Uităm?
Sunt deja câţiva ani de când celebrăm, în general în condiţii de normalitate, Ziua Culturii Naţionale. Vorbim despre valoarea literaturii (poate ar mai trebui făcut ceva pentru băgarea în seamă a creaţiei populare, cu ţintă pe rostul acesteia în clădirea literaturii culte), despre personalităţile care ne-au dat identitate spirituală între naţiile lumii, despre Mihai Eminescu ca emblemă a neamului nostru, dar uităm să dăruim acestei zile măcar o referire la graiul străbun.

Ieri, Alba Iulia
Nu am avea motive să cădem în păcatul numit mai sus, la atât de mică distanţă de un an fierbinte – 2018. E drept că nici în perimetrul Centenarului Marii Uniri nu am auzit de vreo întâmplare menită a ne atrage atenţia asupra destinului limbii române în răstimpul de la 1 Decembrie 1918 la perechea acestei date după o sută de ani. Şi nu s-ar zice că ne lipsesc vorbele frumoase şi adevărate despre acel an şi despre Cetatea Unirii ieri şi alaltăieri. Citim în „România literară” din 1 decembrie 1983: „Cât curaj şi cât avânt al conştiinţei, inclusiv culturale, ne-a dat împlinirea graniţelor, odată cu 1918, avânt amplificat după cel de-al Doilea Război Mondial! Pe hartă, România a devenit un urcior rotund şi plin de toate bunătăţile, urcior care se lasă apucat de toarta Dobrogei” (Edgar Papu). După 1989, vorbind despre tendinţa de a separa conştiinţa comunităţii de origine de cea a comunităţii lingvistice, s-a conchis că acestea „nu pot fi despărţite, deşi, în funcţie de factorii istoriei perturbatori, una sau alta poate să devină predominantă” (Alexandru Surdu, în „Academica”, dec. 1993).

Altarele vremii – ţara şi limba
Un aparent paradox ne spune că în istoria românilor, în ciuda faptului că a lipsit o unitate politică sau administrativă, „a existat o unitate de limbă, de credinţă şi de cultură, factori esenţiali în pregătirea unirilor din 1859 şi, mai apoi, din 1918” (Mircea Păcurariu, în „Magazin istoric”, dec. 1998). Poeţii trimiteau de la unul la altul definiţia mătcii: „Locul natal? România. Preocuparea de căpetenie? «Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire»” (Gheorghe Tomozei) sau militau pentru un ţel nobil: „Copilul nu învaţă numai a vorbi corect; el învaţă a gândi şi a simţi româneşte” (Mihai Eminescu), pentru că „a-ţi iubi patria înseamnă a ţi-o clădi cu propria viaţă. A iubi limba română înseamnă a gândi în limba română, a tăcea în limba română, a plânge în limba română şi a râde în limba română” (Nichita Stănescu).

Supravieţuirea prin cuvânt ziditor
Dintotdeauna credinţa ne-a păstrat întreagă făptura. „Biserica românească a fost mereu candela aprinsă a unităţii de neam. Ea a întreţinut «limba vechilor cazanii» în biserici, ea ne-a apărat fiinţa naţională” (Antonie Plămădeală). Miron Cristea, viitorul patriarh al României, a dus la Bucureşti, cu încă trei români, Actul Unirii Transilvaniei cu Ţara-Mamă şi tot el ne-a lăsat o rugăciune citită în biserici la 1 Decembrie 1918, cu vorbe ca acestea: „Cunoaştem, Doamne, că ai împlinit cuvântul Tău, că împărăţia de la un neam la altul se mută, pentru strâmbătăţi şi sumeţii, şi că numai dreptatea înalţă neamul, iar păcatele împuţinează seminţiile”.

Spre 2020…
Da, îndrăznim să privim deja către anul care vine, de parcă am fi la capătul altuia. Aşadar, de altă Zi a Culturii Naţionale, să ne aducem aminte şi de limba română. Până atunci însă, nu ne-am supăra deloc dacă s-ar găsi o clipă, două, trei de popas pentru a măsura temperatura – în multe puncte, neliniştitoare – a graiului care se îndârjeşte să-şi împlinească menirea de a ne înţelege între noi.