Într-unul dintre cele mai utilizate dicţionare englezeşti, Shorter Oxford English Dictionary, definiţiile care apar pentru termenul de eutanasie par să fie insuficiente pentru explicarea cazurilor reale. Cele trei definiţii vizează: o moarte uşoară şi liniştită; mijloacele de a obţine o moarte uşoară şi liniştită şi acţiunea de a produce o moarte uşoară şi liniştită.

Obiecţia care este adusă acestor definiţii este că niciunul din cele trei înţelesuri – şi, am putea adăuga, nici cel obţinut prin unificarea acestora – date eutanasiei, nu descrie sensul pe care îl are termenul în utilizarea sa comună. Fiecare surprinde doar un aspect particular al eutanasiei. Există o părere unanimă printre filosofi şi chiar printre medici, că nu există încă o definiţie a eutanasiei, care să fie larg acceptată, ci numai anumite încercări de a impune puncte de vedere, interpretări asupra acestei acţiuni.

Eticienii încearcă să distingă între cazurile de eutanasie veritabilă şi celelalte cazuri, de derapaje morale. Filosoful John Rachels oferă cinci particularităţi ale eutanasiei. Astfel, putem vorbi despre un caz de eutanasie dacă: pacientul a fost omorât în mod deliberat; pacientul era pe patul de moarte (ar fi murit oricum); pacientul avea dureri atroce (terrible pain); pacientul a cerut să fie omorât; omorârea sa să fie un act de compasiune, adică motivul – pentru care pacientul este omorât – să fie acela de a împiedica suportarea unor dureri acute şi inutile de către acesta şi de a-i oferi posibilitatea de a avea parte de o „moarte bună” (good-death) sau, măcar, pe cât de bună se poate obţine în circumstanţele respective.

Ca unul care nu suport nici suferinţa altuia, până zilele trecute înclinam către „beneficiile” eutanasiei. Atunci când existenţa este bântuită de marea vraişte, când derapajul fiinţării este extrem, dilema recursului la eutanasie este mare. Recent, o mărturisire a lui Stephen Hawking m-a pus însă pe gânduri. El povesteşte faptul că în 1985 medicii i-au propus familiei sale să oprească aparatele care îl ţineau în viaţă. Soţia sa de atunci s-a opus însă acestui demers. În serialul Stephen Hawking’s Universe, realizat şi difuzat de Channel 4, savantul spune că în acel moment el scria O scurtă istorie a timpului, carte care l-a facut celebru. În acea perioadă a suferit de o infecţie care s-a transformat în pneumonie.

Hawking, profesor la Universitatea Cambridge, a primit titlul de Comandor al Imperiului Britanic, în 1982, este membru al Academiei de Ştiinte din S.U.A. Scleroza laterală amiotrofică – boala Lou Gehrig – de care suferă savantul ţintuit într-un sofisticat cărucior cu rotile, se caracterizează printr-o pierdere progresivă a anumitor celule nervoase ale creierului şi ale măduvei spinării, denumite neuroni motori, care comandă muşchii voluntari şi fac posibilă mişcarea. Boala este progresivă, vorbitul, mâncatul, înghiţitul şi alte funcţii fundamentale devenind mai dificile cu timpul.

Astrofizicianul britanic a publicat lucrări ştiintifice despre expansiunea Universului, găurile negre şi teoria relativitţii. In cel mai recent volum al său, intitulat The Grand Design, publicat în septembrie 2010, Hawking demontează o teorie a lui Isaac Newton, afirmand că Universul nu a avut nevoie de Dumnezeu pentru a fi creat. Cu Hawking eutanasiat, ştiinţa ar fi fost mult mai săracă. Astăzi, cel pentru care fusese propusă eutanasierea este considerat urmaşul lui Einstein. Putem să ne asumăm eutanasierea?

Din tot ce am citit săptămâna trecută, un amplu articol dintr-o revistă de mare succes la publicul larg, „Formula As”, m-a bucurat enorm, mi-a mers la inimă. Era vorba acolo despre ultimele cercetări legate de lectură. Ei bine, cei mai mulţi oameni de ştiinţă care s-au aplecat asupra fenomenului, au conchis: cititul este o veritabilă terapie.

Să ne înţelegem, vorbim despre cititul cărţilor, al revistelor, despre cuvântul tipărit. Şi o altă concluzie îmbucurătoare a materialului asupra căruia m-am oprit era aceea că presa scrisă va dăinui. Am să încerc să sintetizez informaţiile din articolul cu pricina. În principiu, studii ştiinţifice aprofundate, făcute pe foarte mulţi voluntari, mari amatori de lectură, au demonstrat că obiceiul de a citi cuvinte tipărite pe hârtie activează mai multe zone ale creierului, dezvoltând şi menţinând funcţiile acestuia.

Cei care citesc au capacitatea de a face asocieri, analize, sinteze, pentru că digeră, prelucrează informaţia. Lectura este o îndeletnicire activă, pe când statul ore în şir în faţa ecranului de televizor induce o stare de pasivitate. Dar, pe lângă beneficiile imense aduse de lectură în zona cunoaşterii şi a purei plăceri, ea are virtuţile unei redutabile terapii, ţinând departe bolile de inimă şi alte temute maladii, cum ar fi Alzheimerul.

Iar copiii şi adolescenţii care iubesc lectura sunt feriţi, la rândul lor, de boli urâte şi grave (pe care nici nu vreau să le numesc, tot ce este legat de suferinţa copiilor tulburându-mă cumplit), de instabilitate psihică, emoţională, etc. De aceea, e bine să-i familiarizăm de mici cu cititul cărţilor, a celor potrivite pentru vârsta şi etapa lor de dezvoltare, şi nu să-i lăsăm pradă televizorului, jocurilor pe calculator şi reţelelor de socializare.

Desigur, referitor la subiectul pe care l-am abordat, lucrurile sunt mult mai complexe, mai nuanţate. Eu nu am făcut decât să semnalez ceva asupra căruia merită să reflectăm şi să luăm măsuri. Oricum, eu am trăit o mare satisfacţie, cititoare nărăvită cum sunt, „vicioasă” de-a dreptul, când am văzut cât de mult s-au înşelat înfocaţii susţinători ai internetului, e-book-urilor şi a altor năzdrăvănii de genul ăsta. Căci s-a dovedit ştiinţific, acum e clar: „sistemul nervos al omului nu este făcut pentru stimularea obositoare şi continuă prin intermediul monitoarelor televizoarelor şi calculatoarelor, ci, mai degrabă, pentru citit.”

După cum se vede, tot cei vechi au avut dreptate, căci bine spunea Miron Costin că: „nu e alta mai frumoasă şi de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cititul cărţilor”.

Sfânta Evanghelie din duminica aceasta ne relatează minunea săvârșită de catre Domnul Iisus în cetatea Capernaumului, prin care redă sănatatea la doi orbi și un mut.Se împlinește profeția Vechiului Testament :”Va deschide ochii celor orbi și va scoate din temniță pe cei robiți”(Isaia 48,7).Tot în Capernaum Domnul este prezentat ca făcând și alte vindecări minunate, iar orașul este numit ca fiind “patria” sau “cetatea Sa”.

Minunile erau parte permanent prezentă în predica Domnului:“mulţimi multe au venit la El având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat” (Matei 15, 30); “Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi neputinţa în popor” (Matei 9, 35).Pentru aceasta “Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi Iudeea şi de dincolo de Iordan” (Matei 4,23-25).
Astăzi sunt miluiti și acești doi orbi loviți poate de cea mai cruntă suferință –neputința de a se bucura de razele soarelui și de a trăi veșnic în singurătate… Înțelegem de ce cei doi orbi îl urmau și doreau cu ardoare să fie miluiți…

“Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor.”(Matei 9,28-29).
Cuvintele Mântuitorului “După credinţa voastră, fie vouă!”, identifică “medicamentul” vindecării, dar și arată necesitatea credinței ca “tratament” în dobândirea vindecării.Acest lucru este arătat și predicat de Iisus în mod clar și imperativ : “Pe toate câte le cereți, rugându-vă cu credință, să credeți că le veți primi.”(Marcu 11,24). Prin urmare este important să-i cerem Domnului, darul de a trăi viaţa noastră într-o credinţă vie, adevărată şi responsabilă, o credinţă pe care să o dăm şi copiilor noştri… “şi cu această credinţă, vom fi capabili să transformăm cele mai urâte neînţelegeri, într-o frumoasă simfonie de fraternitate” (M.L. King).

Din Evanghelia de astăzi vedem că vindecarea coincide cu tămăduirea bolilor, a slăbiciunilor umane, adică cu învingerea răului care îl apasă pe om. Este minunat faptul că în timp ce “Dumnezeu coboară la noi, ne umple de darurile Sale, după măsura credinţei noastre, pentru că nu vrea să facă totul de unul singur şi în chip magic, ci prin dialog şi prin colaborare cu omul. De fapt, rugăciunea stabileşte un dialog real al omului cu Dumnezeu dându-i posibilitatea să devină un fiu al Său”.(Iosif Isihastul).

Aflându-ne în Postul Adormirii Maicii Domnului în aceste zile, se cade cu mai multă credință și nădejde să alergăm la Mântuitorul Iisus spre a ne găsi tămăduire prin postire ,credință și rugăciune la multele și apăsătoarele noastre suferințe cântând și zicând : “Doamne Iisuse Hristoase ,Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”.

Pr. Liviu Burlacu
Fundația ”Episcop Melchisedec” Bacău

Toţi suntem chemaţi la credinţă, în aşteptarea patriei cereşti. Aceasta este ideea care pătrunde liturgia duminicii a XIX-a de peste an.

Cei care cred în Cristos alcătuiesc o comunitate mică, însă acestei comunităţi îi aparţine viitorul, împărăţia cerească şi comuniunea cu Dumnezeu. Pentru acest scop trebuie să fim liberi pentru a sluji lui Dumnezeu şi fraţilor. Creştinii trebuie să fie atenţi, mereu pregătiţi ca să înţeleagă situaţia din lume şi să fie gata pentru reîntoarcerea Domnului, când va avea loc judecata, despărţirea dintre cei buni şi cei răi.

De aceea, Isus cere şi recomandă vegherea, adică noi să fim gata, pregătiţi de acest moment. Vegherea nu este altceva decât fidelitatea în credinţă şi slujirea încredinţată fiecăruia în această viaţă. Două sunt temele importante care reies din lecturile acestei duminici: creştinul este omul credinţei şi creştinul este omul viitorului.

Lecturile acestei duminici subliniază credinţa în promisiunile lui Dumnezeu care ne orientează spre viaţa veşnică.

Pe scurt, autorul Cărţii Înţelepciunii vorbeşte despre credinţa poporului evreu cu ocazia ieşirii sale din robia Egiptului, iar autorul Scrisorii către Evrei face o reflecţie asupra patriarhiilor, mai ales a lui Abraham şi asupra fidelităţii faţă de Dumnezeu. În Evanghelie, Mântuitorul ne invită să ne îndreptăm ochii spre viitor, spre patria cerească şi toate să le înfăptuim cu speranţa în răsplata pe care el o va da tuturor celor care veghează în credinţă şi îndeplinirea misiunii în lume.

Toate exemplele din lecturile acestei duminici sunt ca nişte îndemnuri părinteşti pentru a le urma.
Astfel, ieşirea poporului din robia egipteană nu a avut loc la întâmplare. Poporul aştepta această mântuire, chiar dacă în faţă erau atâtea dificultăţi. Poporul se ruga şi aducea jertfe în acest scop. Şi Dumnezeu a promis acestui popor un pământ, o ţară nouă, chiar dacă era ocupată de alte popoare cu cetăţi puternice. Cu toate acestea, poporul evreu nu s-a descurajat, a crezut în promisiunile lui Dumnezeu, care i-a eliberat miraculos şi i-a condus în ţara promisă.

Avem noi credinţa acestui popor? Viaţa e pătrunsă de mult întuneric, are multă nesiguranţă. Vedem noi în toate mâna lui Dumnezeu? În lumina cuvintelor lui Cristos şi a învăţăturii Bisericii, să ne îndreptăm acţiunile şi faptele spre un singur scop: viaţa veşnică, împărăţia cerului.

Spuneam mai sus de faptul că creştinul este şi omul viitorului. În acest sens, autorul Scrisorii către Evrei ne spune acest adevăr: „Credinţa este garanţia realităţilor sperate, este dovada lucrurilor pe care nu le vedem”. Şi lucrul acesta îl dovedim din faptul că Abraham şi Sara au primit de la Dumnezeu o promisiune a lucrurilor care, natural, nu trebuiau să vină: un pământ nou, străin, urmaşi numeroşi şi promisiunea unui copil. Unele promisiuni s-au realizat în timpul vieţii lor, iar alte mai târziu. Abraham şi urmaşii săi se considerau străini şi călători pe pământ, ei căutau o patrie în ceruri, al cărui arhitect şi constructor este Dumnezeu. Aşadar, ei au trăit cu speranţa şi credinţa în bunurile viitoare.

Acelaşi lucru îl spune Isus în evanghelie: „Nu te teme turmă mică, deoarece i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia”. Deci, viitorul ne asigură această împărăţie, dar Mântuitorul în acest scop vrea o credinţă care lucrează, care veghează asupra viitorului nostru. El ne cere mereu să fim pregătiţi cu această credinţă, el Fiul lui Dumnezeu, întrupat, mort şi înviat pentru noi, arătându-ne care este scopul nostru. Din această credinţă să pornească faptele noastre bune, în a ajuta pe alţii, a-i iubi şi a-i sluji, a face numai binele.

Să fim asemenea slugilor credincioase din Evanghelie, care aşteaptă cu făcliile aprinse pentru a-l întâmpina pe mire, când va veni noaptea de la nuntă.

Pr. Cristi Hodea, vicar la Parohia Romano-Catolică “Sfântul Nicolae” Bacău

Este versul al treilea dintr-o poezie de nouă strofe scrisă de preotul Ilarion Argatu (1913-1999), cunoscut ca vrednic duhovnic şi priceput exorcist, dar mai puţin ca autor de lirică religioasă. Trei centri de interes ni se înfăţişează din enunţul citat: valoarea incertă a primului verb (este o formă în sine a predicatului ori o parte a viitorului popular?), funcţia generalizatoare a pronumelui personal „-ţi“ şi, respectiv, neobişnuitul transmis de acel „ceva“.

Aici nu este pronume nehotărât, nici adverb, cu înţelesul de „întrucâtva, puţin“, ci adjectiv pronominal nehotărât, echivalent cu „câteva“. Circa 30 sunt producţiile lirice ale părintelui-poet, cu poveţe dintre cele mai folositoare pentru creştin şi, nu puţine, oaze artistice de calitate.

„Cine nu-l ştie pe părintele Argatu?“ îmi spune o doamnă care nu are legături nici cu Boroaia (unde este înmormântat), nici cu Valea Glodului, de lângă Fălticeni (unde s-a născut) şi nici cu mănăstirile din jurul Bucureştiului (unde s-a nevoit).

Traiul în clandestinitate i-a provocat întrebări fără răspuns atunci: „Cine ştie plânsul meu/Şi gândul fără popas/La cei dragi ce mi-au rămas?“ „Cine ştie viscolul/Şi furtuna, fulgerul,/Cântecul de cucuvaie/Şi perina rece de paie?“ După învăţătura creştină, „rangul cel de sus“ e ca orice edificiu cu patru pereţi: sărăcia, fecioria, predicarea/ruga şi, în final, „zidirea/În suprema suferinţă“ („Care-i temelia?“).

Discursul religios şi cel artistic au în acest caz acelaşi izvor şi aceeaşi dominantă. Este vizibil tonul militant în numele credinţei sincere în binefacerile vieţii smerite. Ecourile marii poezii sunt uşor de identificat: din Alecsandri („Hai! Veniţi la mândra floare/Unde-i pace şi e soare“), din Mihai Eminescu („Scuturaţi-vă de gânduri/Şi veniţi în rânduri, rânduri“), din Tudor Arghezi („Copiii mei, de mult vă cheamă/Glasul meu şi zi, şi noapte./Vreau să vin de bună seamă/Între voi, dar nu se poate“) şi din nou Alecsandri („Dulce, dulcea ta ofrandă/De liliac şi lăcrimioare/Să răsară-ntr-o livadă/Şi s-o ai în Cerul mare“).

Citind în paralel balada „Mioriţa“ (tabloul al treilea – testamentul ciobanului moldovean), elegia „Mai am un singur dor“, de Mihai Eminescu şi „Dorinţa“, de Ioan Argatu, regăsim, la cea din urmă, coordonatele doctrinei religioase: „Când va fi să plec odată/Dintre voi în ceea lume“, „…deloc să nu mă plângeţi,/Nici măcar o dată-n an“. În chip de „iubită,/O sfântă cruce de stejar“, iar în loc de discursuri, tăcerea shakespeariană: „Cuvântări deloc să fie/Dacă fapta nu vorbeşte“. O mai spusese un alt monah şi poet, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (n. 1913), ca îndemn la curăţia drumului prin viaţă: „O, om, ce mari răspunderi ai/De tot ce faci pe lume…“

Poezia lui Ilarion Argatu e un cod moral pentru credincioşi, chemaţi să împlinească idealuri umanitariste: „minciuna,/Trufia, ura şi furtuna“ să fie substituite de „iubirea cea mai blândă“, iar între noi, „Hapsâni, trufaşi să nu mai fie“, pentru a fi liniştiţi că „Prin El vom fi răscumpăraţi“.
Avem în fiinţa preotului-poet fericita comuniune a spiritului izbăvitor cu viaţa sacrificială.