Decembrie 1989 a fost un moment de cotitură pentru istoria României, iar Bacăul a avut propriile sale povești unice în acele zile de frământare. Dumitru Sechelariu, fost primar al municipiului și cunoscut om de afaceri, a oferit, într-un interviun acordat în decembrie 2011, o perspectivă personală și detaliată asupra evenimentelor din Bacău.

Premoniția unei schimbări

„În 1987, vizita lui Gorbaciov în România a fost un moment cheie. Nu eram implicat politic, dar dintr-un interviu publicat în «România Liberă» am simțit printre rânduri că ceva urma să se schimbe. Aceasta a fost prima mea intuiție despre ce ar putea urma”, a povestit, în decembrie 2011, Sechelariu. Deși nu avea nicio legătură cu grupuri revoluționare sau structuri pregătite să declanșeze schimbări, el observase o „deschidere” în sistem prin discuțiile avute cu unii dintre șefii Miliției din acea vreme. „Aceasta m-a încurajat să iau atitudine”, explică el.

Participarea la evenimente

Când evenimentele din decembrie 1989 au prins avânt, Dumitru Sechelariu a făcut parte din primul eșalon al celor care au contribuit la gestionarea situației în Bacău. „Am avut curajul să merg la Comitetul Județean, actuala Prefectură, și să particip activ”, relatează el. Deși Bacăul nu a fost marcat de violențe majore, tensiunea și incertitudinea pluteau în aer. „Revoluția de la Bacău a fost una de catifea, deoarece s-au găsit oamenii și soluțiile potrivite pentru a evita haosul”, explică Sechelariu.

Una dintre contribuțiile sale importante a fost implicarea în desemnarea lui Geo Popa ca lider al organului provizoriu de conducere. „A fost o alegere bună pentru acea vreme”, afirmă el. De asemenea, el a sprijinit aducerea lui Viorel Hrebenciuc pe zona economică, subliniind că acesta avea abilități remarcabile de organizare și comunicare.

Balconul Revoluției și personajele sale

Cei care s-au aflat în balconul Comitetului Județean al Partidului Comunist din Bacău au rămas în memoria colectivă. „A fost pur întâmplător. Eu am ajuns acolo dintr-o nemulțumire profundă față de regimul comunist, dar fiecare persoană din balcon a avut un rol important”, spune Sechelariu.

Unul dintre eroii momentului a fost Nicu Dumitrache, care a avut curajul să-l scoată pe primul secretar din birou. „Doar această faptă, în sine, a fost un act de mare curaj. Nu trebuia să tragi cu arma pentru a-ți arăta revolta”, punctează fostul primar. Alți participanți notabili includ pe Ion Vasile, care a gestionat relația cu comunitatea romă, precum și Corneliu Iacobov și Constantin Apostol, care au avut contribuții importante la menținerea ordinii și la organizarea administrativă.

Momentele de cumpănă

Printre cele mai tensionate episoade ale Revoluției din Bacău, Dumitru Sechelariu amintește două momente critice. Primul a fost atunci când s-a răspândit zvonul că sub clădirea Prefecturii există o bombă care urma să explodeze. „Din cei aproximativ 180 de oameni prezenți, doar 22 am rămas. A fost un test de curaj”, relatează el.

Un alt moment critic a fost vizita sa la Securitate pentru dezarmarea acesteia. „Tensiunea era uriașă, iar pericolul era real. Ne puteam aștepta la orice, inclusiv să fim arestați. Din fericire, lucrurile au decurs bine”, povestește el.

Un al treilea episod dramatic a fost zvonul că o escadrilă de elicoptere sovietice se îndrepta spre Bacău pentru a bombarda clădirea Prefecturii. „Aceste intoxicări aveau scopul de a ne descuraja, dar am rămas fermi pe poziții”, adaugă Sechelariu.

Revoluția în context

Privind retrospectiv, Dumitru Sechelariu consideră că Revoluția din Bacău a fost un exemplu de echilibru și organizare într-o perioadă de haos generalizat. Deși mulți dintre cei implicați au reușit ulterior în diverse domenii, el subliniază că au existat și oameni care nu au căpătat recunoașterea pe care o meritau, precum profesorul Neagu sau alte voci marcante din acele zile.

Revoluția din decembrie 1989 la Bacău rămâne un moment definitoriu pentru oraș, în care curajul și deciziile inspirate au contribuit la tranziția pașnică și la evitarea violențelor.

În data de 22 decembrie 2009, la 20 de ani de la înființarea cotidianului „Deșteptarea”, a fost lansat albumul comemorativ „DEȘTEPTAREA 20 DE ANI. Istoria ziarului, istoria Bacăului”.

Astăzi, la 15 ani de la acest eveniment, Victor Eugen Mihai Vem rememorează cu mândrie realizarea acestui proiect emblematic al presei băcăuane.

„A fost o provocare uriașă să coordonez acest album, care a marcat nu doar istoria ziarului, ci și libertatea presei din Bacău. Împreună cu Aurelian Chiscop, am reușit să adunăm cele mai importante momente din cei 20 de ani ai „Deșteptării”.

Un proiect realizat cu sprijinul unor mari profesioniști din echipa ziarului, precum Nelu Broșteanu, redactor-șef, veteranul Gheorghe Bălțătescu și talentatul fotograf Ioan Bîșcă,” a declarat Victor Eugen Mihai Vem, coordonatorul albumului.

Acest album nu a fost doar o retrospectivă a primilor 20 de ani ai „Deșteptării”, ci și un omagiu adus ziarului ca instituție simbolică pentru Bacău, într-o perioadă de tranziție crucială pentru libertatea presei din România.

Proiectul a avut un impact semnificativ în istoria orașului și continuă să fie un punct de referință în presa locală.

Germenii revoluției anticomuniste

În majoritatea cazurilor, germenii mișcărilor politico-sociale radicale au proliferat în solul fertil al realităților economice paupere generate, la nivelul macrostructurilor sociale, de monopolul asupra accesului la privilegii impus de castele închise de tip aristocratic. Un monopol ce a luat destul de rapid forma și chipul corupției endemice, expresia supremă a crizei morale pentru orice societate.

La momentul oportun, aceste realități au fost instrumentalizate politic de mișcări care promiteau o asanare morală radicală a societății prin extirparea părților sale cangrenate. Bunăoară, mișcarea legionară și-a potențat aderența electorală oferind alegătorilor iluzorii soluții cu privire la însănătoșirea etică a societății românești interbelice prin apelul la noțiuni cu un grad ridicat de abstractizare, transformate în virtuți populare generalizate la nivelul întregului neam. Astfel, românii erau harnici, erau iubitori de patrie și adoratori de Dumnezeu – până în pragul impunerii unui fundamentalism ortodox curativ – iar motivele pentru care România nu era cu adevărat o „grădină a Maicii Domnului” erau, pe de o parte, vechea clasă politică măcinată de corupție și, pe de altă parte,… toți cei care nu erau români, motiv pentru care ideologia legionară este puternic ancorată în xenofobie și antisemitism. Ce a urmat este cunoscut iar apogeul acestor tensiuni din cadrul societăților europene a fost atins în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial.

Revoluțiile comuniste de la sfârșitul secolului al XX-lea nu respectă în nicio privință acest tipar al mișcărilor sociale descris mai sus. În „Paradisul” comunist internaționalist, „dușmanul de clasă” este inexistent, xenofobia reprezintă un nonsens în cadrul unei ideologii egalitariste cu vocație globalistă iar micile probleme de ordin moral sau economic erau soluționate fie prin aplicarea unor măsuri punitive soldate cu privarea de libertate fie prin apelul la cenzură. Singura realitate acceptată era cea din „Scînteia” iar dincolo de ea tăcerea, complicitatea și frica deveneau principalele componente ale noului etos românesc. Practic, în 1989, în interiorul structurii statale și societale românești, nu exista nicio formă asociativă care să fie capabilă să pună sub semnul întrebării regimul lui N. Ceaușescu. Și totuși….

„Adevărul nu va fi cunoscut niciodată”, generalul Iulian Vlad 

Această societate controlată perfect, având un nivel de conștiință și de consistență morală asociate de mulți cu densitatea mălaiul bine fiert, a explodat în decembrie 1989, inițial în Timișoara și, ulterior,… „în toată țara”. La 35 de ani depărtare de acele momente, Adevărul pare un deziderat tot mai greu de atins iar marile întrebări generate de crimele comise în perioada 21-22 decembrie rămân în continuare fără răspuns, ca o marcă a limitelor, lehamitei și neputințelor noastre. Dosarul Revoluției a fost redeschis recent, dar nu există nicio grabă în soluționarea sa câtă vreme doi dintre cei trei inculpați mai au încă zile de trăit…. Într-o bună tradiție postrevoluționară, teroriștii sunt de negăsit… Morții de după 22 decembrie 1989, pentru care nu există niciun vinovat, justifică perfect teoria confiscării revoluției anticomuniste și preluarea puterii de către vechea gardă cu vederi staliniste din cadrul PCR, marginalizată în anii ʼ60-70 ai secolului trecut de către N. Ceaușescu. Ion Iliescu și Silviu Brucan, singurii capabili să îi spună „Nu” lui Nicolae Ceauşescu, sunt cei mai cunoscuți reprezentanți ai acestei facțiuni ostracizate.

În decembrie 1989, de comun acord cu puterea militară filosovietică, dornică să-și spele imaginea după reprimarea sângeroasă a Revoluției de la Timișoara, această facțiune a preluat puterea politică în România. Fără îndoială, dacă privim evenimentele din perspectiva mulțimii care a ieșit în stradă pentru înlăturarea regimului comunist și a reprezentanților acestuia, putem vorbi de o revoluție. Însă, din perspectivă instituțional-operativă, este evident faptul că această mișcare a fost confiscată de structuri ce au beneficiat de coordonare și protecție externă specializate, nivelul campaniei de dezinformare și manipulare fiind de cel mai înalt nivel profesional, imposibil de improvizat la o scară atât de mare.

Din acest punct de vedere, indiscutabil, România a ratat revoluția în sensul european al cuvântului, autentic reformator, implementând aici o schimbare de tip perestroikist, după modelul propus de M. Gorbaciov. În fapt, ceea ce s-a întâmplat în România este singura revoluție a lui Gorbaciov care a reușit, iar disoluția URSS s-a tradus la noi prin decuplarea lentă de la acest model (1990-2004) și printr-o veritabilă derivă ideologică, morală și economică descrisă perfect de următoarele cuvinte: hoție, prostie, corupție, emigrație, devalizare, falimentare, mineriade ș.a. „Atâta s-a putut”, măi dragă!

De la trecerea la platformele digitale și apariția noilor forme de consum, cum ar fi video-on-demand și social media, presa a fost forțată să se reinventeze. Dintr-o industrie bazată pe publicațiile tipărite și pe audiovizual, aceasta a evoluat către un mediu hibrid, unde tehnologia și accesibilitatea informațiilor online au reconfigurat complet modul în care știrile sunt produse, distribuite și consumate.

În 2008, la Conferința națională a Presei se vorbea despre digitalizarea și integrarea edițiilor print cu noile platforme online. La nivel global, redacțiile începeau să se adapteze unui peisaj media aflat în schimbare rapidă, în care cititorii migrau către internet pentru acces rapid și interactiv la știri. Tendința centrală era integrarea redacțiilor tradiționale cu departamentele de online, punând accent pe colaborare între jurnaliștii din diverse medii: print, radio, TV și online.

În acest context, companii media mari precum The Daily Telegraph au adoptat o structură „care permitea echipelor din diferite departamente să colaboreze mai eficient. Acest model era gândit pentru a maximiza resursele umane și a adapta fluxurile de lucru la noile cerințe multimedia. Departamentele erau reorganizate pentru a include nu doar reporteri și editori, ci și echipe dedicate producției video și online.

Un punct de referință în această tranziție era fenomenul „un punct nodal unde internetul și ediția de hârtie se întâlnesc”, așa cum subliniau liderii publicației olandeze De Volkskrant. Aici, redacțiile tradiționale se confruntau cu provocarea de a produce conținut relevant atât pentru edițiile fizice, cât și pentru cele digitale, menținând în același timp standardele jurnalismului clasic.

În Marea Britanie, The Guardian anunța un proiect ambițios de integrare a redacției online cu cea tradițională. Această schimbare era privită ca un pas necesar pentru a răspunde nevoilor publicului modern, care dorea acces la informație în timp real și într-un format multimedia. BBC, de asemenea, introducea redacții centrale pentru a integra toate platformele sale media, eliminând granițele dintre TV, radio și online.

De asemenea, un alt exemplu important a fost implementarea unui model de redacție hibrid la BBC, care a reunit echipe din televiziune, radio și online într-un singur centru de comandă. Acest lucru a permis o colaborare mai strânsă între jurnaliștii care lucraseră tradițional în medii separate. Redacția centralizată a asigurat că informațiile erau distribuite rapid și în mod eficient pe toate platformele, inclusiv prin noile tehnologii de streaming și social media.

Astfel, în 2008, evoluția presei era definită de adaptarea la noile tehnologii și de încercarea redacțiilor de a deveni organizații multimedia eficiente. Provocările includeau nu doar restructurarea departamentelor și instruirea jurnaliștilor, ci și găsirea unui echilibru între cerințele economice, tehnologia avansată și menținerea credibilității jurnalistice.

Schimbări radicale

Presa a traversat o perioadă de schimbări semnificative între 2008 și 2024, având în vedere avansul tehnologic rapid și schimbările în comportamentul publicului

În perioada 2010-2015, evoluțiile tehnologice au continuat să schimbe fața presei, cu un accent tot mai mare pe mobilizare și personalizare. Publicațiile și-au concentrat resursele pe dezvoltarea aplicațiilor mobile, iar sistemele de abonați digitali au început să devină o sursă importantă de venituri. Totodată, platformele de social media, precum Facebook și Twitter, au devenit canale cheie pentru diseminarea știrilor, iar multe instituții media au început să colaboreze cu aceste platforme pentru a atrage cititori. Acest lucru a dus la o dublare a rolului preselor ca surse de informare și ca distribuitori ai discuțiilor publice, însă și la apariția unor provocări legate de dezinformare și știri false, mai ales în contextul alegerilor politice și al crizelor globale.

Începând cu 2015, marile instituții de presă au fost forțate să se adapteze și să își redefinească modelul economic, având în vedere scăderea veniturilor din publicitate și migrarea continuă a cititorilor către platformele digitale. În ciuda acestui fapt, multe dintre publicațiile de prestigiu au început să pună un accent mai mare pe jurnalismul de calitate și pe abonamentele plătite pentru a asigura sustenabilitatea financiară. De asemenea, presa a început să exploreze noi formate, precum video-jurnalismul și podcast-urile, iar majoritatea instituțiilor media s-au extins pe YouTube și alte platforme de streaming pentru a capta audiențe mai largi. Această diversificare a fost crucială pentru a atrage generațiile mai tinere și a crea surse de venituri mai stabile.

În perioada 2020-2024, pandemia COVID-19 a avut un impact semnificativ asupra modului în care presa a funcționat. Multe redacții au fost nevoite să se adapteze rapid la muncă de la distanță și să își prioritizeze sursele de informare online, având în vedere creșterea cererii de știri și informații legate de criza sanitară globală. Odată cu creșterea audienței online, presa a început să se orienteze tot mai mult către formatele video și social media, iar campaniile de marketing digital și monetizarea prin abonamente și donații au devenit strategii esențiale. În plus, inteligența artificială a început să fie folosită în procesul editorial, iar algoritmii de recomandare au schimbat modul în care știrile ajung la cititori.

Cum se vede viitorul?

Viitorul presei pare să fie din ce în ce mai strâns legat de digitalizare și de inovațiile tehnologice. Pe măsură ce consumatorii continuă să migreze spre platforme online pentru a accesa știri, redacțiile vor trebui să își adapteze modelele de afaceri pentru a satisface cerințele acestora. Abonamentele digitale, personalizarea conținutului și integrarea inteligenței artificiale pentru a îmbunătăți relevanța știrilor vor deveni esențiale. În plus, formatele video și audio, cum ar fi podcast-urile și transmisiunile live, vor continua să joace un rol tot mai important în atragerea unei audiențe diversificate, în special a tinerelor generații care preferă consumul de conținut multimedia.

Totuși, pentru ca presa să își asigure un viitor sustenabil, va trebui să pună un accent major pe calitatea jurnalismului și pe integritatea informațiilor pe care le furnizează. Într-o eră în care știrile false și manipularea informației sunt o problemă globală, instituțiile media vor trebui să demonstreze un angajament puternic față de etica jurnalistică. În același timp, vor fi esențiale noi surse de venit, cum ar fi microplăți și parteneriate inovative cu alte platforme de tehnologie, pentru a putea susține finanțarea jurnalismului de calitate. Doar printr-o combinație de inovație tehnologică și responsabilitate jurnalistică presa poate rămâne relevantă într-un peisaj media din ce în ce mai fragmentat.

Între priveghi şi naştere

Toate au un sfârşit, fie că e glorios, tragic sau anonim. Depinde de împrejurări, care nu prea îţi cer părerea. Vine clipa şi gata, treci în eternitate. Sau în uitare. La începutul lui decembrie ’89 nu prea erau semne ale celor ce urmau să se întâmple. Doar atmosfera încărcată ce a urmat Congresului al XIV-lea din noiembrie şi bancurile la vedere cu Nicolo Reales.

Apoi lucrurile s-au precipitat spre mijlocul lunii, cu zvonurile, mai apoi ştirile despre mişcările de stradă şi revolta tineretului timişorean. Informaţii disparate, distorsionate şi interpretabile transmise de Europa Liberă, BBC ori Vocea Americii. Cu „marele conducător” în vizită în Iran. Cu o campanie furibundă de presă împotriva „agenturilor străine” şi celor ce sfidau comunismul pe străzile din oraşul de pe Bega.

Cu primii morţi şi răniţi. În mari adunări populare „spontane” (în prealabil organizate), oamenii muncii erau chemaţi şi îndemnaţi să demaşte forţele obscure ce atentau la siguranţa naţională şi să lupte împotriva lor. Despre această atmosferă a trebuit să scrie şi „Steagul roşu” în ultimele sale două numere de „carieră comunistă”, fără a bănui că este foarte aproape de obştescul sfârşit.

Paralel, se pregăteau ediţiile festive pentru sărbătorile de final de an, cu ziua republicii în prim-plan. Ne-a mai potolit întrucâtva din verva condeielor colegul Constantin Bursuc, fotoreporter de aproape patru decenii, care cu pragmatismul său a pus punctul pe „i”: lăsaţi-o mai moale, că nu se ştie, voi nu vedeţi ce se-ntâmplă în ţară? Era seara de joi – 21 decembrie, În Capitală avusese loc un mare miting, pentru a doua zi dimineaţă era anunţat un altul. În redacţie, ca de altfel în toate instituţiile şi unităţile economice, se instituise serviciul de permanenţă. Ceea ce pentru noi nu însemna altceva decât o noapte petrecută într-un fotoliu-pat cu vechi state de servicii…

Vineri – 22 decembrie, ne concentrăm atenţia pe… aşteptare, punând în aplicare – cu succes -, sloganul „cum să facem să nu facem nici cât facem!”. Câţiva redactori, împreună cu fotoreporterul, sunt trimişi în oraş ca să observe şi să ia pulsul.

Ceilalţi ne postăm în faţa singurului televizor – un Diamant alb-negru, spre a urmări emisia TVR de la marea adunare populară din faţa sediului c.c. Ştefan Olteanu este pus să noteze, minut cu minut, desfăşurarea evenimentelor din marea piaţă. Însemnările sale aveau să devină Cronica unei zile mari – spre a-l parafraza pe scriitorul Corneliu Leu.

Ne-au prins cum nu se poate mai bine, cronica avea să apară a doua zi în noua publicaţie despre care nu ştiam, deocamdată, nimic. Pe la orele 12,30 se-ntoarce de pe drumuri primul reporter de teren cu vestea că revoluţionarii băcăuani au ocupat sediul judeţenei de partid, de unde i-au poftit afară pe primul-secretar şi pe ceilalţi lideri politici locali.

Din ţară, veşti similare vin de pretutindeni. Sub avalanşa de evenimente excepţionale începem să ne gândim la editarea imediată a unui nou ziar. Ne asumăm riscurile fără nici un fel de discuţii. E, cu adevărat, o „înhămare” unanimă.

Hotărârea este luată puţin după ora 13,30, la numai câteva momente după fuga cuplului dicatorial, cu elicopterul, de pe sediul c.c. Tot atunci, portretul „tovarăşului”, din biroul redactorului şef, este coborât din locu-i ce părea de veci. Murea o publicaţie spre a-i face loc alteia.

Odată cu sistemul. „Steagul roşu” împlinise, în primăvară, vârsta de 43 de ani, Între timp îşi mai adăugase câteva luni – aproape opt. Câteva date de „stare civilă”: naştere – 1 mai 1946; decesul – 22 decembrie 1989; denumirea la botez – „Luptătorul”; arborele genealogic: „Curierul” – apărut în februarie 1935; „Înainte” – octombrie 1935 – iunie 1936 şi octombrie 1944 – februarie 1948; „Vremuri noui” – mai 1946 – ianuarie 1948. După o apariţie de şase ani şi opt luni (respectiv până la 7 ianuarie 1953), perioadă în care sunt scoase 1783 de ediţii, „Luptătorul” îşi schimbă titulatura în „Steagul roşu” – cu prima apariţie pe 8 ianuarie, denumire cu care va apărea timp de 37 de ani. La conducerea publicaţiei s-au perindat, în acest răstimp, 14 redactori şefi, cel mai longeviv fiind Dumitru Mitulescu – 14 ani şi jumătate (august 1965 – noiembrie 1979), iar cu stagiul cel mai scurt – Mihai Buznea (2 ore – între 11,15 – 13,15, pe 22 decembrie 1989). Între numele de notorietate s-a aflat şi cel al scriitorului Constantin Prisnea – cel dintâi redactor şef al publicaţiei băcăuane antedecembriste.

Finit coronat opus („sfârşitul încununează opera”) este una din maximele marelui poet al antichit\]ii – Ovidiu. Urma a ales şi, aşa cum este normal să se întâmple, „în toate treburile, să luăm în seamă sfârşitul”, fiindcă acesta înseamnă, adesea, un nou început. În ce mă priveşte, participam – după „Flacăra Moineştiului”, la al doilea priveghi, dar şi la o primă naştere: Deşteptarea. Care e un alt capitol, scris în tonuri vesele şi triste, al periplului meu în lumea breslei jurnaliştilor băcăuani, Şi nu numai…

Libertate cu arma la picior

…Suntem în 22 decembrie ’89, ora 13 şi 30 de minute. De pe platoul clădirii în care-şi are sediul c.c. al p.c.r. se desprinde un elicopter militar ce poartă cu el cuplul de tristă amintire: Odiosul şi Sinistra. Cei doi dictatori încearcă să fugă de destinul istoriei. E fuga spre necunoscutul pe care-l vom cunoaşte peste numai câteva zile. C’est le commencement de la fin (e începutul sfârşitului).

Momentul este trăit cu intensitate şi în redacţia băcăuană. Steagul roşu încetează să mai fluture. Sucombă. S-a mai încheiat o eră. Începe alta, cu angajări politice imediate şi clare: ori, ori… Redactorii îşi asumă in corpore noua opţiune: scoatem o altă publicaţie, una independentă şi democratică.

Au loc primele alegeri libere/colegiale pentru desemnarea conducerii: Mihai Buznea – redactor şef; Ioan Enache – redactor şef adjunct. Portretul dictatorului este detronat de pe peretele pe care tronase vreme de 25 de ani. Dreptunghiul de var se decupează, alb, pe fondul biroului, amintind de o epocă trecută. Pentru aproape o lună de zile încăperea va deveni un fel de muzeu, nimeni nu se simţea atras să o ocupe. Zece oameni – adică cei care editasem vechea publicaţie, ne înhămăm la o treabă ce putea avea orice finalitate. Dar nu ezităm nici o clipă. Creionăm şi cel dintâi sumar.

Întocmim o listă cu paisprezece propuneri de titluri: Victoria, Tricolorul, Glasul Bacăului, Deşteptarea… Spre miezul nopţii ne hotărâm: aceasta din urmă va fi denumirea. Conotaţiile sunt multiple şi profunde. Se produsese, de fapt, o redeşteptare în conştiinţe, în atitudine. Sosesc şi primele ajutoare, îndemnate de gesturi venite dinlăuntrul conştiinţei băîcăuanilor: profesori, ingineri, oameni simpli. Majoritatea – cu gânduri curate; alţii – dintre profitorii de ocazie ce tocmai se născuseră; dar sita avea să cearnă repede…

În zorii zilei de 23 decembrie cilindrii rotativei încep să se învârtă; începuse tipărirea primului număr al „Deşteptării”; 110 000 de exemplare. Era al doilea ziar al revolu]iei române, după „Libertatea” din Capitală (convertit din Informaţia Bucureştiului), care ieşise în chiar după-amiaza de 22 cu un ziar-afiş, două pagini, dar cel dintâi dintre publicaţiile judeţene. Alea jacta est! Pruncul se născuse viguros, din părinţi curajoşi, iar ursitoarele îi preziseseră viaţă lungă. Dar nu lipsită de peripeţii; în oraş, lucrurile continuau să fie tulburi, atmosfera era apăsătoare. Zvonuri alarmiste şi pericole presupuse.

Două-trei focuri de armă prin zona hotelului Decebal, presupuşi terorişti. Se alege şi se instalează Consiliul judeţean provizoriu al FSN condus de actorul Geo Popa, care se instalează în biroul somptuos al fostului prim-secretar. Oameni noi la vremuri noi. Directivele pentru presă se dau pe un ton rezervat, doar ziarul e independent! Ne pasc, însă, alte primejdii, astfel că apelăm la protecţia Armatei. Comandantul garnizoanei, colonelul Cantonieru, ne trimite un pluton de ostaşi condus de un locotenent major. Militarii ne vor proteja timp de peste două săptămâni, zi şi noapte, riscându-şi propria siguranţă.

Prima surpriză plăcută o avem în chiar dimineaţa de 23 decembrie, când îşi face apariţia în redacţie maistrul brutar Nicolae Tănase – şeful secţiei de specialităţi de panificaţie din cartierul c.f.r., însoţit de un grup de muncitori. Aduc cu ei o colecţie aromitoare de colaci cu pamblici tricolore împletite din aluat. E mesajul lor adus revolu]iei române.

Fotografiem şi publicăm imaginile în ziarul de a doua zi. La scurt timp, profesorul Eugen Şendrea – colaborator vechi şi statornic al presei băcăuane -, apare în redacţie cu un alt mesaj de susţinere… gastronomică de la cine ne aşteptam mai puţin, sau deloc: un prânz cu mâncare de post – iahnie de fasole, murături, pâine, apă minerală (doar ne aflam în zi de vineri!) dăruite de preotul Ştefan Erdeş – decanul Decanatului romano-catolic din Bacău.

Mai toate restaurantele din centrul oraşului ne iau în subzistenţă – Parc, Bistriţa, Autoservire Piaţă, Parcul Trandafirilor – şi timp de vreo două săptămâni ne asigură hrana – redactorilor şi soldaţilor care ne păzeau.

Ziarul făcuse, instantaneu, priză la cititori. Tirajele de 120 000 – 130 000 de exemplare mai că nu ajungeau! Se epuizau în mai puţin de două ore. Cititorii scîpaseră la adevăr, aveau, în sfârşit, ceea ce doriseră atât de mult!
Consumatum est! Totul se sfârşise. Totul (sau aproape totul) se schimbase. Şi era doar începutul…

Întoarcerea armelor

Aşadar, după aproape 44 de ani de apariţie neântreruptă, „Steagul roşu” trece în istorie. Ultima apariţie: sâmbătă – 16 decembrie ’89. „Deşteptarea” îi ia locul, fiind răspunsul imediat al „întoarcerii armelor” printr-o hotărâre unanimă şi lipsită de orice echivoc. În „registrul de stare civilă” naşterea este consemnată în ziua de sâmbătă – 23 decembrie ’89, ora 3 şi 30 de minute, când vechea rotativă îşi începe „marşl triumfal”.

Sloganul noii publicaţi: libertate şi democraţie. Tirajul: 110 000 de exemplare. Se va dovedi insuficient pentru foamea de informaţii „fierbinţi” a băcăuanilor. Era răspunsul concret şi neechivoc al gazetarilor de aici la noul curs al istoriei. Revoluţionari ai condeiului. Din cei opt iniţiatori ai acestui demers editorial, astăzi doar doi se mai află în redacţia cotidianului respectiv şi doar trei dintre ei mai scriu la diverse publica]ii. Gloria (dacă se poate vorbi despre aşa ceva în acele împrejurări dramatice) a rămas uitată în colecţiile (pierdute) ale ziarului. Fiindcă „sic transit gloria mundi” (aşa trece gloria lumii) s-a convertit între timp în „vanitas vanitatum”.

Dar dacă travaliul naşterii nu a fost unul prea dificil sub raportul angajării şi asumării, evoluţiile postfactum s-au complicat de la o zi la alta, sub influienţe malefice care au indus o stare de suspiciune şi de incertitudine, de neâncredere şi aşteptări dureroase. A fost mai întâi mesajul fascist: zvastica – sigla hitleristă sub formă de cruce îmbârligată desenată cu negru pe o foaie de hârtie. Avertisment, sau pur şi simplu război declarat din umbră? N-am aflat nici până astăzi, iar intenţiile belicoase, la intimidare, s-au stins de la sine.

Aşa după cum nici autorul/autorii mesajului respectiv nu au fost deconspiraţi; serviciile de informaţii şi contrainformaţii treceau printr-o stare de dezagregare şi degringoladă pentru a mai fi capabile să se implice în elucidarea cazului. Au făcut-o formal şi cazul s-a stins de la sine. Până la urmă a fost trecut la capitolul „glume sinistre”.

După mai puţin de două luni, un alt semnal care, prin mesaj, semăna cu primul: se lansa un ultimatum în termeni categorici, avându-l ca destinatar pe redactorul şef: dacă nu faci cum ţi se tot cere, ar fi mai bine pentru tine să te retragi, altfel vă vom lua capetele, ţie şi familiei. Bineînţeles că n-am dat curs ultimatumului şi nici ameninţările nu s-au finalizat. Farse şi încercări de intimidare ale unor frustraţi atinşi de paranoia.

Având experienţa anterioară, nu am mai întreprins nici un demers pentru descoperirea şi demascarea autorilor. După cum „mirosea” atmosfera, urmele nu se prea îndepărtau de redacţie, ba chiar rămâneau prin preajma ei! Dar jurnaliştii îşi vedeau mai departe de treburile lor. Redacţia se mărise, nucleul iniţial era dominat, numeric, de tineri care susţineau schimbarea, lepădarea de mentalităţi şi alinierea la noile valori şi idealuri. Unii – animaţi de îndemnuri lăuntrice autentice; alţii, destui, cameleoni cu interese mascate. Nimic nefiresc în astfel de împrejurări tulburi, când se caută lumina, adevărul şi calea – spre a cita un citat din Biblie. Unii au abandonat de la sine. Alţii au devenit victime ale propriilor mentalităţi şi capcane. Sita începuse să cearnă…

Presiunile extraredacţionale nu lipseau nici ele. Mulţi dintre băcăuani voiau să se lepede de trecut prin acuzarea tarelor vechiului sistem şi mărturisirea publică a propriilor suferinţe şi nedreptăţi comuniste. Zilnic ni se propuneau memorii şi articole kilometrice pentru a fi publicate „integral, imediat şi necondiţionat”. Refuzul sau solu]ia alternativă erau catalogate drept cenzură, selecţia tematică primea acelaşi calificativ, iar argumentele că presa, în general, nu trebuie să încurajeze şi susţină confruntări partizane erau privite ca lipsă de implicare şi manevre de culise cu atitudini tendenţioase.

La rândul lor, zecile de mesaje telefonice anonime venite zilnic din partea unor persoane aşa-zise binevoitoare, competente şi obiective, nu făceau decât să creeze şi să menţină o stare de apăsare şi de disconfort psihic. Ştiam, însă, că marile bătălii nu se câştigă de la sine. Ori, întoarcerea armelor în momentul cel mai prielnic însemnase nu doar asumarea unei responsabilităţi politice majore, ci şi a unei noi atitudini vizavi de cuvântul scris şi tipărit.

Mihai Buznea

 E vineri și e 22 decembrie ’89. Plec spre redacție la o oră matinală, am stabilită o întâlnire de documentare cu o autoritate în materie de tradiții folclorice. Cu diplomație, te mai puteai strecura și cu astfel de articole, fiind aproape sfârșitul de an „se purta” și așa ceva. Acuz o oarece stare de neliniște, greu de definit și explicat, un gând confuz nu-mi dă pace. Întâmplarea îmi aduce în cale un vechi amic, tovarăș de oștire, muncitor forestier dintr-o frumoasă așezare de pe Valea Trotușului, reședința mea de vară.

Nu-mi poate explica de ce venise la Bacău. Așa, pur și simplu. Un înțelept în felul lui. Fără prea multă școală, dar doxat ca un doctor în psihologie și politologie, dă niște verdicte de te lasă fără replică. De fapt, asta mă și atrăsese la el, înodând o prietenie autentică. Ne-ntâlnim, așadar, pe centru, în dreptul magazinului Spicul. Între timp s-a cam făcut de ora 8. Privește cerul, spre Decebal, peste care se arcuise, din senin, un curcubeu de toată frumusețea, deși parcă mai altfel decât cele obișnuite.

Astăzi va fi o zi mare, îmi spune, e semn ceresc. Curcubeu în plină iarnă, fără ploaie, fără ninsoare! Numai Cel de Sus poate face așa ceva! E mâna lui. Nu mă duce mintea spre ce s-ar putea întâmpla, gândurile mele zboară spre treburi pământești, să-mi scriu articolele și să-mi dau, astfel, obolul pentru ediția în pregătire. False iluzii! Țara luase foc și pălălaia se întindea tot mai tare, dinspre Timișoara și Capitală. Ajunge și la Bacău, era ora 11 și vreo 18 minute cînd tov-ii ies, care cum apucă, pe ușa din dos a palatului politico-administrativ. În redacție suntem la curent cu tot ce se-ntâmplă, cu ochii la televizor și receptoarele telefoanelor la ureche.

Avem oamenii noștri, inclusiv foto-reporterul, printre manifestanții din piața centrală a orașului. Și ne hotărâm in corpore: gata, scoatem alt ziar. Consens instantaneu: întoarcem armele, indiferent de riscuri. Curcubeul de dimineață, profilat pe un cer senin ca de vară, prevestise toate aceste schimbări petrecute cu o repeziciune uimitoare. La București, elicopterul Odiosului și Sinistrei survola, spre plecare, clădirea CC-ului, iar la Bacău, portretul dictatorului, ce dominase ani mulți birourile redactorului șef este detronat de pe soclu și ia calea coșului de gunoi.

Noaptea, târziu, nașterea publicației e gata și va purta un nume inspirat din marșul eroic „Deșteaptă-te, române!”. Spre dimineață, era de-acum sâmbătă 23, ies de sub teascurile rotativei băcăuane cele dintâi exemplare ale ediției noii publicații. Era, după Libertatea (convertită din Informația Capitalei), primul cotidian județean din țară apărut în focul revoluției române. O rostire de crez, o asumare de responsabilitate, din partea a opt ziariști și a câtorva colaboratori ce se alăturaseră din convingere. O voce care ținuse să se exprime cu claritate și fermitate. Așa s-a scris istoria acelor clipe.

Dar acest remember nu se dorește a fi unul vindicativ. Ei, cei opt jurnaliști și colaboratorii lor așa au înțeles să-și facă datoria. Dintre ei, nici unul nu și-a arogat meritul de revoluționar, cu toate că demersul lor publicistic a însemnat nu doar asumarea unui rol activ, concret și încărcat de riscuri, cu un scop perfect conturat, ci și o demonstrație de apartenență și loialitate la timpul care se primenea. Nici până acum, nici unul nu a solicitat brevet de revoluționar. Nici foștii lideri băcăuani ai CJPFSN nu s-au gândit la un act reparator.

Ce interes aveau! Anii au trecut și ei, cei opt, au rămas în uitare. Acum e deja prea tîrziu să se mai facă ceva. Nu mai e loc! De altfel, anonimii cu condei ai revoluției băcăuane nici nu doresc o restitutio in integrum. Ar însemna, acum, doar un gest formal. Au apărut, în schimb, revoluționari cu brevete în (ne)regulă care atunci, după 22 decembrie, și-au făcut apariția pe cai albi, de învingători. Adică, după ce lucrurile se lămuriseră, iar riscurile se împrăștiaseră precum fumul. La 3-4 zile, chiar mai multe. S-au tras unul pe altul, la plăcinte înainte!

Cei mai mulți dintre ei sunt bine-mersi și acum. Prosperă. Se bat cu pumnul în piept: doar am luptat, nu? De ce să le tulburăm liniștea, bucuria și pricopseala? Că tot n-am reuși nimic, chiar dacă am încerca să repunem adevărul în matca sa. Parcă ei, comuniștii, nu avuseseră ilegaliști ilegali? Vă amintiți, desigur, sloganul la modă prin anii ’45: ce puțini am fost și ce mulți am rămas! Nume? La ce bun! Am folosit vreunul? Cei ce se simt cu musca pe căciulă să-și facă, măcar acum, mea culpa. Chiar neauziți de nimeni, tot ar însemna un câștig, acela că bunul simț n-a dispărut complet dintre noi.

  Mihai Buznea

Într-o sâmbătă istorică, pe 23 decembrie 1989, apărea primul număr al ziarului „Deșteptarea” în județul Bacău, o publicație care avea să devină simbolul renașterii presei libere în România postdecembristă.

Într-o țară cuprinsă de euforia și speranța libertății redobândite, această primă ediție marca începutul unui nou capitol, nu doar pentru locuitorii Bacăului, ci pentru întreaga țară.

Ziarul, tipărit într-un format modest, cu doar patru pagini și un preț simbolic de 0,50 de bani, purta pe prima pagină mesaje care răsunau ca un ecou al revoluției: „Trăiască România, trăiască poporul român liber, demn, independent!” și „Odioasa dictatură a căzut! Suntem liberi, într-o țară a libertății și demnității!”. Acele cuvinte vibrante au sintetizat speranțele și triumful unui popor care tocmai se eliberase din jugul unui regim opresiv.

Echipa care a scris istoria

Colectivul redacțional al primului număr al „Deșteptării” a fost format din oameni curajoși, animați de o profundă responsabilitate civică. Sub coordonarea redactorului-șef Mihai Buznea, au contribuit ziariștii Constantin Bursuc (fotoreporter), Petru Done, Ioan Enache, Iacob Florea, Dumitru Mitulescu, Constantin Nancu, Ștefan Olteanu, Elena Țintaru și Eugen Verman, alături de un grup de colaboratori care și-au pus energia și talentul în slujba adevărului.

Această primă ediție a fost o mărturie vie a transformărilor dramatice ale acelor zile, un gest simbolic prin care Bacăul și-a înscris numele în istoria unei prese eliberate de cenzură.

O mărturie emoționantă

Printre articolele memorabile publicate în această ediție, s-a remarcat textul semnat de Ioan Enache, care surprindea tensiunea, sacrificiul și renașterea din zilele revoluției:

„22 decembrie 1989, zi scrisă cu litere de aur, zi scrisă cu litere de sînge, zi scrisă cu demnitate românească, zi scrisă cu conștiința direct pe curgerea timpului! (…) 10.000 de oameni, poate 20.000 se așează în genunchi în piața centrală a Bacăului și se roagă în tăcere pentru sufletul eroilor țării căzuți în aceste zile! O emoție uriașă aureolează, ca un nesfârșit curcubeu, fruntea Bacăului liber!”

Acest fragment imortalizează momentul istoric al revoluției, cu toate emoțiile și semnificațiile sale. Rugăciunea colectivă a mii de oameni în piața centrală a orașului este o imagine care rămâne gravată în memoria colectivă a comunității.

Moștenirea unei zile istorice

„Deșteptarea” a devenit, din acea zi, mai mult decât un ziar. A fost o platformă pentru vocea unui popor eliberat, un simbol al luptei pentru adevăr și o sursă de speranță. De-a lungul celor 35 de ani care au trecut de la acea zi memorabilă, publicația și-a continuat misiunea de a informa, de a educa și de a reprezenta spiritul Bacăului.

Acea sâmbătă, 23 decembrie 1989, rămâne un moment de referință, când cuvintele au devenit armele libertății, iar o mână de ziariști curajoși au dat glas unei țări care renaștea.