Sunt oameni-îngeri cei pe care-i întâlnim uneori pe parcursul vieții noastre. Ne întâmpină cu zâmbet cald, ne îndrumă pașii arătându-ne calea cu blândețe. Nu se miră niciodată de neputințele noastre, de greșelile noastre, nu ne judecă; doar ne învață să zburăm, să ne imaginăm că avem și noi aripi. Şi uite-așa, după ce ne-au încurajat o vreme, atât cât conjunctura și timpul le-au permis, dispar din drumul nostru într-un con de umbră, cuminți, modești și plini de iubire, așa cum au fost mereu. Şi nu ne uită niciodată; ne prind în tiparul ființei lor pentru totdeauna!
Tineri fiind, prinși în vârtejul vieții tumultuoase, îi uităm; uităm și de noi de multe ori, dar zâmbetul lor reapare în mintea noastră asemenea unei lumini care ne topește inima, mai ales atunci când anii trec și găsim răgaz să ne gândim la toate. Şi vine un timp când nu-i mai găsim decât în gând și în suflet; vine un timp când oamenii-îngeri se mută în cer. Şi dacă ne uităm în suflet vedem că s-au cuibărit și acolo, veghindu-ne cu iubire zilele și nopțile.
În cer, în suflet și în gând! Așa o știu eu pe Doamna mea profesoară Elena Pârlea. Cu mult timp în urmă, i-am fost elevă la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Bacău. Se întâmpla între anii 1976 şi 1980. Erau ani frumoși care păreau să dureze o eternitate. Îmi amintesc atelierul, colegii și privirea blândă care parcă ne aduna într-un mănunchi și ne mângâia. Ne-a iubit asemenea unei mame, ne-a iertat, ne-a încurajat mereu atunci când ni se părea că nu mai putem, ne-a învățat că imposibilul devine posibil dacă luptăm pentru asta și poate de aceea niciodată nu am simțit că locul meu ar fi trebuit să fie în altă parte. De la Doamna profesoară am înțeles cum să descopăr frumusețea în lucrurile simple și că bucuria înseamnă a fi împreună.
Doamna Elena Pârlea a fost un profesor cu foarte mult har, o soție și o mamă devotată, o bunică iubitoare și un artist extrem de pasionat. Entuziasmul cu care vorbea despre natură și artă era molipsitor. Peste ani, amintirea acelor timpuri a rămas luminoasă și vie în sufletul meu, asemenea unui răsărit de soare într-o dimineață frumoasă de vară.
În cele din urmă, supunându-se destinului, Doamna profesoară Elena Pârlea s-a stins în America, departe de pământul pe care îl iubea atât de mult și de care îi era dor.
Cuvintele de acum sunt doar un modest semn de recunoștință pentru nenumăratele daruri de suflet primite din partea acestui minunat Om.
Daniela Frumușeanu
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
