Pe 20 decembrie, a avut loc, la Centrul de Cultură ,,George Apostu” un eveniment aniversar, unde a fost lansată cea de-a doua ediție, revizuită și adăugită, a cărții ,,Onirica” , de Dan Perșa, dar și vernisajul expoziției de fotografie și eseu ”Castele și palate”, semnată de artistul vizual Ovidiu Ungureanu, în colaborare cu scriitorul Dan Perșa. Mai multe detalii despre carte și desre această colaborare inedită, în acest interviu, pe care Dan Perșa l-a acordat lui Vladimir Alexandru Moțoc, elev la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău și la Școala Gimnazială Nr. 10.
”M-am gândit că, scriind aşa, voi reuşi să las liber sufletul să se exprime şi în cuvinte și voi fi eu cel adevărat”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Care este ideea volumului de prozopoeme „Onirica”?
Dan Perşa: Când scrii romane, cum fac eu, uneori ajungi la saturaţie. Urmăreşti permanent logica structurii romaneşti şi eşti constrâns să nu te abaţi de la ea. Ce e drept, uneori „Pegazul îmi strechie”, vorba lui Ioan Budai-Deleanu, şi-o mai iau pe arătură şi, cum am văzut că şi alţii o fac (dau un singur exemplu, Herman Melville), nu mă mai simt aşa vinovat. Alteori, însă, iau o pauză de la romane şi scriu fără cenzură. Aceste pauze de scris liber, ba chiar fără logică uneori, lăsând cuvintele să vină cum vor şi să exprime ceva… Ce? M-am gândit că, scriind aşa, voi reuşi să las liber sufletul să se exprime şi în cuvinte și voi fi eu cel adevărat. Pentru că se întâmplă ceva cu noi după ce ne-am născut. Începem să învăţăm. Asimilăm reguli. Asimilăm cultură. Devenim nişte fiinţe civilizate. Dar toate acestea se aglutineză pe sufletul nostru şi aproape că nu-i mai permite să se manifeste. Practicăm asiduu minciuna de complezenţă, avem un comportament civilizat. Şi asta devenim: nişte oameni civilizaţi, care respectă regulile. Dar măcar în artă ne putem debarasa de acest „material” care ne face fiinţe sociale, dar ne răpeşte din libertate şi din sinceritate. În această încercare de a scrie liber, am adunat dicteul automat, suprarealismul, onirismul şi am inventat şi eu ceva, scrisul continuu. Aşa că realul se transformă în „Onirica” într-un vis.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Ce aţi dorit să transmiteţi prin această carte?
Dan Perşa: În primul rând, m-am gândit la mine, să mă eliberez când şi când de poverile sociale. Şi sper ca „Onirica” să-l despovăreze şi pe cititor. Ea poate fi citită de la cap la coadă şi poate că are un anume înţeles, dar poate fi citită şi „pe sărite”. Deschide omul cartea unde vrea şi, ca la biletele de papagal, îi vine un text la voia întâmplării. Poate citi câteva minute într-o zi, dintr-un loc al cărţii, poate citi alte câteva minute într-un mijloc de transport, din alt loc al cărţii – totul ţine de ce a avut norocul să nimerească: ori o povestioară, ori un paragraf fără logică, sau altul absurd, ori unul suprarealist sau, mai ştiu eu, ceva despre Bacău.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Cum a decurs procesul scrierii? Cât a durat acesta?
Dan Perşa: Cred că de prin 1982, când aveam 22 de ani, am început să scriu primele „onirice”. Sigur, voi mai fi încercat şi înainte, dar fără rezultat notabil. Pe la 22 de ani îl citeam pe Lautreamont, am fost fascinat şi „Crăiasa Zăpezii” a fost un fel de tribut pe care i l-am oferit. Şi, la anumite intervale de timp, simţeam iar nevoia libertăţii, a unei guri proaspete de aer. Aşa am inventat „scrisul continuu”, iar recent, când şi ideile s-au decantat, mi-a venit gândul să scriu, întru a mea eliberare, „melodii la flaşnetă”. Învârţi maneta şi cântecul curge fără ca tu să îl creezi. Îl laşi să curgă din tine însuţi. Şi, cât voi mai trăi, cred că voi mai avea astfel de zile în care să-mi doresc o libertate aflată dincolo de ceea ce ne constrânge în viaţa de zi cu zi, libertate dobândită pe cale artistică. Nu raţională, ci prin contemplare şi din jocul liber al cuvintelor.
”Este o scriere prin care am încercat să mă regăsesc pe mine”
Vladimir-Alexandru Moțoc: De la ce vine numele cărţii? Cum l-aţi ales?
Dan Perşa: Titlul parcă a venit de la sine. Totuşi, el nu are nici o legătură cu „onirismul estetic” teoretizat şi practicat de Dumitru Ţepeneg şi de Leonid Dimov, doi formidabili scriitori urmaţi de alţi oniricii români, între care Emil Brumaru, Virgil Mazilescu şi, pentru un exemplu recent, Octavian Soviany. Lipsa acestei legături vine din faptul că eu nu m-am raportat nici la dadaism, nici la suprarealism, nici la onirism şi nu am adoptat nici unul dintre corpurile de reguli impuse de aceste curente estetice. Am vrut să las libertate totală cuvintelor să vină aşa cum vor ele – din suflet, nu din gând.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Vă regăsiţi în această scriere?
Dan Perşa: Este o scriere prin care am încercat să mă regăsesc pe mine. „Melodii la flaşnetă”, partea cea mai consistentă din „Onirica”, a fost un fel de călătorie a lui Ulise prin tărâmuri fabuloase. Aceste tărâmuri se aflau în mine. Deci a fost o incursiune în mine însumi. Ulise ajunge la un moment dat la sirene şi, dorind să le asculte cântecul, se leagă de catarg, pentru a nu se arunca în apele mării, sedus de acea chemare irezistibilă. Am vrut şi eu să ascult cântecul sirenelor şi l-am auzit ca pe muzica apelor, altfel spus, muzica universului. Să te arunci în Tot, să cunoşti, să simţi, să iubeşti, să fii ubicuu şi veşnic, să faci parte din nemărginirea cosmică. Această stare nu poate însă dura prea mult. E doar o clipă de graţie şi te întorci apoi la lumea civilizată, la prieteni şi la preocupările tale de zi cu zi. Deci mă regăsesc în „Onirica” drept acela care nu are nume şi ar putea fi numit suflet. În această carte am încercat să fiu sufletul meu, nu acel Dan Perşa cunoscut celorlalţi cu un nume scris în buletin şi o fizionomie după care este recunoscut. Mă recunosc drept acela din mine care este veşnic, iar nu cel implantat într-un corp şi cunoscut celorlalţi ca un redactor de revistă culturală, scriitor de romane, care mănâncă, discută, are o stare civilă şi aşa mai departe.
”Toată această plămadă lăuntrică a lui Ovidiu se manifestă în momentul în care el face click!”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Cum şi de ce aţi început colaborarea cu domnul Ovidiu Ungureanu?
Dan Perşa: Aş vrea să spun că ne leagă o veche prietenie, pentru că aşa simt – şi de aceea colaborarea noastră a mers strună. Dar, de fapt, ne cunoaştem de un an şi două luni. Cum de am realizat atâtea într-un timp aşa scurt? Nu ştiu, pare misterios. Altora le trebuie ani de discuţii doar ca să contureze un proiect. La noi totul a mers de la sine, de parcă ne aşteptam unul pe celălalt. Poate că totul a pornit de la faptul că am fost fascinat de imaginile din fotografiile lui Ovidiu. Fotografiile, evident, fixează imagini reale şi totuşi pe mine m-au dus într-un alt tărâm. Prin aceste imagini am început să întrevăd lăuntrul artistului şi i-am găsit o verticalitate cum rareori întâlneşti la cineva. Vedeam o „axis mundi” în interiorul lui Ovidiu şi aceasta îi provoca nostalgia de a o reprezenta. Am regăsit-o în cele mai multe dintre fotografiile lui. Dincolo de imaginile reale capturate de camera foto, vezi meleaguri ale sinelui artistului, frumuseţi fabuloase născute din gând şi din vis şi din sentimente. Toată această plămadă lăuntrică a lui Ovidiu se manifestă în momentul în care el face „click!”, apasă declanşatorul aparatului foto. Probabil că Ovidiu şi-a dat seama ce simt şi a spus: „Scrie!”. Şi eu asta am făcut întreaga viaţă, am scris, am scris fără să mă îndemne nimeni şi mi s-a părut grozav că există cineva care să-mi spună să scriu. Eu am un profil oarecum asemănător cu al lui Emil Cioran. Nu ştiu să fac nimic în afară de-a scrie. Aşa că m-am pus pe scris, luând ca martore imaginile lui Ovidiu, în acest moment cele din „Castele şi palate industriale”. Ovidiu s-a ocupat de toate celelalte lucruri, acelea care pentru mine sunt grele sau imposibile. Treaba mergea foarte bine şi cu spor la „Castele”, iar într-o zi vine vorba de o reeditare la „Onirica”. Pe care o visasem ca format carte în simbioză cu un artist. Îi spun asta lui Ovidiu şi el îmi dă „Imagini recurente”, un formidabil ciclu de fotografii făcute pe film foto (cu patina lor specială) în zona cercurilor polare. Şi iată un al doilea proiect, realizat cu muncă, dar venit parcă de la sine! „Onirica” este în acelaşi timp o carte prozoeme şi albumul foto al „Imaginilor recurente”. Un album parţial, dar consistent. Pregătirea de tipar şi editarea cărţii îşi are şi ea povestea ei, dar amintesc aici numai doi dintre oamenii care au participat cu entuziasm: Conf. Dr. Ioan Dănilă şi editorul Viorel Medveţki.
Eseuri din „Castele şi palate” au apărut deja în câteva reviste culturale, iar finalul de an a adus o mare expoziţie la Centrul Cultural „George Apostu” şi o lansare a volumului „Onirica”. Am fost cu Ovidiu, cot la cot, unul lângă altul la acest eveniment şi încă nici nu înţeleg prea bine importanţa acestei alchimii care face posibil un, să-i zicem, spectacol care să le producă bucurie, vibraţie emoţională oamenilor.
Interviu & Foto credits: Vladimir Alexandru Moțoc, elev la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău și la Școala Gimnazială Nr. 10
