Am sufletul lipit de Mario Balotelli, nonconformistul, talentatul, capriciosul, încântătorul jucător de fotbal. Omul ăsta aruncă praful de pe toate tabuurile bucuriei; nu sărbătorește pe teren niciun gol înscris. Nu face giumbușlucuri, nu schițează nici măcar un zâmbet. Adoptă o atitudine care îi scoate din minți pe adversari, îi pune pe gânduri pe simpatizanți. Atitudinea aceasta a fost remarcată pe când era jucător la Manchester City. Întrebat de ce pune crosa la patina bucuriei, Mario a spus că n-ar avea niciun haz sărbătorirea gestică a reușitelor. „Ce, poștașii sărbătoresc după ce livrează scrisorile?”, a întrebat el. Sugerează că truda sa e una a firescului; precum cea a tâmplarului, medicului, zugravului, profesorului, a ziaristului… Humoriștii de pe Tamisa au realizat apoi un clip de poveste în care poștașii făceau tumbe de bucurie, după ce livrau orice scrisorică. Dar Mario a continuat să fie… Mario…
Plătiți regește, ajutați de lege ca să plaseze în conturile amantelor/ amanților etc. veniturile care put, ai noștri vechi/ noi/ viitori aleși (cel puțin unii dintre cei putrezi de incorectitudine) continuă scălămbăiatul electoral, maimuțăreala de două parale în fața noastră. Orice pai zărit în orizontul imediat al toxicei lor ființări este privit ca o oportunitate. Ridică paiul cu tumbe mediatice și invocă aplauze de urnă. Deși bănetul cheltuit pentru urnirea acelui pai (câțiva m.p. de asfalt, un părculeț, o clădire parțial reabilitată…) își are sursele în taxele și impozitele mele, el, jenantul păios, mă invită ticălos ca să-i validez la urnă eroismul de trișor al democrației. Gata! Au fost alegerile! Deja mi-au murit firavele iluzii. Urmează, pastișându-l pe Bacovia, o nouă mascaradă politică pe vechile noastre dureri. Și întreb iar: „Mario, ce facem cu amărâții ăștia ai spiritului?”…
