Bacau o gradinita, pe strada Ghioceilor, NOROCEL se cheama, care primeste si copiii cu dizabilitati de vedere. Educatoarea, Dana Burghelea, tot nevazatoare, cu handicap dobandit, este absolventa a unei facultati si lucreaza foarte bine cu acesti copii.
– Cu multi ani inainte existau posibilitati de incadrare in munca, erau multe cooperative in care lucrau persoane cu handicap. Care este situatia acum?
– Din acest punct de vedere suntem sub linie. N-as putea sa condamn sistemul nostru al nevazatorilor, ci sistemul de conducere a tarii, care a fost si este deficitar in acest domeniu. Nu a stiut sau nu a vrut sa protejeze meseriile in care noi activam: maseur, impletitor, perier, confectioner cartonaje etc. Generatii si generatii de tineri finalizeaza scoli speciale, sunt calificati, insa toate posturile sunt ocupate de oameni normali sau sunt blocate. Practic, odata cu desfiintarea fostelor cooperative, persoanele cu dizabilitati au ramas pe drumuri. S-a discutat la nivel de Guvern, in Parlament, insa nu s-a rezolvat nimic.
– Din ce traiesc acesti oameni?
– Ne-am invatat cu putin. Cei care au avut norocul sa lucreze inainte, au o pensie, ceilalti nu au decat drepturile oferite de Legea 448, cei cu gr. I au 292 de lei, plus 520 de lei, bani pentru insotitor, cei de gr. II au 230 de lei. Si a mai intervenit o bomba: de la Primarie am primit o adresa care ne anunta ca de la 1 septembrie institutia nu mai are bani sa plateasca asistentii personali.
Nevazatorii care sunt in aceasta situatie au o singura optiune, sa-si refaca documentatia in comisie si poate primi acea indemnizatie, de 520 de lei, in mana, de la Directia Judeteana de Asistenta Sociala, bani veniti de la stat. O situatie mult mai dramatica se constata in randul celor cu gr. II sau III, cei mai multi nu au alta posibilitate de subzistenta decat indemnizatia. Sa va spun cum traiesc? Oricum nu-i gasiti la cersit prin oras. Isi duc viata, necazurile impreuna cu familiile lor, in tacere si intuneric. Din pacate, cu ani in urma au fost inregistrati in asociatie si nevazatori creati, daca intelegeti ce vreau sa spun, adica impostori, cu documente false, insa am reusit sa mai facem curatenie, nu-i drept ca daca ai bani sa poti sa cumperi orice, chiar si un handicap.
– Cum este aparata o persoana cu dizabilitati de vedere de incercarile unor indivizi fara scrupule de a le deposeda de anumite bunuri, de anumite drepturi?
– Conform legii, ANR are obligatia sa-i sprijine in relatiile cu institutiile statului, sa-i reprezinte in instanta, in relatiile oficiale. Cu ani in urma nevazatorii erau exclusi de la posibilitatea de a apela la serviciile bancilor, nu puteau sa beneficieze de credite. Acum, s-a instituit procura prin notariat, nevazatorul poate delega atributiile unei persoane de incredere, cu obligatia de a-l informa cu toate conditiile si clauzele din asemenea contracte si semneaza in locul lor. In ultimii ani au scazut cazurile in care erau implicati nevazatorii, avocatii, notarii, juristii sunt mult mai atenti cu respectarea legii in domeniu. Va dau un exemplu concret. Eu, la serviciu, nu semnez niciun document pana nu mi le citeste contabila sau secretara, persoane in care am incredere, insa exista si la ele responsabilitatea functiei, cu toate consecintele care decurg de aici. Am o stampila cu semnatura mea, insa eu stiu si sa semnez, deoarece eu sunt cu dizabilitate tardiva, pana la 23 de ani am vazut, am fost apoi diagnosticata cu retinopatie degenerativa, m-am nascut cu ochii bolnavi. Am invatat repede sa scriu si sa citesc in Braille, pentru a putea trai, pentru a ma descurca. M-am integrat in asociatie, m-am implicat in problemele ei, am devenit activa, nu m-am lasat doborata, am stiut ca pot sa traiesc aproape normal. Acum, la aceasta varsta, sunt la liceu, finalizez cursurile la Cluj, la fara frecventa.
– Doamna, sunt si minuni, se intampla si miracole?
– A capata vederea este mult spus. Exista posibilitatea ameliorarii doar, mai ales a celor cu cataracta, care este operabila. Insa, exista un insa greu de depasit: banii, problema financiara. Un cristalin costa 20 de milioane de lei vechi, si cum iti trebuie doua, este greu de crezut ca toti cei cu cataracta pot face rost de acesti bani. Mai exista o problema: nu toate interventiile reusesc, este posibil sa se descopere glaucomul. Stiti cum este, nu-i da Doamne omului cat poate duce. Pentru noi minunile au alta semnificatie. Daca doresti sa atingi un tel, Dumnezeu te ajuta. Sa va spun ultima minune la care am participat: am fost intr-o excursie in Grecia, impreuna cu alti 45 de membri ai asociatiei. Am facut baie in Marea Egee, unde s-a filmat “Laguna albastra”. Nu-i o minune? Nu am vazut imaginile din film, nu am vazut peisajul unde s-a filmat, insa parca le-as fi vazut, am simtit ca sunt acolo. Am fost insotiti de o persoana cu vedere, secretara noastra de la asociatie, Elena Popa, care lucreaza de 30 de ani cu noi, o femeie extraordinara, dedicata asociatiei, muncii pe care o face, ea este sufletul si ochii nostri. La fel si contabila sau referentul cultural. A fost ceva extraordinar.
– Sunt nume celebre cu dizabilitati de vedere, care au reusit in viata, talentate, exemplul lor fiind molipsitor, cum imi spuneati. Avem si noi celebritatile noastre?
– Sunt persoane nevazatoare care fac cinste asociatiei noastre, comunitatilor de unde provin. Avem un campion mondial la popice, Vasile Damian, el a reprezentat Romania la patru campionate europene si la doua mondiale, urcand de fiecare data pe podium. Elena Voicu, Ionut Brebene, Cocuta Paic, Valentin Paic sunt artistii nostri cu care ne mandrim, membri ai Ansamblului nostru artistic “Bistrita”, care, anul acesta a luat locul II la Festivalul National pentru persoanele nevazatoare de la Baia Mare. Nu stam rau nici la atletism, la golbal, sah. Sunt nevazatori poeti si scriitori, cum este Vasile Cristian, care a lansat recent un volum de poezii “Bastonul alb”, sau Cornel Isaila, al carui volum de versuri pentru copii, ilustrat de fiul lui, a vazut lumina tiparului in martie anul acesta. Sunt multi nevazatori in asociatie cu preocupari intelectuale, artistice, sportive.
– Care este cel mai greu moment sau care sunt cele mai dificile momente din viata unui nevazator?
– Sunt multe. Foarte multe. Cel mai grea este singuratatea, cand vrei sa faci ceva, ai nevoie de ceva si nu-i nimeni langa tine sa te ajute. Pipai in frigider, gasesti un snitel, o bucata de branza, o ciorba si nu ai paine. Esti singur in casa, nu ai pe cine suna. Atunci te apuca plansul, iti pierzi cumpatul. Copilul te cheama sa-l duci la scoala si tu nu poti, este groaznic, groaznic. Sau atunci cand simti ca persoana draga de langa tine incearca incet-incet sa te indeparteze, se distanteaza. Este foarte greu, deoarece noi punem suflet si inima in tot ceea ce inseamna familie, dragoste, copii. Daca doamna este nevazatoare si domnul vazator, poate interveni plictisul, se poate intampla ca doamna sa ramana lipita de perete, iar domnul sa imbratiseze pe alta. Si invers. Nu condamn pe nimeni, deoarece toate in viata au inceput si un sfarsit. Eu am un copil de 24 de ani, nu l-am vazut decat la nastere si nu mi-a ramas pe retina decat un nasuc mic si doi ochi mari negri care ma priveau si o bonetica bleu. Acum degeaba mi-l descrie sotul, ca seamana cu mine, nu mi-l mai pot imagina. Este dureros. Si pentru orice mama sau tata care nu si-au vazut copilul si numai il pipaie, este greu sa spui ca esti fericita, fericit cu adevarat, atat timp cat nu-i vezi boticul acela care se intinde sa il saruti, manutele care iti cuprind fata, zambetul lui jucaus, ochii aceia mari care sigur te privesc. Nu-l vezi cu diploma, coronita, nu-i vezi bucuria cand a luat o nota buna, primul desen. As vrea sa ne oprim aici. Revin insa si va spun ca optimismul nu trebuie sa ne paraseasca. Viata trebuie traita asa cum este lasata de la Dumnezeu.
– Aveti ochi frumosi, doamna!
– Da, doar atat. Sunt frumosi…
– Am vazut ca folositi aparatura din dotate la serviciu, acasa cum va descurcati?
– Sotul meu este cu rest de vedere, baiatul are 24 de ani, este asistent medical. Da, fac mancare, spal rufe, calc, ca orice gospodina. Intr-o familie de nevazatori sau cu un membru nevazator trebuie sa fie foarte atenti cu geometria locurilor, toate trebuie sa stea permanet in acelas loc, eu stiu unde sunt scaunele, masa, dulapurile, sertarele, unde tin zaharul, vasele, cutia cu chibrituri, daca un obiect a disparut din locul stiut de mine intervine panica, poate chiar un accident. Eu locuiesc in Comanesti, la casa, am flori, trandafiri, ii ud, ii copilesc, le stiu pe fiecare, vorbesc cu ele. Vad cu ochii mintii multe lucruri, trasee, imagini, merg singura prin sediu, in birou, folosesc toata aparatura din dotare. Sunt foarte multi nevazatori care fac aceleasi lucruri. De asemenea, sunt pe piata dispozitive de citire a presei scrise, megascop se numeste, aparatul scaneaza textul si un robotel citeste ziarul. In Bacau sunt doar patru asemenea dispozitive, ele sunt, deocamdata, destul de scumpe.
Au aparut cartile electronice, pe CD, E.book-urile. Tot in ultima perioada au aparut si cititoare de culori, am si eu unul, este dotat cu o camera, iar o voce iti spune culoare asupra caruia il indrepti. Este folositor, mai ales la alegerea imbracamintei. (Scoate un aparat, cam cat un telefon mobil, deschide capacul, ii pune rapid doua baterii, il inchide la loc, apasa pe un buton, il indreapta spre rochie si robotul spune mecanic: gri inchis).Pentru bucatarii si baie sunt cantare “vorbitoare”, extrem de utile pentru femei, dar si pentru barbati.
– Luna august este dedicata sarbatoririi, aniversarii a 50 de ani de la infiintarea asociatiei nevazatorilor din Bacau. Cum ati gandit aceasta sarbatoare?
– Am inceput pe 30 iulie cu o slujba de pomenire pentru cei care nu mai sunt printre noi, dar care au pus piatra de temelie a asociatiei, am organizat o expozitie de fotografii, pornind cu inceputul si pana in zilele noastre. Am facut un parastas la manastirea Pogleti de la Corbasca, un loc linistit, curat, de meditatie, plin de semnificatie pentru noi. Organizam concursuri sportive in mai multe zile, de sah, table, popice, skandenberg, atletism, urmeaza pregatirea formatiilor artistice, iar sarabatoarea culmineaza pe 18 august. Avem multi invitati din judet si din Bucuresti, din alte judete. Avem apoi spectacolul ansamblului artistic, o sa vedeti formatiile noastre, interpretii, sportivii, vom lansa o carte, “Istoria nevazatorilor din Bacau”, scrisa de istoricul Eugen Sendrea. Mai sunt si alte surprize, va invitam pe 18 august, sa ne vedeti si altfel, asa cum invitam si bacauanii care vor sa fie alaturi de noi la sarbatoarea noastra.
– Puteti sa-mi spuneti cum sunteti imbracata astazi?
– Nu m-ati prins. Nu ma imbrac in fiecare zi la fel, am mai multe toalete, fac si combinatii. Am o bluzita gri cu danteluta, o fusta alb cu negru, plisata, parul strans deasupra capului, prins cu o clama, ceva la gat care sa-mi mai acopere cicatricele ramase in urma operatiilor, sandale negre.
– Cum simte, cum percepe un nevazator anotimpurile, zilele, noptile?
– Depinde de sufletul fiecaruia, daca ne-am pastrat putin din romantism, din dragostea fata de natura, toate reprezinta ce reprezinta si pentru dumneavoastra. Este adevarat ca imaginatia noastra este poate mult mai bogata sau incercam sa o imbogatim mereu. Sa va dau exmplu cu marea, noi nu o vedem, dar cand intri in apa, cand te cuprinde valul simti ca traiesti, o auzi, nu? Muntele la fel. Zapada te face fericit; auzi ploaia, o simti. Sunt un pic trista primavara, as vrea sa vad culorile. Zilele? Noptile? Ultimele sunt mult mai lungi…
Gheorghe Baltatescu
