O gimnazistă l-a rugat pe Albert Einstein să-i spună dacă oamenii de ştiinţă se închină. „Dragă Dr. Einstein, La şcoala duminicală s-a pus întrebarea: ‘Spun oamenii de ştiinţă rugăciuni?’. Totul a pornit întrebând dacă putem crede în acelaşi timp în ştiinţă şi în religie. Noi scriem oamenilor de ştiinţă şi altor personalităţi pentru a încerca să obţinem răspuns la întrebările noastre. Ne-am simţi foarte onoraţi dacă aţi răspunde la întrebarea noastră: ‘Se roagă oamenii de ştiinţă şi pentru ce se roagă ei?’ Suntem în clasa a şasea, la clasa doamnei Ellis. Cu respect, a dumneavoastră, Phyllis”.

Scrisoarea fusese trimisă pe 19 ianuarie 1936. Peste doar cinci zile, Einstein îi răspundea: „Dragă Phyllis, Voi încerca să răspund întrebării tale cât mai simplu cu putinţă. Oamenii de ştiinţă cred că orice întâmplare, inclusiv în relaţiile dintre oameni, este datorată legilor naturii. De aceea, un om de ştiinţă nu poate fi înclinat să creadă că evoluţia lucrurilor poate fi influenţată de rugăciune, cu alte cuvinte, de o manifestare supranaturală.

Totuşi, trebuie să admitem: cunoştinţele noastre asupra acestor forţe sunt imperfecte, astfel că în final, convingerea că există un spirit suprem are la bază un fel de credinţă. O astfel de convingere rămâne larg răspândită în ciuda realizărilor actuale în domeniul ştiinţei. De asemenea, oricine se implică serios pe calea ştiinţei, este convins că există un spirit care se manifestă în legile universului, fiind mult superior omului. În acest fel, calea ştiinţei conduce la un sentiment religios aparte, care este destul de diferit de cel simţit de o persoană mai naivă. Salutări cordiale, al tău Albert Einstein”. Remarcăm eleganţa răspunsului celui care era disputat în egală măsură atât de atei, cât şi de credincioşi. Einstein îi scria unui copil şi avea un cult desăvârşit pentru inocenţa umană.

Acum vreo doi ani, o scrisoare celebră a lui Albert Einstein a fost vândută cu trei milioane de dolari. Epistola este specială întrucât, cred mulţi, clarifică modul în care el se raportează la religie. Între altele, savantul scrie:„Cuvântul Dumnezeu nu reprezintă pentru mine decât o expresie şi un produs al slăbiciunii umane. Biblia este pentru mine o colecţie de legende onorabile, dar primitive şi copilăreşti. Nicio interpretare, oricât de subtilă ar fi ea, nu-mi poate schimba această percepţie. Pentru mine, religia evreiască, la fel ca toate celelalte religii, este o întrupare a celor mai copilăreşti superstiţii”. Einstein a scris această scrisoare filosofului Erik Gutkind, pe 3 ianuarie 1954.

Pentru mulţi, cele două celebre scrisori nu sunt necunoscute. Pentru mine, raportarea lui Einstein la religie rămâne încă o enigmă. S-a cam jucat cu noi, atunci când a trebuit să clarifice această problemă. Poate că nu întâmplător spusese că misterul este cea „mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească”.

„Mă interesează ce gândeşte Dumnezeu; restul sunt detalii”, a mai spus el, în repetate rânduri. Sunt acestea vorbele unui ateu? Mai mult, cred în confesiunea pe care i-a făcut-o micuţei Phyllis – „Calea ştiinţei conduce la un sentiment religios aparte, care este destul de diferit de cel simţit de o persoană mai naivă” –decât în răspunsul abrupt, vândut azi cu milioane de euro, pe care i l-a oferit lui Erik Gutkind.

În „Albert Einstein. Cuvinte memorabile (culese şi adnotate de Alice Calaprice)”, Humanitas, 2008, găsim şi alte gânduri provocatoare. La 18 ani, îi scria Paulinei Wintler, mama prietenei sale:„Munca intelectuală stăruitoare şi studiul Naturii lui Dumnezeu sunt îngerii care mă vor călăuzi de-a lungul tuturor vicisitudinilor vieţii ăsteia, aducându-mi alinare, tărie şi o rigoare de neabătut”.

În 1937 declara: „Omenirea are toate motivele să-i aşeze pe cei care promovează standardele şi valorile morale înalte mai presus de cei care descoperă adevăruri obiective. Ce datorează omenirea unor personalităţi ca Buddha, Moise sau Isus are pentru mine o mai mare însemnătate decât toate realizările spiritului iscoditor şi constructiv”.

Întreb iar: sunt acestea vorbele unui ateu? Revista Time, explicând alegerea lui Einstein ca Personalitate a Secolului Douăzeci (3 ianuarie 2000), scria:„Cel mai mare gânditor al secolului(…), el întruchipează cel mai bine ceea ce istoricii vor considera semnificativ pentru secolul douăzeci. Ca filosof care a crezut atât în ştiinţă, cât şi în frumuseţea lucrării lui Dumnezeu, el personifică moştenirea lăsată secolului următor”.

Dintr-o discuţie televizată cu un medic psihiatru, de nu mai ştiu când, ţin minte că el spunea despre români că stau foarte bine la capitolul „ură de sine”. Stăm „foarte bine”, adicătelea, cu autodenigrarea, cu punere de cenuşă în cap.

Ne găsim o droaie de defecte şi suntem înclinaţi spre exagerarea acestora, tot apăsând pe laturile negative, prăpăstioase. Uneori, ca fenomen de supracompensare se trece în extrema cealaltă, la egolatrie, admiraţie de sine. C-aşa-i lumea împărţită, unii au complexe de inferioritate, alţii de superioritate.

Revenind la ura faţă de propria persoană, specialistul spunea că ea se declanşează din lipsa noastră de curaj de a scoate la suprafaţă ” drăcuşorul din pivniţă”. Pe care-l avem cu toţii, la niciunul dintre noi pivniţa nefiind goală. Dacă refuzăm să-i constatăm prezenţa, ne facem că nu-l luăm în seamă, el îşi face de cap, ne „nevrozează” până la limita insuportabilului. Devenim tot mai nemulţumiţi de sine, ni se face negru în faţa ochilor, ne luăm la harţă cu toţi, din senin, ne vărsăm furia pe oricine ne pică-n cale.

Facem din ţânţar armăsar, şi uite-aşa săritul calului ajunge sport naţional, furia necontrolată, agresivitatea împinsă până la demenţă fiind unul dintre ingredientele nefericite ale traiului comun în lumea de astăzi.

Rar mai găseşti oameni echilibraţi, care să nu ia totul la modul abrupt şi catastrofic. Indivizi cu simţul relativului şi al umorului, care mai detensionează situaţiile şi te scot din zona sumbră. Îmi plac astfel de oameni şi îi evit pe cei care cred despre ei înşişi că li se cuvine orice, ba se mai cred şi înzestraţi cu spirit, cu duh, ei nefiind, de fapt, decât nişte indivizi vulgari, de-o mojicie structurală insondabilă.

Când spun „îi evit” e, de fapt, ceea ce-mi doresc, dar, din nefericire, în realitate, figura asta nu-mi prea reuşeşte. Şi nici când mi se întâmplă să am de-a face cu inşi al căror comportament e grobian, nu am la mine reacţia cea mai potrivită. L’esprit de l’escalier este cel care-mi joacă feste.

Mă înfurii apoi teribil, mă supăr pe mine pentru că nu am fost în stare să replic dur, ci doar să mă detaşez de vreo situaţie dezagreabilă printr-o ironie. Care, vai, se dovedeşte ineficientă total. Bădăranii sunt insensibili – de parcă n-aş fi ştiut asta!- tot eu fiind aceea care rămâne afectată de mizeriile lor. Mizerii pe care le simt, uneori, în cel mai direct mod, de parcă s-ar depune un stat gros de praf pe mine.

Care mă mănâncă, îmi muşcă din piele. Dar ce spun eu? Spun chestii care ţin strict de sensibilitatea mea. Pe când la noi praful e peste tot, în politică, în aer, vorbind despre demolări abuzive, ilegale, mârşave, e în moravurile stricate, corupte, în fărădelegi, în tot molozul care ne sufocă. Da, la noi dacă întrebi praful, îţi va spune multe. Din păcate, nu o poveste de dragoste, chiar aşa încâlcită şi melo cum e în cartea lui John Fante „Întreabă vântul” şi în filmul omonim (cu irlandezul acela de Colin Farrell, sexy rău şi cu voluptoasa de Salma Hayek). Ci o poveste sordidă, infinit de tristă.

Stefan Luchian, N. Grigorescu si Ioan Andreescu sunt cei mai bine vânduti pictori in 2013

Recordul absolut il detine Stefan Luchian, al carui tablou “Doua fete” s-a vândut la Casa GoldArt cu 300.000 euro. Il urmeaza N. Grigorescu (Intoarcere de la târg) si Ioan Andreescu (Ulcica cu flori de câmp) cu 150.000 euro (Casa Artmark). Arta contemporana oscileaza intre 35.000 si 15.000 euro. In intervalul 2011-2013, la total vânzari arta contemporana, de departe conduce Constantin Piliuta, cu 428.000 euro si Horia Bernea – 270.000 euro. Cele mai bune investitii pe timp de criza sunt in arta.

Un domeniu relativ nou pe piata licitatiile de arta din România cunosc o dezvoltare ascendenta in ultimii 5-6 ani. Si bacauanii si-au manifestat interesul pentru acest gen de tranzactionari, de aceea, incepând cu acest meterial vom publica periodic informatii din piata. Facem precizarea ca este vorba de piata oficializata, si se bazeaza pe datele cuprinse in Indexul Pietei Române de Arta, baza de date Artprice, rezultatele inregistrate pe site-urile caselor de licitatii (Alis, Artmark, Galeria Pal, Goldart, Grimberg, Quadro), communicate de presa ale institutiilor din domeniu si anchetele din presa de specialitate.

De altfel, sugeram amatorilor de arta, sa consulte periodic aceste surse, pentru a fi informati corect atunci când se hotarasc sa achizitioneze arta la licitatiile organizate de casele autorizate sau galerii oficiale, din tara si din strainatate. In materialul de astazi vom folosi ca sursa principala de informare Raportul anual al Casei de Licitatii ARTMARK, care detine 76 la suta din piata nationala de arta, cu care ziarul Desteptarea are o buna colaborare, cât si unele informatii de la Casa GoldArt.

Evolutii si preturi

Piata licitatiilor de arta din România s-a situat în 2013 la aproximativ 15,1 milioane euro, într-o piata de arta ce poate fi estimata ca depasind 28 milioane euro. Segmentul principal în licitatiile de arta din România a ramas arta de patrimoniu, în special creatia artistilor de importanta nationala, ce concretizeaza în continuare cele mai mari valori de piata. Anul 2013 a oferit un nou record absolut pentru piata româneasca de arta: opera “Doua fete” de Stefan Luchian a fost adjudecata pentru suma de 300.000 euro. Daca la vârful ofertei competitia este de regula limitata, cele mai spectaculoase cresteri în sistemul licitatiilor sunt obtinute de clasicii sfârsitului sec. XIX si începutului sec. XX, precum si modernistii consacrati ai picturii interbelice, vedeta neasteptata a pietei de arta în 2013 a fost arta contemporana, cu vânzari la licitatiile nationale de aprox. 1,4 milioane euro).

În pofida rezultatelor remarcabile, piata de arta româneasca se afla într-un stadiu înca emergent, departe de probabilul sau potential (în prezent numara cca. 4-5 mii de clienti regulati si ocazionali, specialistii apreciind ca potentialul pietei românesti este situat undeva în jur de 150 – 200 mii de cumparatori), fapt demonstrat si de cresterea participantilor la licitatii.

“Exista posibilitatea participarii directe, in sala, fie online, fie prin transmiterea unor oferte prin telefon sau scrise. Modalitatile de licitare sunt descrise mai bine pe site, accesând linkul: http://www.artmark.ro/cum-cumpar. Lucrarile de arta contemporana (ca, de altfel, toate loturile care intra in licitatii, indiferent de tematica) sunt aduse la Artmark de catre cei care vor sa le introduca in licitatie, urmând a fi expertizate si decise conditiile in care intra (pret, comision etc), insaoferta poate fi trimisa sI prin mail, la care se ataseaza fotografiile care sa ilustreze lucrarile.Toate informatiile se gasesc pe site-ul nostru.”
Olivia Oancea, senior editor, Casa Artmark

Top 10 -2013

Daca în 2008, piata de arta din România a cunoscut prima vânzare într-o licitatie publica de peste 100.000 euro pentru opera “Fata în roz” de Nicolae Tonitza, în 2011 în cadrul licitatiilor Artmark de primavara am asistat la primele tranzactii de peste 200.000 euro pentru opere de Nicolae Grigor¬escu, pentru ca pragul de 300.000 euro sa fie depasit în 2013 de un al treilea mare maestru al artei românesti, Stefan Luchian, la Casa Goldart.

În top 10 tranzactii în piata de arta din România în 2013, a caror suma totala se ridica la 1.237.000 euro, pe lânga maestrii artei românesti – Grigorescu, Andreescu, Luchian si Tonitza, care ocupa fiecare mai multe pozitii în top, se regaseste pentru prima data avangardistul Victor Brauner, cu opera “Poetul Geo Bogza arata capului sau peisajul cu sonde”. Tabloul a fost adjudecat contra sumei de 120.000 euro la licitatia Artmark din februarie 2013.

Pe locul doi se situeaza tot Stefan Luchian (Tufanele galbene- Artmark – 170.000 euro), urmeaza Nicolae Grigorescu (Intoarcere de la târg – Artmark – 150.000 euro), Ioan Andreescu (Ulcica cu flori de câmp – Artmark – 150.000 euro), Grigorescu – 142.00 euro, Andreescu – 130.000 euro, Tonitza – 110.000 si 90.000 de euro.
Anul 2014 a debutat la fel de bine, primele lictatii din ianuarie si februarie se situeaza pe acelasi trend pozitiv.

După 1989, lingviştii din Republica Moldova au devenit foarte atenţi la termenii pe care îi utilizează un domeniu sau altul, spre a-i scuti pe vorbitori de… improprietăţi. Sintagma „proprietatea termenilor“ a devenit aproape obsesivă pentru ei şi, prin contaminare, şi pentru noi.

În învăţământul superior sau chiar în cel liceal au apărut cercuri de terminologie, la unele simpozioane ştiinţifice am ascultat lucrări din domeniu, ceea ce ar fi trebuit să ne dea de gândit nouă, celor „din ţară“. E drept că terminologii de la Chişinău îşi propuseseră să se debaraseze de influenţa rusă, pe de o parte, şi să fortifice zestrea mai veche primită de la limba română, pe de altă parte. (Apropo de… termeni: Micul dicţionar academic, din 2003, nu recunoaşte cuvântul terminolog, pe când DEX-ul îl înregistrează – şi bine face –, ca şi DOOM-ul din 2005, la cuvinte nou introduse. Am avea nevoie pentru fiecare disciplină în parte de un terminolog, dar şi de specialişti în domeniul general al terminologiei, înţeleasă ca sector al ştiinţei limbii şi nu ca totalitate a termenilor dintr-un anumit orizont de cunoaştere.)

De la occidentali ar fi trebuit să luăm altceva: obligaţia unei incursiuni terminologice atunci când elaborăm o lucrare ştiinţifică. Aproape întotdeauna apar surprize când consultăm dicţionarele la cuvântul-titlu respectiv, ceea ce ne determină o poziţie critică, dacă nu circumspectă în abordarea subiectului propus.

Dintr-un astfel de unghi am plecat când am expus masteranzilor de la Literele băcăuane (anul I) fişa disciplinei „Metodologia cercetării ştiinţifice“ în programele de studii „Cultură şi literatură română“, „Limba engleză – practici de comunicare“, respectiv „Limba franceză – practici de comunicare“.

A venit şi vremea examenului, care a fost un festin intelectual. Cei 46 de masteranzi au predat tot atâtea crochiuri de lucrări ştiinţifice, pe tot atâtea teme. Beneficiind de dubla specializare (limba şi literatura română, respectiv o limbă străină – engleza sau franceza), au putut consulta relaxat marile dicţionare tipărite, la noi sau în alte ţări, în cele două limbi, şi apoi să traducă „încrucişat“ (cei de la engleză pentru cei de la franceză şi invers) accepţiile termenului care a stat la baza subiectului dezvoltat într-un fel de prolog a ceea ce va fi disertaţia de la finele masteratului. Unele teme vizează direct limba română, vorbind despre zonele vulnerabile ale acesteia: utilizarea anglicismelor, limbajul argotic (între ob-scenitate şi… artă), greşeli în presa scrisă şi cea audiovizuală, articularea numelor proprii, pluralizarea, unităţile frazeologice, idiotismele, pericolul stereotipiei, paronimia, influenţarea limbii, inclusiv din partea celor orientale (turca) etc.

Alte teme, punctuale, au propus soluţii de rezolvare a impasurilor lingvistice: antecameră, anticameră sau ante-cameră/anti-cameră?; de la bestiar, la bestial; ne întoarcem la Liuzi-Călugăra?; café, coffee sau kafés?; Valentine’s Day versus Dragobete; conţinut şi conţinuturi; Podurile, Podurii sau Poduriul?; ceangău – termen popular sau ştiinţific?; pro şi contra exit-poll; un „stigmat: Călăraşi, Călăraşi, mai mult praf decât oraş etc.

O a treia categorie au format-o lucrările anunţate prin titlu ca având o accepţie mai largă, dar care includeau obligatoriu excursul terminologic: „Recuperarea trecutului cultural băcăuan“, „Pedagogia ludens“ (cu punct de plecare în lucrarea, excelentă, a Laurei Anghel, despre dificultăţile limbii franceze), „Avanpremiera unui centenar – Constantin Micu Stavila“, „Doamne ale literaturii române – Georgeta Mircea Cancicov şi Ioana Postelnicu“, „Eminescu în ediţii bilingve“, „Vorbe licenţioase la… scenă deschisă“, „Tradiţii frumoase din Frumoasa – bulibaşii“, „Chiraleisa – un obicei dispărut?“ etc.
Pentru scurt timp (examinarea a fost şi orală), masteranzii au devenit terminologi ai domeniilor alese, cu atât mai mult cu cât în majoritatea cazurilor a exista o compatibilitate a competenţelor.

(De exemplu, un absolvent de litere, acum fotbalist într-o echipă băcăuană, a tratat despre jurnalismul sportiv/lingvistic.) „Profesiunea“ de terminolog ar trebui inventată, măcar pentru faptul că specializarea seamănă cu cea a antropologului (din antropologie) sau, mai bine, cu cea a filologului (din filologie).

În cea de a doua duminică a Triodului Sfânta Biserică a rânduit, spre pregătirea fiilor săi duhovniceşti pentru pocăinţa din Postul Mare, citirea pildei Fiului Risipitor, una dintre cele mai frumoase şi pline de sensuri parabole rostite de Mântuitorul.

Conţinutul parabolei este unul simplu, desprins din viaţa de toate zilele. Se vorbeşte despre un om bogat care avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului, iar acesta a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete, iar fiul bogatului, care ajunsese să pască porcii pe câmp, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cu care se hrăneau porcii, dar lucrul acesta nu era cu putinţă.

În această stare de profundă decadenţă, de pierdere a demnităţii umane, tânărul a avut parte de un proces de (re)găsire de sine. Şi-a amintit de casă tatălui său, dar a gândit şi în perspectivă. A găsit atitudinea potrivită cu faptele sale. Ştia că a pierdut statutul de fiu, dar aspira la cel de slugă, argat, o poziţie net superioară celei de rob al păcatelor. În cugetul său se pregătise deja să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata slugilor acestuia. Cu această aşezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum.

Mergând spre casă avem surpriza de a-l vedea pe tatăl care îl aştepta şi care zărindu-l din depărtări, i-a ieşit în întâmpinare, primindu-l cu bucurie şi întinzând un ospăţ mare. Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului. I s-a părut ciudată iertarea acordată de tată mezinului – dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, i-a răspuns: „Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).

Înţelegem din această parabolă că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, El face o sută înspre noi. E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului. Aceasta ne dă curaj şi nădejde, deoarece aflăm că Domnul nostru, întocmai ca tatăl din parabolă, e la orice oră din noapte şi zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească. Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere. Orice întoarcere însoţită de căinţă este primită de Dumnezeu şi e binecuvântată cu iertarea tuturor greşelilor. Acesta este înţelesul curent al parabolei, înţelesul ei practic şi adevărat.

Un alt sens, mai adânc, al acestei parabole, a fost pus în lumină, printre alţii, de reflecţia lui Constantin Noica. Acesta spunea că: „sunt două feluri de a risipi. Fiul risipitor nu făcea altceva decât să cheltuiască, fireşte. Dar şi fratele său risipea. Există risipa celui care, întocmai fiului din parabolă, cheltuieşte fără să fi strâns, dar există risipă şi la cel care strânge, fără să poată aduna. Fratele Fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat”.

Fratele cel mare reprezintă pe creştinul care nu s-a pătruns total de duhul iubirii lui Hristos. El este creştinul care trăieşte de unul singur în marea comunitate a Bisericii, căci n-a realizat uniunea sufletească pe care membrele trupului tainic al lui Hristos trebuie s-o realizeze cu toţi creştinii, în Mântuitorul.

Noi, creştinii, trebuie să ne bucurăm în momentul când aflăm despre întoarcerea, oricât de târzie, a vreunui suflet păcătos, ce se înstrăinase de Dumnezeu, să nu fim ca fratele risipitorului, venind cu cârtire şi nemulţumire, pentru iertarea şi ştergerea păcatelor acestuia; căci precum iubirea ne uneşte cu Dumnezeu, tot aşa invidia şi pizma ne despart de harul şi dragostea Lui.

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Un preot, pe când studia la Universitatea din Viena, a întâlnit într-una din zile la un colţ de stradă o cerşetoare trasă de spate şi zbârcită la faţă, care şi-a întins mâna către dânsul ca să cerşească ceva de pomană. Un lucru la ordinea zilei, am zice noi, într-un oraş mare… Bătrâna cerşetoare însă i s-a adresat în franceză: Ayez pitié de moi! („Fie-ţi milă de mine!”).
„Ei! – mi-am zis – nu este un lucru de toate zilele ca cineva să cerşească în limba franceză aici, la Viena!” Şi am întrebat-o: Parlez-vous français? („Vorbiţi franceza?”). Şi în cea mai ireproşabilă franceză mi-a răspuns: „Da, vorbesc. Vorbesc şi engleza”.

– Do you speak English? („Vorbiţi engleza?”), o întreb de data aceasta cu o curiozitate crescândă.
– Yes, I do! răspunde ea. („Da, vorbesc”).

Nu mă puteam mulţumi numai cu atât. Am intrat în vorbă cu bătrâna cerşetoare de la colţul străzii. Şi acum a urmat o nesfârşit de tristă reamintire a anilor tinereţii ei… de condiţiile bune de viaţă… de învăţarea limbilor străine… Şi vă repet doar ultima propoziţie pe care bătrâna cerşetoare a spus-o pe un ton nesfârşit de trist: „Am fost tânără, am fost frumoasă şi am avut bani mulţi… Pentru aceasta am ajuns aici”.

Sunt şi astăzi multe persoane care cunosc mai multe limbi străine; avem atâtea mijloace tehnice cu ajutorul cărora ne-am uşurat viaţa, cu mult faţă de ceea ce a fost în trecut (electricitatea, radioul, televizorul, calculatorul, maşinile etc.). Şi poate că ne întrebăm: Ce ne mai lipseşte? Ce ne trebuie pentru a fi fericiţi? Nu sunt acestea suficiente pentru a fi fericiţi? Nu, nu sunt pentru că noi am fost creaţi pentru mai mult decât atât: am fost creaţi pentru Dumnezeu. Omenirea de astăzi, ameţită de propria ştiinţă şi tehnică, dacă se va limita doar la cele trecătoare şi va crede că acestea sunt totul, că pe acestea se poate clădi o viaţă umană liniştită şi demnă, va ajunge să recunoască mai târziu ca şi cerşetoarea din Viena: „Am fost tineri, frumoşi şi bogaţi… Pentru aceasta am ajuns aici, la decădere”.

Prescrierile decalogului, aşa cum sunt ele, de 3.500 de ani, nu s-au învechit. Ele pot fi reguli de conduită şi pentru societatea bulversată de azi, deoarece au fost create pentru omul din toate timpurile.

V-aţi gândit vreodată cum s-ar schimba viaţa noastră, dacă, începând de mâine, noi, oamenii, ne-am hotărî să luăm în serios cele zece porunci? Dar nu oricum, ci cu exactitate! Toţi s-ar ruga dis-de-dimineaţă, în loc să fie preocupaţi de altceva, căci astăzi se respectă cele zece porunci. Ziarele nu mai conţin bârfe, scandaluri; de înşelat nu e permis… de aceea, laptele este aşa de gustos; elevii nu se frământă cum să-i mintă pe profesori pentru că nu au învăţat lecţia; dacă am cumpărat ceva şi am dat mai puţin decât trebuia, ne întoarcem şi dăm restul; fiecare este la timp la locul de muncă; la piaţă nu mai gustăm produsele, deoarece suntem siguri că smântâna nu conţine altceva; se păstrează fidelitatea conjungală, nu mai e loc de suspiciuni; poliţistul de pe stradă nu mai are de lucru, pentru că nu mai sunt delincvenţi etc. Fantezie, ar spune cineva. Nu, aceasta nu e fantezie, aceasta este voinţa lui Dumnezeu, deoarece respectarea celor zece propoziţii de pe bătrânele table ale decalogului ne garantează nu numai fericirea veşnică, ci şi pe aceea a vieţii pământeşti.

Pr. Ştefan Bortă, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Cruce” Bacău