Artista britanică Beverley Jane Stewart a deschis în Bacău o expoziție despre istoria evreilor din România. Din iubire pentru bunicii ei.
Cine ești tu? Cine sunt strămoșii tăi? Ce înseamnă istoria pentru tine? O artistă britanică (Londra), cu origini evreiești, Beverley Jane Stewart, a pornit, la maturitate, în căutarea propriei identități și a sentimentului interior de ”acasă”, mergând pe urmele bunicilor săi români, care, înainte de a părăsi România, la începutul anilor 1900, au locuit în Botoșani. Rezultatul acestei cercetări, care a durat trei ani, este expoziția de pictură, gravură și colaj ”Romanian Heritage – A Journey in Time” (”Moștenirea românească – O călătorie în timp”), deschisă pe 11 septembrie, în premieră națională, la Muzeul de Artă Contemporană al Centrului de Cultură ”George Apostu”, din Bacău.
”My grandparents left Romania in fear, and i come back with courage” ”(Bunicii mei au părăsit România în frică, iar eu mă întorc cu curaj”), a spus Beverley Jane Stewart, la vernisajul expoziției sale, din Bacău, în aplauzele publicului, care a primit cu emoție confesiunea artistei.
Timp de trei ani, artista britanică a făcut naveta între Marea Britanie și România pentru a vizita, în căutarea propriilor rădăcini, cele mai importante comunități evreiești din țara noastră, sinagogi, monumente legate de istoria fericită sau tragică a evreilor din România, dar și locuri care au contat pentru istoria sa personală. A ajuns în Botoșani, București, Timișoara, Galați, Cluj, Iași, Constanța ș.a.m.d, a făcut poze, a stat de vorbă cu oamenii, a documentat aspecte de viață, apoi a pus pe pânză toate aceste informații, emoții, realități, pe care le-a descoperit cu suflet de copil, dar pe care le-a procesat cu experiența maturității, încercând să pună accent și pe rolul pozitiv al evreilor în istoria țării noastre.
”Beverley Jane Stewart a terminat Academia de Arte din Londra, este membră a Societății Regale de Arte, este un artist respectat în țara sa, are expoziții în toată lumea, și temele predilecte sunt legate de propria istorie, de propria familie, chiar.
Expoziția de față e o călătorie nostalgică în timp, o călătorie în căutarea unei anume identități (…), în căutarea rădăcinilor. Tema identității este legată de tema lui ”acasă”. Ești acasă laolaltă cu limba ta, cu rădăcinile, cu părinții, cu cimitirele, cu mormintele, ești acasă cu propria tradiție, ești acasă în limba în care visezi. Beverley vorbește despre moștenirea sau despre tradiția iudaică, pe care și-o asumă și pe care o dorește recuperată. Este un mesager foarte serios și eficient al propriei comunități.
Sunt multe virtuți pe care trebuie să le recunoaștem artstei, lucrările nu sunt doar nostalgice, nu au doar încărcătură emoțională, sunt și urmarea unei cercetări minuțioase derulate pe parcursul mai multor ani de documentare. Imaginile sunt complexe, ele pot fi citite și în cheie plastică, artistică, pentru că au plasticitate, degajă o anumită vibrație, ating, stârnesc emoții și pasiuni, nu sunt lucrări inocente, nici sub aspect emoțional, nici sub aspectul mesajului. Sunt și documente, sunt și povești care reconstruiesc un anumit etos, etos pierdut, etos uitat, păstrat în memoria anumitor nostalgici. Beverley Jane Stewart este un asemenea nostalgic, este legată de propriile rădăcini.
Trăim într-o lume cosmopolită, amestecată, pestriță, unde identitățile se risipesc, dar ea resimte nevoia de a reveni acasă și a redeveni ceea ce vrea să fie: o evreică britanică, cu rădăcini românești. Și reușește să spună asta într-un mod foarte plastic și sugestiv. Pentru Muzeul de Artă al Centrului de Cultură ”George Apostu” este un eveniment memorabil. Eu o felicit pe Beverley Jane Stewart, îl felicit și pe Geo Popa, că a făcut acest pariu și ne-a adus pe toți astăzi, la Bacău”, a declarat, în cuvântul său de la vernisaj, critical de artă Petru Bejan, prof.univ.dr al Universității ”Al.I.Cuza” din Iași.
”Eu cred că există două cuvinte astăzi, mai ales astăzi, care exprimă extraordinar de mult, și care pentru mine înseamnă foarte mult: solidaritate și mobilitate. Programul de anul acesta al Centrului vorbește despre patrimoniu, nu doar despre patrimonul Centrului, atât de încărcat, ci despre patrimoniul lumii, atât de bogat, pe care ar trebui să-l păstrăm, ar trebui să nu-l distrugem. Și aici, acasă, și aiurea, prin lume. Acolo, sunt distruse valori. E vorba și de oameni, de patrimoniul uman, e vorba și despre valorile noastre estetice, care sunt și valori etice, și valori morale, atunci când vorbim despre frumusețea care va salva lumea.”, a declarat Gheorghe Popa, manager al Centrului de Cultură ”George Apostu”, ca argument final pentru includerea expoziției ”Romanian Heritage – A Journey in time”, în programul instituției ”Patrimoniu – valoare și valorizare”.
Expoziția va rămâne în Bacău aproximativ o lună, urmând să fie expusă ulterior într-o sinagogă din Oradea. Până în prezent, expoziția a mai fost deschisă doar în Israel, la Tel Aviv (la Artists’ House și la Institutul Cultural Român), și în Marea Britanie, la Istitutul Cultural Român, din Londra.
#INTERVIU Artista britanică Beverley Jane Stewart: ”Pe mine, întoarcerea în România m-a făcut să simt că știu cine sunt”
Laura Huiban: Care este povestea acestei expoziții, pe care ați adus-o în Bacău? Cum a început ”Călătoria în timp”?
Beverley Jane Stewart: Întreaga poveste a expoziției nu a început cu familia mea, ci cu o conferință despre moștenirea evreiască, din Londra, unde un reprezentant al Primăriei Alba Iulia a ținut o prezentare despre restaurarea sinagogii din oraș. Și când mi-a văzut lucrările, m-a invitat în Alba Iulia, m-a găzduit și mi-a fost ghid. Apoi am început să mă gândesc la rădăcinile mele românești și la faptul că ar trebui să îmi caut aceste rădăcini. Și atunci am început să cercetez, să vizitez, împreună cu persoane specializate în moștenirea evreiască, și proiectul acesta a durat trei ani, în care am revenit în România de mai multe ori, unde am stat de vorbă cu oameni, am mers la evenimente, am vizitat locuri publice și astfel mi-am construit o imagine despre cum era viața în zonă, înainte ca atât de multe familii de evrei să părăsească aceste locuri.
Și în tot acest timp, am descoperit o țară cu adevărat minunată, în care m-am simțit ca acasă, mi-au plăcut foarte mult spațiile generoase, natura, zona Carpaților, cu ape atât de curate, valori care nu au fost distruse. Am simțit, de asemenea, că România este foarte eterogenă, cu zone de industrie și foarte multă strălucire, mai ales în București, dar și cu zone în care oamenii trăiesc după metode primitive de agricultură, cu cai și căruțe, ducând o viață modestă. Dar acest amestec face din România o țară foarte interesantă, care nu este suficient cunoscută, cu un potențial uriaș, pentru că nu este snoabă, oamenii sunt autentici.
Revenind, după ce am terminat această colecție, ea a fost prezentată în Artists’ House din Tel Aviv, de un mentor și curator israelian, căreia i-au plăcut lucrările mele. A fost o expoziție mare și, la acel eveniment, Cleopatra Lorințiu (director artistic al Institutului Cultural Român din Tel Aviv, nota mea), mi-a spus: ”Vreau această expoziție la Ambasada României din Israel!”. Și a fost transferată acolo, unde a avut un succes foarte mare, trebuia să fie expusă maximum șase săptămâni, dar a stat două luni jumătate. Iar apoi a fost transferată la Institutul Cultural din Londra. Și apoi Cleopatra mi-a spus că această expoziție ar trebui să fie în România, și așa am ajuns să expun aici, în Bacău, unde am adăugat la colecția expusă câteva noi schițe pe care nu le-am expus până acum.
Laura Huiban: Care este valoarea expoziției pentru dumneavoastră, ca artist și ca om?
Beverley Jane Stewart: Am început vorbind despre identitate și istorie și despre cum toți ar trebui să ne învățăm și să ne acceptăm istoria, indiferent cine am fi, nu poți fugi de ea, face parte din noi și din ceea ce ne definește. Să mă întorc la rădăcinile mele, să merg în Botoșani, și să văd lucrări de artă similare cu ceea ce am văzut în casa părinților mei din Londra, să mă întâlnesc cu ceea ce am fost și să aflu de unde mi se trage creativitatea, toate astea mi-au dat un sentiment de apartenență. Și totul era acolo! Bunicul meu a fost sculptor, am văzut pietrele din cimitir, din locul în care strămoșii mei s-au născut, și am trăit acest sentiment: ”Știu cine sunt!”. E ca atunci când cineva nu își cunoaște părinții și simte acea nevoie de a afla cine sunt ei, chiar dacă persoana aceea trăiește într-o familie de adopție minunată. Pe mine, întoarcerea în Botoșani, în România, m-a făcut să simt că știu cine sunt.
Laura Huiban: Cum ați făcut selecția lucrărilor prezente în această expoziție? Care este istoria lor?
Beverley Jane Stewart: După participarea la conferința despre moștenirea evreiască, am dorit să merg la Botoșani, unde a locuit familia mea; apoi, am vrut să merg la București, pentru că era cumva un punct central pentru cercetare. De asemenea, la conferință, am întâlnit un ghid specializat în excursii cu evreii care doresc să-și cunoască rădăcinile, și, împreună, am întocmit o listă cu cele mai interesante sinagogi din țară. Și, vizitându-le, am cunoscut comunitățile evreiești din jurul lor, am fost invitată în casele lor, le-am aflat propriile călătorii. Una dintre imagini – multe sunt similare – este cu Teatrul Evreiesc. Idish era o limbă vorbită, în principal, de țăranii din comunitățile evreiești și era un amestec între română, poloneză și ebraică. Și în Iași s-a pus bazele unui teatru care juca în idish, și care, apoi, călătorind, s-a stabilit în București, și a supraviețuit până astăzi, trecând chiar prin război și prin comunism. Și am vrut să arăt în acea imagine cum a reflectat teatrul realitatea, pentru că, în trecut, viața era mai simplă, mai primitivă, iar astăzi, totul este mai modern, și teatrul reflectă asta pentru că scenele stradale sunt parte din teatru, totul e o oglindă, astfel că unele lucrări spun povestea din spatele imaginii.
Laura Huiban: Ce tehnici ați folosit în realizarea lucrărilor din expoziție?
Beverley Jane Stewart: În această colecție, am folosit un mix de pânză brută, realizată de mine, cu pânză prelucrată, pentru a crea perspective diferite. Și, dacă veți privi, veți observa că pânza brută reprezintă trecutul, iar pânza pictată, prezentul. Am utilizat această tehnică și în lemn, mixând lemn brut, ars, și lemn pictat, pentru acest contrast dintre trecut și prezent. Am folosit, de asemenea, în crearea colajelor, Perspex și beton, pentru a crea structură, volum și profunzime, pentru a atrage privitorul în universul compoziției.
Laura Huiban: Ce sperați să simtă sau să gândească oamenii care vă vor privi lucrările din această expoziție? Care este mesajul pe care doriți să-l comunicați?
Beverley Jane Stewart: În mod evident, istoria are suișurile și coborâșurile sale, tragediile și momentele sale de glorie, și poporul evreu a avut momentul său de tragedie, dar, înainte de asta, am avut momente de glorie și mi-ar plăcea ca lumea să se gândească la contribuția evreilor în România, că erau mândri să fie români, și că, chiar și atunci când au părăsit țara, cum au făcut bunicii mei, eu, după trei generații, sunt mândră de rădăcinile mele românești. Sper că oamenii vor realiza importanța conservării și dezvoltării identității și sentimentului de apartenență și vor dori să știe cine sunt.
Vera Pilpoul / curator și consultant de artă / Israel:
”Felul în care și-a prezentat viziunea artistică în multe dintre tablourile expuse a avut ca scop să includă, în aceeași lucrare, două perspective diferite ale realității: prezentul și trecutul”
Laura Huiban: Care este perspectiva dumneavoastră, în calitate de curator, asupra acestei expoziții?
Vera Pilpoul: Beverley Jane Stewart, pe care am întâlnit-o acum cinci ani, în Londra, se confrunta cu istoria personală și, de asemenea, cu istoria și memoria poporului evreu și, între timp, a dezvoltat mai multe serii despre diferite aspecte ale vieții evreiești și la un moment dat i-am spus: ”Beverley, tu te uiți numai la evrei, ar trebui să privești și la ceilalți, nu doar la evrei, pentru că trebuie să-i vezi în relație cu ceilalți.” Glumeam, cumva, pentru că ea face deja asta în expoziția de față. Acum, de exemplu, lucrează la un subiect cu totul diferit, dar ceea ce am ales să expunem în expoziția din Bacău este rezultatul cercetării sale și rezultatul fotografiei documentare realizate în călătoriile din România, unde a fost în locurile în care au trăit bunicii ei, concentrându-se apoi pe orașe cu o bogată istorie a vieții evreilor și felul în care și-a prezentat viziunea artistică în multe dintre tablourile expuse a avut ca scop să includă, în aceeași lucrare, două perspective diferite ale realității, pe de o parte, prezentul, și, pe de altă parte, trecutul. De obicei, trecutul este prezentat fără culoare, iar prezentul, colorat. Pentru fiecare dintre tablouri a făcut foarte multe schițe preparatorii, și, prima dată când am mers în Londra să îi văd lucrările, am fost fascinată de toate desenele pe care le făcuse în pregătirea lucrărilor pentru expoziție, am crezut că sunt lucrări finale și ea mi-a spus ”Nu, sunt doar niște schițe!”. Dar mi-au plăcut atât de mult, încât, la primul proiect expozițional pe care l-am avut în Ierusalim, am decis să includ și desenele în expoziție, considerându-le la fel de importante precum picturile realizate, pentru că mi s-a părut că felul în care a tras liniile, felul în care și-a mișcat mâna pe hârtie sunt la fel de emoționante și de valoroase pentru a fi prezentate publicului, precum lucrările înseși. Și, în această expoziție din Bacău, am inclus o nouă serie de schițe, în exclusivitate, de la debutul proiectului, pe care le-a realizat în perioada pandemiei. Atunci, când eram închiși cu toții în case, ea a decis să facă schițe despre sinagogile distruse, sinagogile care au fost arse, în contexte apocaliptice, sau sinagogi care au fost abandonate, pentru că oamenii au plecat, fără să știm dacă în timpul sau înainte de al Doilea Război Mondial, dar să privești la o sinagogă care se prăbușește, din interiorul casei unui evreu care, din cauza restricțiilor pandemice, nu poate să meargă la sinagogă, pentru a se ruga, e o experiență puternică. E o serie în alb și negru, și în interiorul aproape fiecărui desen se poate vedea o siluetă îmbrăcată în haine albe, de rugăciune, pe care evreii le numesc ”tallit”. Și, pentru ea, aceste sinagogi pustii sau distruse includ, astfel, și acest simbol al speranței, prin acest personaj care se roagă și care este ca un porumbel alb, care vorbește despre prosperitate sau despre speranță în viitor. Deci am vrut să prezentăm trecutul, prezentul și, de asemenea, viitorul.
Cleopatra Lorințiu / curator / scriitor / jurnalist / realizator de televiziune / diplomat român:
”Noi avem nevoie de rădăcini, altfel nu putem ajunge nicăieri”
Laura Huiban: În ce sens este valoroasă acastă expoziție și de ce ar trebui vizitată de publicul român?
Cleopatra Lorințiu Ca jurnalist, ca autoare de cărți, căci am publicat vreo 30 de cărți, și ca fost diplomat și ca om care-a făcut film, am lucrat 20 de ani în Televiziunea Română și am făcut documentare, știu cât de importantă este recuperarea memoriei. Eu am spus că este important pentru noi să recuperăm memoria, și a noastră, a fiecăruia dintre noi, și iau un exemplu, practic, de la artista Beverley Jane Stewart, care recuperează memoria părinților și a bunicilor, a unui plai din care ea provine, dar în care ea nu a trăit, ceea ce este emoționant. Dar este, înainte de toate, înainte de faptul că este o pledoarie pentru respectarea culturii iudaice, pentru înțelegerea comunităților etnice din România, a istoriei, pentru revalorizare și înțelegere, este o pledoarie pentru recuperarea memoriei, în general, grija față de ea, și faptul că atunci când știi mai multe și te gândești, identitatea ta este mai limpede. Noi avem nevoie de rădăcini, altfel nu putem ajunge nicăieri.
