Răzvan Bibire

După 11 zile de proteste, premierul armean a demisionat. A făcut-o, însă, numai după ce protestatarilor li s-au alăturat și militarii, care au refuzat să asculte ordinele ministrului apărării de a rămâne neutri față de evenimentele politice. “O victorie a democrației”, consideră Opoziția și presa occidentală ceea ce s-a întâmplat în Armenia. Totuși premierul, oricât de contestat ar fi fost, câștigase niște alegeri, primise învestitura Parlamentului. O procedură democratică.

Democrație contra democrație? Când interesele o cer, desigur! Suntem majori și vaccinați, nu mai credem în povești cu Făt-Frumosul Opozant care se lupta cu Zmeul – președinte sau premier corupt și-l învinge în aplauzele mulțimii ieșite la protest. Mai ales când Armenia are o relație tradițională cu Rusia.

Peste granița de Vest, în Ungaria, se încearcă aceeași manevră. După ce Viktor Orban a câștigat alegerile cu un scor zdrobitor, victoria sa este contestată de protestatarii convocați cu ajutorul rețelelor sociale.

Scenariul este același ca la Kiev sau ca la București: proiecții pe clădiri, steaguri gigantice, telefoane cu ecranele aprinse ca să licareasca în mulțime și, cireașa de pe tort, contestarea celui care a câștigat alegerile. Motivele sunt diverse: au votat prostii care nu au știut ce votează, partidul care a câștigat e corupt în timp ce pierzatorii sunt curați ca lacrima, sistemul electoral este prost și trebuie refăcut…

Protestul este cât se poate de democratic. Dar și alegerile sunt la fel de democratice. Ne place sau nu ne place cine câștigă, în mod normal trebuie să acceptăm rezultatul votului.

Pentru că aceasta este esența democrației. Nu poate exista democrație fără alegeri libere și fără ca rezultatele acestor alegeri să fie acceptate de toți participanții la scrutin. În caz contrar, deja intrăm în altă formă de organizare politică.