In adolescenta si prima tinerete am fost fan al lui Diderot. Am revazut zilele trecute câteva fise si niste insemnari ingalbenite ratacite prin buimaca mea arhiva si am tresarit atunci când am vazut ca acestea-mi vorbesc despre Denis Diderot si clipele petrecute cu el la biblioteca judeteana din Bacau sau la biblioteca universitara ieseana.
Ce ma atrasese la Diderot si de ce magnetismul sau ma tine si astazi aproape de el? Poate ca nonconformismul sau si formidabila lui capacitate de a-si apara/promova opiniile chiar si cu riscul asumat al inchisorii. Poate ca si pretuirea pe care i-a aratat-o Voltaire. A urmat studii ecleziastice, dar a parasit gândul unei cariere in domeniu. A trudit peste douazeci de ani la Enciclopedie, capodopera a iluminismului. A fost un mare prieten al lui Rousseau, dar amicitia lor s-a destramat dureros. S-a casatorit, cu toate impotrivirile celor apropiati, cu o lenjereasa.
A alunecat serios catre ateism, ajungând, din cauza acestor convingeri, la închisoarea Vincennes (1749). La Sankt Petersburg, poposind pe lânga Ecaterina a II-a, a lasat urme frumoase in sistemul educational rusesc. Studiul doctrinelor religioase, filosofiei sau dreptului, afirmarea ca scriitor cucerit de filosofie au fost repere importante ale destinului sau. Scrieri precum Calugarita, Jacques fatalistul sau Nepotul lui Rameau ramân si astazi pilduitoare pentru discursul filosofico-literar.
Mi-am adus aminte de Diderot, cel care era sa-mi provoace un mare necaz, acum vreo patru decenii si ceva, pe când eram licean, la o ora de Literatura universala. L-am invocat atunci pe ilustrul francez ca pe un spirit liber care-si lasa gândurile/vorbele sa zburde, fara niciun fel de opreliste, peste piscuri, prin prapăstii, printre maracinii si balariile gândirii care balteste. Am citat apoi, putin cam zâmbaret, e drept, din „Nepotul lui Rameau” („Intâlnirea dintre sublim si josnic, dintre elan si lesin, dintre geniu si secatura, dintre dragoste si prostitutie, dintre arta si gunoi”, dupa cum zice traducatorul Gellu Naum, in prefata la „Nepotul lui Rameau”, vol. I, Diderot, Opere alese”, E.S.P.L.A., 1956, pag. 435):
„Acela care e vazut mereu singur, stând gânditor pe banca lui d’Argenson, sunt eu. Vorbesc cu mine însumi despre politica, despre dragoste, despre arta literara sau despre filosofie; si dau frâu liber minţii, în toata nestavilirea ei; o las în voie sa urmareasca primul gând, cuminte sau zanatic, care-mi trece prin cap, asa cum îi vedem facând pe tinerii nostri dezmatati care urmaresc prin aleea Foy vreo curtezana cu aer usuratic, cu fata surâzatoare, cu ochii vii, cu nasul în vânt, parasind-o apoi ca sa urmareasca alta, legându-se de toate si neramânând cu niciuna. Gândurile sânt fetiscanele mele desfrânate.” (Op. cit, pag. 437). Un profesor prieten, a fost, cu autoritatea sa de necontestat, cel care m-a scapat de necazuri. I-a explicat profesorului care preda cursul de Literatura universala ca, in pofida unui teribilism adolescentin, aveam dreptate. Astazi, daca as fi licean – O, tempora! O, mores! – cel putin inca doi ,,avocati” m-ar apara: Ion Vianu si Nicolae Manolescu.
Sa-l ascultam pe „avocatul” Nicolae Manolescu (si cu alte nuante ale traducerii): „Si ce poate fi mai caracteristic pentru stilul deloc învechit al scriitorului din secolul al XVIII-lea, decât o fraza ca aceasta: «Gândurile mele sunt târfele mele»? Iata, apoi, verbul baiser, care însemna mai demult «a saruta» (înlocuit azi cu embrasser), pe obraz sau mâna, si care are în prezent mai ales sensul de «a face sex», este propus de Rameau ca având ambele sensuri înca de pe atunci (n.r. – «il y a baiser le cul au simple et baiser le cul au figuré» – «este pupatul curului la propriu si pupatul curului la figurat»” (vezi Nicolae Manolescu, ,,Nepotul lui Rameau”, in Cultura, 5 mai 2012).
Ion Vianu (vezi ,,Arhiva tradarii”, Polirom, 2016), cu trimitere la Diderot, noteaza: ,,Cu gândurile pot sa fac ce vreau eu, pot sa le supun fanteziilor celor mai trasnite, mai negre, mai luminoase. Oricât de supuse ar fi, oricât de dispuse la fantezia abjecta a unui Sade, gândurile, ca si târfele, pastreaza prospetime, «venusete». Este paradoxul viu al prostitutiei. Si al lumii ideilor”.
I
