Ați auzit de „Balada de la Narayama”, plăsmuirea literară a japonezului Shichiro Fukazawa? (Editura Univers, 2009, 240 pagini). Există și ecranizarea romanului, în regia lui Shôhei Imamura. Scriitorul imaginează o comunitate fictivă, un sat izolat de lume, de prin Japonia, în care există o tradiție crudă: cei care împlinesc 70 de ani, întrucât ar deveni o povară pentru semenii lor, sunt duși și părăsiți pe vârful muntelui Nara… Conform tradiției, fiul cel mai mare trebuie să-și ducă părinții spre infernul Nara. Copleșit de durere, fiul, Tatsuhei, îl duce în cârcă pe bătrânul Orin, cel care nu este doar resemnat, ci-și privește și cu seninătate sfârșitul apropiat. În drum către moarte sunt escortați, cu pofte croncănitoare, de mii și mii de corbi. Hitchcock ar fi invidios pe acest decor. În vârful muntelui, cimitirul cu schelete și cadavre în putrefacție; toate aflate la vedere… Fiul, asediat de lacrimi, aruncă în corbi cu pietre – gest inutil, ca și cum ar vrea să sfideze soarta -, și tot merge, merge, merge… Simți că n-ar vrea să se mai oprească. E ca și cum ar dori să dea cu tifla tradiției, morții. Orin îl zgâlțâie repetat și-l obligă să oprească. Relativ sprinten, coboară din cârcă, își așterne un tatami printre schelete și corbii hulpavi, se așază pentru a aștepta moartea… Fiul, după ce-i oferă o desagă cu alimente și apă, refuzată categoric, îl cuprinde într-o îmbrățișare pe care o vrea eternă. Și tatăl își lipește sufletul de el. E un fel de simfonie nemaivăzută, nemaiauzită, zămislită din viață/moarte. Deodată, simțind slăbiciunea fiului, osânditul se desprinde și-l pălmuiește. Îl trezește, cu dragoste, la realitatea tradiției… Și corbii croncăne, croncăne, croncăne…. Și scheletele, mii și mii, parcă spun: „Bun venit!”… Decizia guvernaților noștri de a-i arunca în carcera ființării pe cei eufemistic numiți +65 mi se pare a fi inspirată din spiritul fictivei societăți care a fost plăsmuită de scriitorul japonez. Am rugat câteva spirite de referință să-mi spună dacă-n percepția mea locuiește și ceva adevăr…

 

Mihai Botez-Stîncaru, scriitor

„Alegoric, apropieri se pot face; de ce nu?”

 

Bănuiesc că scriitorul japonez Sh. Fukazawa, ca orice om de cultură, se va fi inspirat în alegerea peisajului alegoriei sale narative, la propriu, din spusa lui André Malraux: Mourir le plus haut possible, aceasta fiind ținta demnității personale a oricărei ființe umane demne de acest nume. Firește, la nivel de conștiință comună, faptul că tradiția, fie ea și una ficțională, obligă pe un descendent să-și conducă părinții aflați discrețional in articulo mortis să-și dea obștescul sfârșit pe vârful unui munte, poate friza mai mult decât drama unei cutume inclemente și presupus barbare. Aceasta deoarece vârstnicii în cauză sunt duși în acea singurătate și lăsați pradă corbilor încă din timpul vieții,  știind dinainte că acesta le va fi capătul destinului. Firește, ei sunt conștienți încă din timp că așa le cere tradiția locală de a sfârși, iar de voie, de nevoie, i se conformează ritualic. Și din rezumatul prezentat, rezultă că ei își acceptă acest mod de a se despărți de lume și de viață. Și probabil că înțelepciunea le spune că modul acesta de a dispărea, la propriu, nu face decât să restabilească un echilibru natural. Și anume: ai mâncat carne de pasăre din cele sacrificate din propria gospodărie ori cumpărate sau vânate, atunci dator ești a înapoia naturii, prin mijlocirea corbilor hoitari, ceea ce tot de la ea ai împrumutat pentru a viețui pe pământ. Nu cred însă că aceasta este teza cărții în discuție, pe care nu am citit-o până acum. Dar este un mod de a privi lucrurile dintr-o perspectivă oarecum de „dincolo de bine și de rău”. Din câte știu, corbii nu atacă viețuitoare în care mai pulsează viața, fie și slab de tot, ci doar cadavre destinate oricum descompunerii. Însă perspectiva de a fi părăsit de viu pentru știutul ospăț este una mai mult decât dramatică, aproape infamantă după simțul comun. Dar elefanții bătrâni de ce oare preferă să meargă singuri în necropole doar de ei știute pentru actul final? La fel somonii, după ce și-au încheiat periplul vieții și au transmis ștafeta descendenților speciei… Acuma, că după moarte preferă unii oameni să ajungă aliment viermilor sau altor nesățioși carnivori, este o finalizare care nu propune mari diferențe de reîntoarcere în circuitul naturii. Acesta este prețul viețuirii, dacă este să fim lucizi. Ca decedat în casa ta și patul propriu ori cel de spital, poate fi o perspectivă oarecum umanizantă, este o ieșire din scenă care ne induce o perspectivă mai puțin patetică, însă finalul va fi oricum cam același… De unde deducem că poate nu atât cum și unde mori este cel mai important fapt de existență, ci cum ai viețuit sub soare până la acel soroc implacabil…

Cred că este cam forțată comparația dintre ce ni se întâmplă nouă acum, celor covidiabili marcați de +65, cu ceea ce li se aplică japonezilor ficționali marcați de +70 în răbojul vârstei. Prea sunt mari, totuși, diferențele de tratament cetățenesc. Dacă e să stăm strâmb și să judecăm la obiect… Alegoric însă, apropieri se pot face; de ce nu?

 

 


PUBLICITATE