La sfârșitul săptămânii trecute, mai precis, pe 2 iunie, italienii din întreaga lume au sărbătorit Ziua Republicii. Cu această ocazie, și italienii din România, care fac parte din Asociația Italienilor (RO. AS.IT) au organizat, la nivel de țară, pe zone sau județe, diferite activități aniversare, comemorative, culturale, sportive, marcând, astfel, unul dintre cele mai importante momente ale istoriei moderne a statului italian.
Și în Filiala Bacău a Asociației Italienilor, președinte ing. Silviu Niță, a fost organizată, ca în fiecare an, exceptând perioada pandemiei, o întâlnire cu membrii și simpatizanții asociației, asistând la momente emoționante, cum au fost alocuțiunea rostită de ing. Silviu Niță, președintele asociației, „Trecutul este mereu prezent”, expoziția de fotografii, cu aspecte din activitatea asociației, vizionarea a două scurt metraje, cu vizita unor membri ai RO.AS.IT în Italia, intitulată sugetiv „Pe urmele strămoșilor”, prezentarea volumului „Legiunea română din Italia”, autor dr.Dumitru Zaharia.
A urmat apoi o cină prietenească, priliej de aduceri aminte, povești, fotografii, urări, dar și primirea unui mesaj din partea președintei Asociației Italienilor din România, Ioana Grosaru.
Invitația redacției de a realiza un interviu cu președintele Filialei Bacău a Asociației Italienilor din România, nu a putut fi onorată din motive obiective, sărbătoarea Zilei Republicii Italiene, intrarea în normalitatea cotidiană, a fost un moment care ne-a facilitat să aflăm de la președintele filialei, Silviu Niță, cine sunt, cum s-au stabilit aici italienii, activitatea lor, despre intergrare și relațiile cu instituțiile statului român.
– Domnule președinte, vă felicit cu ocazia sărbătoririi Zilei Republicii Italiene, la fel ca pe toți italienii din Bacău. Spuneați la întâlnirea de pe 2 iunie, că Italia nu are o zi națională, ci, pe 2 iunie, este sărbătorită Ziua Republcii. Care este semnificația acestei zile?
– Explicația este următoarea: la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1946, după o perioadă extrem de complicată, specifică multor țări din Europa, pe 2 iunie 1946, s-a hotărât organizarea unui referndum, la care, pentru prima dată aveau voie să voteze și femeile, italienii să se pronunțe ce doresc: Republică sau Monarhie. Rezultatul, care a născut multe discuții și controverse, la un scor strâns, a fost de partea celor care doreau republică. De aceea, în Italia, se sărbătorește Ziua Republicii. De fapt, pentru noi este sărbătoare națională. Pentru cine dorește să afle mai multe despre istoria noastră, a Italiei, are la îndemână suficiente informații de pe rețelele de informații, accesând site-uri cu specificația Istoria Italiei.
– Este important pentru cititorii noștri să afle cum și când au venit italienii în România, unde s-au stabilit și cum s-au integrat în viața economică și socială a României.
– Istoria este mai lungă, italieni au venit pe acest teritoriu cu foarte mulți ani în urmă, pe motiv de curiozitate, de călătorie, religios, și chiar economic. Însuși Ștefan cel Mare avea un medic italian, să menționăm apoi faptul că cele mai multe informații despre provinciile românești provin de la preoții catolici, misionari. Însă, migrația italienilor aici s-a produs după instaurarea regalității în România, venirea lui Carol I, proiectele lui de dezvoltarea a țării, după 1881, a necesitat forță de muncă, în special calificată, astfel că a făcut lobby în țările apusene pentru atragerea acesteia din Franța, Italia, Germania. Era vorba de construirea de drumuri, căi ferate, clădiri, gări, iclusiv monumente. Astfel a început valul de imigrație și din Italia, care avea multă forță de muncă, însă nu era de lucru, nu erau investiții. Era după război, în Italia erau și zone foarte sărace, mai ales în Sud. Au venit fiecare cu ce-a putut, cu vapoare, trenuri, căruțe, și chiar pe jos. Au fost foarte mulți tineri, dar și maturi, meseriași buni, cu experiență în multe sectoare. Au găsit aici un climat prielnic, au beneficiat și de anumite facilități, astfel că s-au integrat bine și rapid, stabilindu-se cu familiile, poporul român este un popor tolerant, prietenos, primitor, mai ales că italienii au venit să lucreze și, evident, să câștige, astfel că, într-o generație și-au asigurat un trai decent, să aibă tot ce le era necesar, o casă, teren, o afacere, îi găsim apoi și în industrie, în comerț. Sunt informații că majoritatea căilor ferate, a gărilor, podurilor, sunt construite și cu contribuția italienilor. Nu sunt informații oficiale, însă se spune că au venit, atunci, peste 6000 de italieni.
Dramele italienilor veniți în România
– Am reținut din alocuțiunea dvs. că anul 1950 a fost unul dificil, cu accente dramatice pentru italienii din România. Ce s-a întâmplat?
– În 1950, eu știu, că, la ordinul lui Stalin, străinii din țările aflate sub influența Moscovei, trebuiau să părăsească aceste țări. Astfel că, rapid, au fost chemați la tribunale, la poliție, și li s-a pus în față două variante: să predea pașapoartele, renunțând la cetățenia italiană și să devină cetățeni români sau, dacă nu, să părăsească țara. O parte au renunțat, alții nu, bunicii mei, frații mamei, au refuzat să predea pașapoartele și, în trei zile, au fost nevoiți să părăsească România, cu ce au putut lua în două mâini. Au lăsat aici o casă, dublă, a treia casă pe care o construise aici, în Bacău, apoi toate au fost naționalizate. Așa s-au constituit două ramuri: ramura italiană, a celor care s-au repatriat și ramura română, a celor care au rămas. Eu fac parte din ramura română, ca mulți alții, mama mea, italiancă, care a copilărit aici, pe malul Bistriței, s-a căsătorit cu tatăl meu, român, cu origini în Stănișești, astfel că, prin căsătorie, nu a mai întrebat-o nimeni de etnia ei, decât la recensământ. Vă dați seama, legăturile au rămas, unii aici, alții dincolo, familii despărțite, adevărate drame, pe care nici măcar timpul nu le-a putut estompa. Mama avea voie, la doi ani, să-și viziteze rudele din Italia. Un alt exemplu: bunica după mamă, plecată în Italia, la bătrânețe, având aici, în Bacău, doi soți îngropați, o fiică, avea cavou, a dorit să vină în Bacău. A venit, a mai trăit doi ani și a decedat, fiind îngropată împreună cu apropiații ei. Și nu este singurul caz. Ce spune acest lucru? Faptul că ei s-au integrat bine aici, s-au simțit bine, se legaseră de locuri, de oameni, aveau rude, prieteni și mulți au dorit să revină, la 70, la 80 de ani.
Din nou împreună
– După Revoluție, aproape toate etniile și-au căutat o formă de organizare, și-au creat asociații, federații, sucursale, pentru le reprezenta în relația cu instituțiile statului. Când a luat ființă Asociația Italienilor?
– Au fost și înainte diferite forme de organizare, de reprezentare, cum ar fi Casele Italienilor, mai sunt și acum, în Constanța, la Galați, la Greci, lângă Brăila. Mai sunt și în alte localități, aici se adunau, învățau limba, petreceau, acolo sărbătoreau evenimente importante din viața lor, era centrul lor, casa lor, în centrele unde au fost mai mulți italieni și-au construit biserici, școli, cum a fost în București. Imediat după 1991, s-a înființat Comunitatea Italiană, cu filiale, noi făceam parte din cea de la Iași. A fost începutul, după care, în 1996, s-a înființat Asociația Italienilor din România, și apoi filiale, pe județe. Filiala noastră, al cărui președinte sunt, înaintea mea a fost d-na Săndulescu, este una mică, însă unită. Acum mai sunt 15 familii, ale căror cap de familie este italian, astfel că și-au păstrat numele. La italieni, tatăl este cel care continuă numele, tradiția, la evrei, mama. Suntem acum 55 de italieni, inclusiv simpatizanți.
Ne mândrim cu înaintașii noștri, ei au construit multe edificii în România, Mausoleul de la Mărășești, toate gările de pe valea Trotușului, monumente, cinematografe, cum a fost Fantazio, devenit Flamura Roșie, Tineretului, din Bacău, coproprietar fiind un frate al mamei, un corp de clădire de la Spitalul Județean, mozaicuruile de la Casa de Sănătate etc.
Pe lângă Asociație, cu statut și recunoscută legal, care ne reprezintă în raport cu statul, dar și cu alte organizații, cât și în relațiile externe, italienii au reprezentat în Parlament, un deputat. A fost, mai întâi, Mircea Grosaru, soțul președintei Asociației, Ioana Grosaru, care este băcăuan, a fost fotbalist, iar acum deputat este Andi Grosaru, fiul acestora.
La nivel național, asociația editează o revistă, se numește SIAMO DI NUOVO INSIEME (Suntem din nou împreună), avem formații artistice, tabere pentru copii, organizăm expoziții, excursii tematice „Pe urmele urmașilor”, festivaluri, ființează numeroase asociaț’ii și societăți culturale, iar pe plan local ne întâlnim în fiecare an cu celelalte etnii, de Ziua Naționalităților, unde prezentăm obiceiuri, tradiții, tot ce avem mai bun și mai frumos.
Datoriile față de părinți le achităm nepoților
– Domnule Niță, sunteți președintele Filialei Bacău a Asociației Italienilor, mă așteptam să întâlnesc o persoană cu nume italienesc. Care este povestea dumneavoastră?
– Povestea mea este asemănătoare cu a multor italieni din România. Bunica mea maternă era din Roma, a venit în România, era casnică. Bunicul era un pic austriac, Mander avea numele. Este posibil să-l fi chemat Mandero, se spune că austriecii mai schimbau numele persoanelor în teritoriile ocupate. Au avut cinci copii, bunicul a murit de tânăr, iar bunica s-a recăsătorit, tot cu un italian, aici, în România, și a mai avut doi copii. Unii au murit, doi s-au repatriat, unul a fost chemat în armată și a rămas în Italia. Mama, născută în Bacău, s-a căsătorit cu un român, Niță Stelian, cu origini în Stănișești, bunica lui a fost soră cu Grigore Tabacaru, iar bunicu a fost învățător la Săucești, apoi a construit Școala 5 din Bacău, la Piață, fiind și primul director. Tata a făcut Academia Comercială, nu a terminat-o, însă a lucrat ca economist. După război, părinții s-au stabilit la Câmpina, acolo am copilărit, eu și fratele meu, acolo am făcut inclusiv liceul. Tatăl meu a fost transferat de la IRE Ploiești, la IRE Bacău, în 1961, a primit un apartament pe str. Trotuș, așa am redevenit băcăuani. Am făcut doi ani și jumătate de Electrotehnică în București, m-am căsătorit, soția era studentă la Iași, la Litere, română-italiană, și m-am transferat la Iași. La rândul meu, am doi băieți, Bogdan, medic în Bacău, are doi copii, școlari, și Silviu Florin, inginer electro, ca și mine, a colindat lumea, Canada, Italia, iar de vreo doi ani a venit în Bacău, are o fiică, medic în Franța. Mă bucur că sunt împreună cu copiii, cu nepoții, treabă de bunic, știți cum se spune, datoriile noastre față de părinți, le achităm la nepoți. Nu? Ei sunt viitorul, ei ne duc numele mai deparete, ei sunt moștenitorii trecutului nostru, ne asigură nemurirea, într-un fel.
