O moda parca desprinsa din epoca de piatra: Bicicleta fara pedale face furori in randul tinerilor din Germania. Filmuletul urmator te duce cu gandul la celebrul desen animat „The Flintstones”, cu Fred, Barney, Wilma, Betty si simpaticul Dino. Denumita „Fliz Bike”, bicicleta este opera unor inventatori germani, care si-au propus sa revolutioneze industria. De-acum, „datul la pedale” devine „luatul la picior”. Clipul de promovare are deja foarte multi sustinatori, majoritatea din randul tinerilor. Iata cum arata si functioneaza Fliz Bike”.

Lectura este o forma a fericirii. Important este ceea ce citesti si daca citesti. Se spune ca Papa Iuliu al II-lea i-ar fi zis lui Michelangelo: „Pune-mi o sabie in mâna, eu nu stiu sa citesc.” Se pare ca exista mai multa cai pentru a ajunge la fericire. „Ce citesti, maria-ta?”, a intrebat Polonius. „Vorbe, vorbe, vorbe…”, i-a raspuns Hamlet. Cum citim? Ideal ar trebui sa citim precum Kierkegaard, cel care spunea ca trebuie sa citim Biblia asa cum un tânar citeste scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul ca aceasta este scrisa pentru el; doar pentru el. Va propun sa aflati ce carti citea/recomanda un adolescent acum vreo suta saptezeci de ani. Il chema Feodor Mihailovivi Dostoievski (1821-1881), nimeni altul decât autorul romanului „Fratii Karamazov”… Este cert ca avea lecturi timpurii. „La 12 ani, ii scrie el unui cititor, l-am citit, la tara, in timpul vacantei, pe Walter Scott in intregime si chiar daca mi-am dezvoltat astfel fantezia si sensibilitatea, macar le-am indreptat intr-o directie buna si nu intr-una rea”.
La 17 ani ii scria aproape revoltat, din Petersburg, fratelui sau, Mihail, care revendica oarece prioritati in volumul si calitatea lecturilor sale: „Deci te lauzi cu faptul ca ai citit mult. Nici eu, la Petersburg, n-am citit mai putin decât tine. L-am citit in intregime pe Hoffman, in ruseste si nemteste, aproape tot pe Balzac (Balzac e urias! Caracterele lui sunt creatii ale spiritului universal! Nu spiritul vremii, ci insesi mileniile au pregatit, prin framântarile lor, o astfel de dezlantuire a sufletului omenesc). Faust al lui Goethe si poeziile lui lirice, istoria lui Polevoi, Ugolino (despre Ugolino am sa-ti scriu ceva mai târziu). De asemenea, pe Victor Hugo, in afara de Cromwell si de Hernani.” Sunt numai câteva dintre lecturile unui adolescent… Peste numai doi ani, ii scria din nou fratelui, vorbindu-i si despre lecturile din Schiller, Puskin, Homer, Racine, Corneille, Seneca, Shakespeare, Horatiu… Sunt lecturile unui spirit reflexiv, critic, judecatile de valoare fiind prezente la tot pasul… „Homer (om fabulos, intruchipându-l poate, ca si Hristos, pe Dumnezeu si trimis noua) nu poate fi pus in paralela decât cu Hristos si nu cu Goethe.” „L-am invatat pe Schiller pe de rost, vorbeam prin el, eram innebunit dupa el; si consider ca destinul nu mi-a oferit nimic mai de pret si mai la timp decât ocazia de a-l cunoaste pe marele poet in epoca respectiva a vietii mele.” „Iar acum despre Corneille. Asculta, frate, nici nu stiu cum sa vorbesc cu tine (…) Sa stii ca dupa caracterele lui colosale si dupa spiritul romantic el este aproape de Shakespeare”… Are 19 ani, e plin de verva, de spirit polemic, de umor, de entuziasm: „Ai citit «Cidul»? – citeste, nenorocitule, citeste si inchina-te pâna la pamânt in fata lui Corneille. Tu l-ai jignit! Citeste-l, citeste-l! (…) De altfel, dragul meu frate, te rog sa nu te superi din cauza expresiilor jignitoare”. Pe Mihail Dostoievski il mustra si pentru indrazneala de a crede ca Racine si Corneille nu pot sa placa rusilor: „Poti sa crezi oare ca nu gasim la ei poezie? La Racine nu gasesti poezie? (…) Ai citit tu, oare, «Andromaca», da? Frate! Ai citit oare «Ifigenia»; imposibil sa nu spui ca este fermecatoare. Achile al lui Racine nu este si el homeric? E adevarat ca Racine a furat de la Homer, dar cum a furat? Cum sunt figurile lui feminine! (…) Dar «Fedra»? Frate! E o schita shakesperiana, chiar daca statuia n-a fost din marmura, ci din ghips”.
Comparati, va rog, lecturile adolescentului Dostoievski, de acum vreo suta saptezeci de ani, cu lecturile celor mai multi dintre adolescentii de astazi…

Cum totul se schimba cu repeziciune in lume asta, asa se intâmpla si cu juramintele pe care si le fac mirii. Oamenii nu-si mai promit ca vor ramâne impreuna pâna când moartea-i va desparti. Acum, in era Internetului, la mare trecere este juramântul ca niciun partener nu va avea vreo relatie online. In prim plan este si dorinta ca amândoi partenerii sa aiba grija de copii, in toate situatiile. Intr-o societate de consum si in vremuri grele, de criza, oamenii sunt practici si isi doresc, mai mult ca orice, sprijin emotional si material. Chiar daca, pentru multi, romantismul pare ceva foarte desuet in zilele noastre, mai sunt totusi cupluri care traiesc povesti de dragoste de mai multe decenii. Unul dintre acestea este cel format de Cristi Minculescu, faimosul solist de la Iris, si sotia sa Rodica. Intr-un recent interviu, dat revistei Viva, cântaretul tine sa precizeze ca nu s-a retras din legendara formatie a rock-ului românesc din motive financiare, desi acestea nu sunt deloc neglijabile. Spune ca e vorba despre un principiu, pe care nu-l mai putea apara, pentru ca degradarea morala de la noi se rasfrânge si asupra muzicii. Apoi, credinta lui ferma este ca „in viata ai ceea ce negociezi, nu ce meriti si, daca joci la mic, ai mic”. Vorbeste, desigur, despre dramatica experienta pe care a trait-o, acum trei ani in Germania, si când sotia sa, Rodica, i-a salvat viata. „De atunci, eu am vazut normalitatea altfel”, zice Cristi Minculescu, marturisind si ca s-a apropiat mai mult de Dumnezeu dupa ce a trecut printr-o asemenea mare cumpana. A revenit pe scena muzicala dar, din pacate, a constatat ca publicul nu mai este cel pe care-l stia el. Iris-ul le pare depasit celor care-si doresc numai distractie, entertainement, lucruri haioase si hazoase, publicul e superficial, nu mai are chef sa asculte un gen muzical care atinge chestiuni mai generale, filosofice, si care cultiva o forma de protest social. Parerea lui Minculescu, la care eu consimt, e ca noi nici nu am avut o miscare rock adevarata, ci numai rockeri. Ceea ce este cu totul si cu totul altceva. Ii inteleg foarte bine dezamagirea, tristetea, mai ales ca presa de scandal a speculat mult si multe pe seama lui, intrându-i cu bocancii in viata. Ce cumplit suna gluma lui amara despre tara noastra, in care „unii asteapta sa dai coltul in weekend ca sa aiba ei despre ce vorbi”. Si care nu sunt interesati de muzica pe care o face un profesionist autentic, ci de bârfe si de amanunte senzationale din existenta acestuia, chiar daca sunt false, inventate. Minculescu e lucid, si-si da seama ca nu are el puterea de a schimba ceva, politica editoriala a vreunui tabloid, si nici publicul, care nu mai e acelasi, chiar daca multi l-au sustinut dupa revenirea lui.
Soarta i-a facut insa un cadou imens cu Rodica, devotata lui sotie care afirma, fara a se teme de ridicol, ca in viata lor de cuplu totul a fost o minune. Cei doi se considera suflete pereche, având convingerea ca au fost predestinati sa fie impreuna. Ceea ce si-ar mai dori, pe lânga fericirea traita impreuna, mai ales dupa ce s-au nascut a doua oara (in urma dificilei operatii de transplant la care au fost supusi, Rodica donându-i lui Cristi jumatate din ficatul ei) ar fi sa se bucure de intimitate, liniste, respect din partea celorlalti. Lucru greu, daca nu imposibil la noi, unde mai toata lumea e ahtiata dupa lucruri deochiate, dupa scandaluri ieftine, scormonind gunoaiele in acest scop.