Mia nu este un om, este un poem. Un poem – om. Un artist crossover. Fotograf, pictor, scriitor, scenograf. Un scenograf de stări. Ca apariție și energie, e undeva între Frida Khalo și Amy Whinehouse. Dar drumul tău de a o descoperi duce, în final, doar spre ea însăși: Mia Nazarie, unică, o războinică plină de sensibilitate. S-a născut în comuna băcăuană Sascut, iar acum locuiește și creează în Franța, în Perpignan. În acest interviu, Mia Nazarie vorbește cu inima în palmă, cu sinceritate și curaj, despre viața unui artist român în Franța și despre oamenii importanți din viața sa. Tatăl său, pe care l-a pierdut anul acesta, în luna martie, este cel care i-a deschis drumul înspre artă. Iar artistul Ioan Viorel Cojan i-a fost mentor. Meet Mia!
”Eu niciodată nu am avut nevoie de combustibil să pot crea”
Laura Huiban: „Mia”. Acesta este numele tău din certificatul de naștere sau e un alint, ori cel cu care te identifici artistic?
Mia Nazarie: Mama mea se numea Maria, tatăl meu, Mihai. Oficial, port numele Mariana, după mama Maria (na). ”Mia” poate fi o combinație între cele două nume ale părinților mei, de aceea am păstrat acest diminutiv. Apropiații îmi spun ”Mia” dintotdeauna.
Laura Huiban: De când nu ai mai dat un interviu pentru orașul tău ori pentru țara ta?
Mia Nazarie: Ultimul interviu oficial a fost publicat în 2020, în Franța. Au mai fost ulterior interviuri, foarte scurte, legate de evenimente, expoziții, vernisaje, dar tot în străinătate, unde nu m-am adresat publicului meu de suflet, băcăuanilor, românilor, în general tuturor celor care mi-au urmărit evoluția sau au rămas fideli admiratori ai artei mele.
Laura Huiban: De când timp te afli în Franța? Cum ai ajuns să te stabilești în Perpignan?
Mia Nazarie: 2014 este anul în care am pășit pentru prima dată pe teritoriul francez. Nu mi-am dorit să rămân, nu mi-au plăcut oamenii, pentru că sunt reci, pentru că… sunt multe aspecte de dezvoltat… foarte mulți oameni ai străzii, droguri… Mi-am dorit să pot fi prietenă cu artiștii de aici sau cu fotografii de renume din Paris… Montpellier… Marseille… sau cei mai aproape de Perpignan, pe care i-am cunoscut la expoziții ale galeriilor de artă locale. Dar nu fac parte din aceste cercuri. Foarte mulți tânjesc să mă cunoască personal sau prin proiecte comune, însă refuz, pentru că nu pot accepta mediul nociv, lipsit de igienă, în care își doresc să trăiască „liber”. Posibil să par salbatică, răspunsul meu poate ofensa sau poate părea deplasat, dar mulți care cunosc adevărul din lumea artiștilor m-ar înțelege. Eu niciodată nu am avut nevoie de ”combustibil” să pot crea. Aici, alcoolul, drogurile, auto-distrugerea sunt un ”must do”, iar eu am anumite standarde pe care mi le-am impus, de la care nu mă abat.
M-am stabilit la Perpignan mai târziu, față de data inițială a sosirii mele pentru prima dată În Franța (când am lansat primul proiect de fotografie, „Pandora”). A fost în patru episoade diferite, ca și perioade, am lucrat câteva luni la toate seriile, așa am descoperit Perpignan, orașul și împrejurimile. Pentru că nu vorbeam absolut deloc limba franceză, proiectul a fost tradus din engleză, așa comunicam la început. La scurt timp, m-am lansat printre artiștii locali și proiectul a fost expus, mi-a conturat numele, apoi am avut o ploaie de cereri de colaborare, dar mi s-a impus un anume stil, pe care nu am dorit să mă pliez, pentru că nu mă definea ca artist, iar la mine fotografia nu a fost niciodată ceva commercial, ca și stil, nu mi-am „negociat” niciodată stilul.
Publicul francez a înțeles repede cum stau lucrurile și a respectat asta, mă caută doar cei care înțeleg că lucrez foarte liber la tot ceea ce înseamnă machiaj, accesorii, vestimentație, decor… interior / exterior.
Laura Huiban: Ce îți place cel mai mult la Perpignan, orașul în care locuiești?
Mia Nazarie: Perpignan este un oraș care îmi oferă mult, ca viziune artistică în fotografie, ca materie primă pentru arta mea, arhitectură, natură, un muzeu în aer liber, e primul oraș din Franța în care am văzut portocali pe străzi, lângă blocuri, lămâi, plante exotice, ferestre gotice, porți din lemn mâncat de vreme, fără restaurare, cu o cromatică deosebită, francezilor le place să fie conservatori. La sate sau comune sunt foarte multe locuri lăsate în starea lor naturală, așa eu m-am putut bucura de detaliile pe care nu le observa toată lumea. La fiecare proiect eu am inclus aceste detalii cu care am surprins plăcut publicul de aici, erau uimiți că eu țineam să lucrez cu tot felul de lucruri, nesemnificative material sau emoțional pentru ei. Pentru mine erau totul, fiecare amănunt, care pentru cei de aici reprezenta o banalitate, eu l-am exploatat în felul meu în fotografie. Asta mi-a plăcut la Perpignan, alături de târgurile de antichități „Vide grenier”, din care mă aprovizionez cu accesorii pentru ședințele foto.
Îmi mai place marea, care este la doar câțiva kilometri de Perpignan și mă pot bucura de ea. Niciodată nu m-am bucurat de mare în copilarie, locuiam departe, prima întâlnire cu marea a fost după perioada liceului, o singură dată… Apoi, după mulți ani, reîntâlnirea a fost aici. Cel mai mult mă bucur de mare în afara sezonului, nu pentru plajă, pentru plimbările lungi, când pot să văd marea, și nisipul, când suntem doar eu și ele, nimeni altcineva. În rest, este foarte aglomerat, fiind zonă turistică. Se pierde farmecul adevărat atunci. Collioure este stațiunea mea preferată de aici, nici nu am vizitat chiar tot, să pot spune mai mult, dar zona este plăcută vizual.
”Creația este cea care m-a ajutat să depășesc momente dificile din viața mea”
Laura Huiban: Care sunt provocările și beneficiile vieții tale de artist în străinătate? Este complicat să te susții financiar, lucrând independent?
Mia Nazarie: Creația este cea care m-a ajutat să depășesc momente dificile din viața mea cotidiană, personală sau de artist.
Da, este foarte complicat să mă susțin financiar din fotografie, am să vă fac o dezvăluire, pentru unii ar putea părea șocantă, mai ales pentru marea majoritate a publicului băcăuan: financiar, m-am întreținut din alt domeniu de activitate, mai ales la început, din construcții, șantiere. Nu am să dezvolt acest subiect prea mult, dar am adunat cunoștințe de care sunt mândră și care mi-au adus mulțumire personală și sufletească, pentru că am reușit să-mi ajut familia, am renovat casa tatălui meu, pe care inițial a contruit-o el, alături de mama lui. Datorită acestor cunoștințe, am reușit să fac voluntariat o perioadă la Centrul Familial Bronx, din Bacău, să ajut copii orfani din orașul meu natal. Sunt mândră de ceea ce pot sau știu să fac în acest domeniu, am învățat alături de moldoveni, români și francezi la normele de aici. În România, mi-a fost greu, pentru că nu se lucrează la același nivel, depinde de puterea de investiție. Aici am fost sub aripa unei agenții imobiliare, pentru care am făcut și fotografie la inceput, așa i-am cunoscut, am continuat ulterior cu misiuni scurte și în ”bâtiment” (construcții clădiri) și sunt polivalentă în acest domeniu, însă eu îmi doresc cu totul un alt drum.
Pe plan artistic, mi-aș dori să lucrez în cinematografie și mi-ar plăcea și în domeniul medical, stomatologie; am nevoie de timp mai mult să mă dedic în întregime acestei misiuni, am găsit posturi sigure, dar doar în orașele mai mari, departe de aici, deci deocamdată acest obiectiv stagnează… Poate, într-o zi… Totul este posibil.
Ca să revin, nu am reușit să mă susțin din fotografie sau să am realizări mari, nici nu mi-am dorit, cu orice preț. La început, am fost invitată la agențiile de modelling, este o viață instabilă, care necesită foarte multe deplasări, nopți albe, compromisuri, mai ales în domeniul fashion, nu mi-ar aduce satisfacție pe partea de creație. Nu-mi plac nici oraşele mari, foarte aglomerate, unde te poți dezvolta cu adevărat în acest domeniu. Parisul, de exemplu, este frumos ca arhitectură, în reels, în filme, pe dinafară… este un punct turistic, de vizitat scurt; în același timp, este sufocant, mizerabil, Parisul de azi ascunde alte realități, restul e teatru.
Ca artist în străinătate, mi-am asumat riscuri, am suferit amenințări, am avut parte de gelozii, iar în stațiunile de aici, unde mi-aș fi dorit să închiriez locații pentru studiouri foto sezoniere, chiar am fost alungată și nu mi s-a permis să negociez, sub argumentul că sunt deja fotografi implantați de ani de zile, mafie… Ca să reușești trebuie să-ți „cumperi locul”, sunt lucruri care par ireale, dar sunt foarte adevărate, deci da, am trăit și periculos, am avut dezamăgire multă din partea oamenilor în care am crezut, am plâns, pentru că îmi doream să renunț, am plecat câteva luni la țară, în România, unde m-am retras pentru o perioadă, apoi am găsit curajul să revin în Franța, am venit în scop personal, cu visul de a continua totuși ceea ce mi-am propus pe plan profesional! Am fost și sunt puternică, dar nu este ușor, sunt sacrificii și trebuie să ai rezistență. Dacă nu aveți ceva sigur și concret sau măcar pe cineva de încredere, nu părăsiți țara! În străinătate, mergeți la loc sigur! Eu am luptat mult și nu este ușor, creația m-a ajutat cel mai mult să depășesc orice obstacol. Mi-am creat lumea mea, realitatea mea, universul meu, numai așa am rezistat.
Fotografia și orice activitate implică asta astăzi este pentru sufletul meu și foarte puțin pentru partea financiară. Ca să raspund pe înțelesul tuturor, duc o viață simplă, modestă și mă bucur de creație. Ocazional, organizez workshop-uri online, fotografie – portret, iar în prezent lucrez la un proiect de carte, este un proiect personal, voi dezvălui mai multe odată cu lansarea lui.
Laura Huiban: Cum a fost viața ta în pandemie, în Franța?
Mia Nazarie: În pandemie, a fost greu pentru mulți, în special pentru artiștii cu misiuni instabile, fără contracte.
În acea perioadă, aici au fost reguli foarte stricte, încă de la început, pe care am avut obligația să le respectăm fără abateri, și mi-am ”pierdut” studioul de fotografie. Era un ”garaj” imens, pe două etaje, care susținea financiar totul. Eu dețineam etajul superior, unde aveam mai multe decoruri foto, și administram pagina oficială și partea de prezentare, grafică publicitară și fotografie. A trebuit să renunț la spațiu, am închis studioul. Acum lucrez doar proiecte mici, nu fac fotografie de eveniment, unde se câștigă foarte bine, mai ales în orașele mai mari, nu-mi doresc asta, nu este pentru mine, mi-am dat seama de acest aspect în anii în care am lucrat ca fotograf de eveniment în România.
”Ca artist în țara mea m-am simțit iubită, cu o iubire pură și fără margini”
Laura Huiban: Cum te-ai simțit ca artist, în țara ta, în orașul tău natal ?
Mia Nazarie: Nu mi-a fost ușor să plec din România, greu a fost să mă desprind, lucram în presă, în fotografia de eveniment, portret artistic, aveam un rost, a trebuit… Am crezut cu tărie că va fi mai bine în afara țării, uneori regret că am făcut alegerea, din anumite puncte de vedere. Dar sfătuiesc pe toți cei care au curajul să plece din țară să o facă! Să încerce! Nu au nimic de pierdut.
Sistemul din România are încă foarte multe goluri, încă există corupție, ca peste tot, de altfel, dar acolo este de-a dreptul revoltător, la un nivel prea ridicat, se moare în spitale și acei medici care au comis greșeli încă profesează, se dau diagnostice greșite și nimeni nu este tras la răspundere. În școli și grădinițe ”se cere dreptul”… Se fură… Copiii cu vârste fragede nu sunt asigurați 100 la sută în clinici, unde au nevoie de intervenții chirurgicale la altă scară, mai sigure, cu altă tehnologie. Sistemul medical reprezintă într-adevăr un mare avantaj în străinătate.
În România, sunt legi europene care nu se respectă, în multe domenii. În ciuda acestor fapte, oamenii sunt mai buni, mai uniți, în România.
Eu m-am adaptat într-o țară străină la reguli, vorbesc curent, scriu corect, le respect cultura, dar mereu mă voi simți ”străină” printre străini.
Ca artist, în țara mea, m-am simțit iubită, cu o iubire pură și fără margini, respectată, strigată, îmbrățișată, strâns și sincer. Artiștii, sunt uniți, fără interese, fără gelozii, bârfe ieftine, răutăți… Sunt oameni și oameni, peste tot, însă aici predomină un ”fiecare pentru el”. Eu am frecventat aceste cercuri, instituții de cultură, muzee, am fost onorată să respect invitații la numeroase expoziții, am avut multe de oferit publicului francez și am avut multe de spus despre țara mea, și bune și rele, m-am integrat și am cunoscut și oameni deosebiți, pe care îi port în suflet, de aici, din „colțul meu”, dar tot printre străini mă simt, departe de țara mea… Deci, cine face pasul trebuie să fie pregătit financiar și sufletește.
Laura Huiban: În 2022, ai creat în România un proiect fotografic inspirat de portul tradițional românesc, ”Meleaguri”. Ce a însemnat concret asta și care au fost rezultatele, inclusiv cele legate de receptarea lui?
Mia Nazarie: Despre meleaguri este simplu să vorbesc, îmi place mult albastru, ca și culoare, am văzut un preș, un țol din acela tradițional românesc, țesut, dar nu ca toate celelalte, în toate culorile, doar tonuri de albastru, și mi-am dorit să lucrez cu acel covor, dar nu oricum, ci să-l transform într-o rochie fluture, m-a stimulat vizual pe loc. În mintea mea, totul este posibil, asta e ”mișto” în fotografie pentru mine: tot ce-mi imaginez, pot să fac să fie real, zis și făcut. Pentru ”Meleaguri”, mi s-au prezentat catrințe, poale, brâuri, veste cusute manual, baticul cu franjuri, o nebunie… toate, din portul tradițional românesc, originale, din cufărul vechi. A atins multe suflete românești și a stârnit curiozitate în Franța, datorită vestimentației. A creat valuri, fotografiile au circulat foarte rapid în România, dar e un proiect foarte amplu și variat, conține mai multe imagini decat cele publicate oficial. A luat amploare dintr-o ”greșeală”, apoi l-am plănuit și l-am regizat, am muncit mult pentru el, și pe teren și la partea de editare, și, fiind un proiect de suflet, ar merita expus și în străinătate și în România, în imagini de dimensiuni minime 50/70.
”În arta mea, sunt stările mele reale”
Laura Huiban: Te admir de mult timp, îmi place că ți-ai asumat foarte profund natura ta artistică, că ești nu doar un fotograf, ci un artist ”crossover”, care pictează cu stări, prin fotografie, un creator de lumi vizibile, cu accente rock. Cum ai ajuns la acest tip de discurs artistic, care pare la granița dintre fotografie, pictură și storytelling ?
Mia Nazarie: Mi-ar plăcea să-mi scriu povestea într-o zi, aș avea multe de spus, cât nu aș putea sa aștern într-o singură carte.
Da, am asociat, îmbinat, dintotdeauna, fotografia cu pictura sau imaginilor le-am completat scrieri. Fac asta din iubirea pt artă, dorința de a crea constant, ceea ce pe mine m-a salvat, iubirea mea pentru artă a fost pură, nu m-a trădat și nici invers nu s-a întâmplat. Am dorința de a comunica prin imagine lucruri pe care nu am putut să le spun cu voce tare, nici să le scriu în întregime în cuvânt de adevăr. În arta mea, sunt stările mele reale, strigătele mele, stările de bine, suferințe, sunt mesaje, mereu transmit ceva prin ceea ce scriu sau fotografiez, mereu se ascunde un mesaj acolo, undeva, printre rânduri sau într-o imagine.Mereu, fără excepție!
Laura Huiban: Cum se vede Mia Nazarie pe sine, ca artist și ca om? Și ce își dorește în acest punct al vieții sale?
Mia Nazarie: Sunt o fire emotivă, ascunsă, selectivă, timidă, simt tot ce mă înconjoară la un alt nivel, știu asta pentru că numai așa pot crea și e un sentiment plăcut, care merge cu mine peste tot.
Ajut oamenii, mă las pe mine și ajut alte persoane, un blestem sau o binecuvântare? Corect sau greșit? În ultimii ani, am făcut mai multe pentru alții decât pentru mine însămi.
Trebuie să-mi cântăresc mai bine faptele, să le dozez, să ofer mai mult celor care merită mai mult, să mă opresc în a oferi celor care mi-au făcut rău. Am impus câteva limite, dar nu reușesc tot ce îmi propun, mai am de lucru la mine, în primul rând, pe tema asta. Sunt războinică, cad și mă ridic singură, uneori, mai repede, alteori, mai greu.
”Latura artistică mi-a descoperit-o tatăl meu”
Laura Huiban: Cine ți-a descoperit și influențat latura artistică? Întreb asta și cu gândul la tatăl tău, care știu că a însemnat foarte mult pentru tine și de la care cred că ai învățat fotografia.
Mia Nazarie: Latura artistică mi-a descoperit-o tatăl meu, familia mea m-a încurajat! Mi s-a spus de mică faptul că am talent la desen, din clasa a 6-a, desenam, pe atunci, flori, case, oameni, portrete. În clasa a 7-a, am avut o temă la desen (natură statică) iar lucrarea mea a fost expusă la școala generală din Sascut, atunci tata a fost fericit, mândru de mine, mi-a luat o ciocolată întreagă doar pentru mine, de la magazinul din fața școlii, pentru că s-a prezentat la școală să-mi vadă lucrarea și a fost felicitat de către profesorii mei.
Mai târziu, la liceu, am pictat portrete fetelor care aveau iubiți și le dăruiau portretele, am avut prima expoziție de pictură în clasa a-10-a, am expus lucrări de pictură pe cartoane, foi A4/A3, nu aveam pânze, desenam pe foile de caiete de la școală, pe banca din clasă, apoi ștergeam cu radiera.
În clasa 11-a, am și oferit gratuit cursuri de desen în particular, la cerere. Eleva mea a fost una singură: Daniela Țugui. I-am cumpărat materiale, pentru că nu avea posibilități, mai târziu am luat-o cu mine la Bacău (ea fiind din Orbeni), unde locuiam cu chirie, am vrut să o ajut pentru că am văzut în ea dorință și potential. E interesant să vă povestesc puțin parcursul ei: mai târziu am mers cu ea la Școala Populară de Arte din Bacău, a reușit să fie admisă la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Iași, s-a angajat la Biserica ”Sfântul Dumitru”, din Bacău, și, mai târziu, m-a luat în echipa ei și am pictat alături de ea o bună perioadă vitraliile catedralei, alături de șeful de atelier, Dan Broscăuțeanu.
Dana… și ea mi-a deschis drumul către pictură, simțul pentru artă. Datorită ei, eu am avut curajul să cred în mine, pentru că, învățând-o pe ea, altfel am dezvoltat și conștientizat pentru mine, calitățile mele, și ea mi-a oferit de muncă mai târziu, nu a uitat niciodată ce am făcut pentru ea, nu ne-am văzut de ceva ani dar ținem legătura.
Tot la liceu, am desenat planșe pentru laboratorul de biologie, anatomie, desenam plante și organele umane interne, iar tata mă ajuta la texte, să le aliniez milimetric, și m-a încurajat să și câștig din asta, îmi cumpărăm materiale de la Galeria ”Frunzetti”, din Bacău, așa am cunoscut artiștii băcăuani, realizam, pictură, fotografie de grup și portrete și așa am câștigat primii mei bani din artă. Parcursul meu artistic, acest drum pe care am pășit foarte sigură de la vârstă fragedă și care a durat ani de zile, s-a datorat tatălui meu.
Mai târziu, cel care mi-a șlefuit talentul, cel care m-a descoperit și m-a lansat a fost Ioan Viorel Cojan, mentorul, profesorul meu în fotografie. De acolo, fotografia, pentru mine, a luat un drum cu totul artistic, diferit, de atunci am început cu adevărat să creez, să ”văd” cu adevărat.
Laura Huiban: Spune-mi, te rog, o lecție deosebită pe care ți-a oferit-o tatăl tău ? Care a fost relația ta specială cu el?
Mia Nazarie: Tatal meu m-a învățat fotografia, partea tehnică, m-a învățat să văd oamenii cu adevărat, avea inteligența emoțională foarte dezvoltată, avea capacitatea de a simți lucrurile, de a anticipa și mi-a dezvoltat și mie capacitatea emoțională.
O zi pe care mi-o amintesc bine și s-a imprimat adânc în suflet și în minte: aveam doar șase ani, era înainte să o pierdem pe mama mea, când am fost în vizită cu el la mama, în București, la spital. Când am ajuns în salon, am auzit un strigăt cu voce stinsă ”Mariana”, pe care nu reușeam să-l identific, nici pe mama nu puteam să o văd, era patul înalt, iar eu prea mică, și tata m-a ridicat către mama, să mă poată lua pe brațe, era slăbită. Acest moment oferit cu greu și mult efort și durere de către tatăl meu l-am conștientizat mai târziu. Nu a fost o vizită, oarecare, putea fi ultima dată când o vedeam pe mama. A fost un ”rămas bun”, într-un cadru intim, alături de ei, părinții mei.
Am călatorit împreună, cu mașina lui, Oltcit, îmi aduc aminte că prima data am luat metroul la București și că mereu mă învăța câte ceva, în special igiena, cum circulă microbii, să fiu mereu atentă. Mereu te informa cu ceva, mereu era atent să înveți ceva, ținea mult să fii informat.
Ma bucur că a reușit să ajungă în Franța, acum trei ani, am vizitat împreună cu el locurile cele mai frumoase de aici, își lua notițe cu ce a vizitat, era fericit și însemna un punct mic pe hartă, „am fost aici”!! Mereu schimbam informații despre istorie, îi prezentam locurile, foarte multe le știa deja. Asta a fost relația mea cu el: mereu îmi vorbea despre tehnologie, istorie, artă, aviație, chimie, fizică, mereu avea darul de a spune ceva interesant. Aici, în Franța, mi-a reparat un TV alb – negru, foarte vechi, pe care îl aveam cumpărat de la antichități pentru un proiect foto, nu credeam să-l mai văd funcționând vreodată, el a reușit să-l facă să funcționeze.
Înainte cu câteva zile de a-l pierde definitiv, am vorbit peste o oră cu el, în apel video, despre mecanică auto! Ultima mea conversație cu el a fost despre asta, rămăsese că vine să mă viziteze din nou, urma să stabilim.
M-a învățat să nu omor insectele, mi-a interzis strict să particip la insectar pentru școală, a venit și a vorbit cu profesorii, am fost singura din clasă care nu a predat insectarul ! M-a învățat despre albine, să nu omor ființe vii, oricât de mărunte ar fi, să iubesc animalele, m-a învățat despre alimente, vitamine, despre cât este de nociv să fumezi, ura țigările, din motive foarte personale.
Când eram alături de el, se deschideau sute de uși, unde puteam călători către orice domeniu! O enciclopedie vie, un geniu, my „daddy cool”, așa cum îi mai spuneam… pentru că l-am pierdut recent, în martie, anul acesta.., Și încă mai aveam proiecte împreună… cu tot ce am învățat in Franța legat de construcții.
Sunt fericită pentru că l-am ajutat la renovările casei lui părintești, cea mai mare parte am reușit să o ducem la bun sfârșit, iar cand a realizat rezultatele mi-a spus că sunt ca un erou pentru el. În viață simțim sufletește că avem anumite realizări, nu i-am oferit multe tatălui lui meu de-a lungul vieții, iar asta, pentru mine, a însemnat cel mai mult.
Regretul este unul evident: nu am fost lângă el când s-a întâmplat… i-am scris ultima dată pe 24 Martie, „te iubesc tati „, mesaj pe care nu a mai apucat să-l deschidă…
Laura Huiban: Ce înseamnă pentru tine ”acasă”, Mia?
Mia Nazarie: „Acasă” înseamnă sentimentul de iubire, de siguranță, ”acasă” poate fi la cineva în suflet, unde, oriunde ai fi în lumea asta, tu simți că acolo e „Acasă”, locul tău.
Pentru că poți să ai o casă imensă, material vorbind, și să te simți singur/ă în ea. Sentimentul de ”acasă” este unul singur: ”Acasă’ este acolo unde mă simt iubită, apreciată, unde mă simt safe. Oriunde pot simți asta se poate numi „Acasă”. „Home is not a place, is a feeling!”
”Eu am spiritul foarte viu și urăsc frica”
Laura Huiban: Pe pagina ta de Facebook, ai la profil următorul motto: ”Temerile pe care nu ni le înfruntăm devin limitele noastre”. Ce frici ai înfruntat ca să devii omul și artistul care ești astăzi?
Mia Nazarie: Da, este ceva care pe mine mă reprezintă, pentru că în viața mea tot ceea ce mi-am dorit mult și nu am reușit a fost din cauza că mi-a fost frică de ceva, mi-am făcut gânduri, griji… În anumite momente, țin să-mi amintesc acest lucru tocmai ca să mă auto-educ să-mi depășesc anumite frici. Și spun asta tuturor: depășiți-vă fricile, limitele, faceți ceea ce simțiți, fiți liberi în decizii, în iubire, luați atitudine, fiți sinceri cu voi înșivă! Înseamnă curaj. Eu am spiritul foarte viu și urăsc frica. Și am avut de înfruntat multe frici. Multe, prea multe, nu mereu am găsit modalități de a le depăși, însă am învățat să conștientizez sursa fricii, numai de acolo ne putem schimba perspectiva, să reevaluăm frica într-un mod obiectiv, în așa fel încât să nu ne influențeze viața, să putem acționa în ciuda ei. Înfruntarea fricii și transformarea ei în putere este un proces continuu și personal pentru mulți dintre noi.
Laura Huiban:. Cum te face să te simți, ca femeie și ca artistă, lumea în care trăim în prezent?
Mia Nazarie: Unică!
Sursa foto. Arhiva personală Mia Nazarie
